Dacă aş avea o pereche de pantofi… cool

   Dacă aş avea o pereche de pantofi cool… şi un buchet de vise proaspăt culese din grădina unde se plimbă sufletele seara, aş alege să-i asortez lunii pline. Îi datorez asta de când eram mică şi i-am spus că nu şi-a spălat bine umbrele, iar luna s-a supărat. Îmi amintesc că trecuseră vreo câţiva ani când am văzut-o din nou. Vorbea puţin… semn că nu-i trecuse supărarea încă. Mai apoi, a început să strălucească mai des pe lângă fereastră noastră, mai ales când la noi se ţeseau deja iubiri pe care numai un astru ca ea putea să le imprime în versuri.

   Acum… că am crescut… dacă aş avea o pereche de pantofi cool, aş merge la cafeneaua lui Nea Mişu. El nu mai e… dar cafeneaua a rămas acolo… pironită în amintirile mele fără fular, cu părul plin de fulgi, în seara când Nea Mişu ne-a chemat afară să ne arate cum şi-a transformat Trabantul în bolid. În aceste amintiri, îngheţate de gerul unui decembrie aprig, cuvintele lui Nea Mişu străluceau ca fulgii de nea printre ochii curioşi ai celor care se adunaseră să vadă minunea. Era frumos… era simplu… şi amintirile erau aşa de bine aşezate, încât alcătuiau un puzzle perfect. Era bine… şi dacă atunci aş fi avut pantofi cool, nu mi-aş fi dorit decât să îngheţ timpul.

   Mai târziu, Nea Mişu i-a greşit Timpului… n-a ştiut nimeni cu ce, însă ştiam că asta avea să-l coste. Eu, care pe vremea aceea nu aveam pantofi cool, m-am hotărât atunci să nu-mi fac de lucru cu Timpul şi să-l evit orice ar fi… şi deocamdată mă ţin de promisiune. Dar Nea Mişu n-a reuşit asta… şi Timpul l-a luat într-o seară de mai, tocmai când se adunaseră mii de cărăbuşi în faţă cafenelei. Atunci, văzându-l pe Nea Mişu despărţindu-se de cafeneaua sa, mi-am dorit să fi avut o pereche de pantofi cool… poate aş fi reuşit să-l răscumpăr pe Nea Mişu. Nimic nu mai e la fel la cafeneaua lui Nea Mişu… totul s-a schimbat. Nici vântul nu mai bate în grinzile din lemn de deasupra uşii unde mai scrie şi acum „La Mişu”.

   Anii au trecut, iar eu mă tot gândeam câte miracole aş fi lăsat să zboare din mintea şi inima mea… dacă aş fi avut o pereche de pantofi cool. Într-o seară de mai, la vreo cinci ani după ce Nea Mişu a pierdut lupta cu Timpul, la cafenea l-am cunoscut pe el. Purta un suflet proaspăt, plin de nuanţe de iubire, şoapte primăvăratice, câteva şuviţe rebele alunecându-i pe frunte şi pantofi sport pentru bărbaţi ECCO COOL. Aroma salcâmului din faţa cafenelei – salcâm plantat de Nea Mişu când era un băieţandru – începu să se joace cu privirile noastre. Pentru prima dată în viaţa mea, n-am ştiut ce-aş fi făcut dacă aş fi avut o pereche de pantofi cool… dar el avea… şi erau ECCO COOL.

   De atunci dimineţile au farmecul aromei de cafea cu şoapte, tot la cafeneaua lui Nea Mişu… unde discuţiile sunt despre minuni şi strategii prin care să n-ai de-a face cu Timpul. Uneori încercăm să căutăm soluţii şi la alţii, vrem să ştim cum fac alţii de Timpul nu-i găseşte. Ultima dată ne-am uitat aici şi am văzut oameni care sunt şi ei în graficul celor care se feresc de timp, tendinţa pe care am numit-o „intoleranţă la timp”.

   Încă nu am pantofi cool… dar dacă aş avea, ştiu că aş avea curajul să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu Timpul… şi m-aş ascunde în cafeneaua lui Nea Mişu!

#ECCOCool  #CoolInEveryCity.