Despre arta si artisti in romanul ,,Istanbul” al lui Orhan Pamuk

    Despre artă și artiști în romanul ,,Istanbul” al lui Orhan Pamuk

Într-un articol anterior vă vorbeam despre capodopera laureatului Nobel Orhan Pamuk intitulată ,,Istanbul”. Autorul face nenumărate referiri la artă și artiști, fie că este vorba de pictori, ori de scriitori, poeți.

Pictorul Melling(1763-1831), de origine franceză, a locuit timp de 18 ani la Istanbul, fiind arhitectul imperial al sultanului Selim al III-lea și al surorii acestuia, sultana Hatice. El a realizat o mulțime de gravuri ce surprind strâmtoarea Bosfor, stilul arhitectural al clădirilor, dar și aspecte ale vieții locuitorilor din capitala Imperiului Otoman.
 Tot căutând pe internet am găsit gravurile ce sunt adunate într-o culegere denumită ,,Voyage pittoresque de Constantinople et des rives du Bosphore”. Mai jos puteți admira câteva creații ale francezului:

             Palatul sultanei Hatice ( Sursa )

    Interiorul unui harem ( Sursa )
             Alaiul unei nunți turcești ( Sursa )           Fântâna Tophane ( Sursa )
        Büyükdere ( Sursa )

Orhan Pamuk le dedică pagini întregi ,,idolilor” săi din literatura istanbuleză: Ahmed Hamdi Tanpınar, Yahya Kemal, Reșat Ekrem Koçu și Abdülhak Șinasi Hisar, pe care îi numește ,,cei patru scriitori, melancolici și singuratici”.

Ahmet Hamdi Tanpınar (n. 23 iunie, 1901 – d. 24 ianuarie, 1962) a fost unul dintre cei mai importanți romancieri și eseiști turci din literatura turcă modernă. Tanpınar este considerat a fi fost (în proza literară) „cronicarul burgheziei” turce. Opera sa este comparată cu scrierile lui Marcel Proust și Robert Musil. Stilul lui Tanpınar a fost influențat de estetica lui Paul Valéry. Autorul s-a inspirat de asemeni din sufism, un curent din mistica musulmană. Romanele sale sunt traduse în mare parte la Editura Vivaldi.

Yahya Kemal (n. 2 decembrie, 1884 – d. 1 noiembrie, 1958) a fost un poet și autor turc. Multe din creațiile sale au fost scrise sub diverse pseudonime: Agâh Kemal, Esrar, Mehmet Agâh și Süleyman Sadi. A fost o personalitate consacrată, fiind un politician și diplomat de mare valoare.

Abdülhak Șinasi Hisar ( n. 14 martie, 1887 – d. 3 mai, 1963) a fost un scriitor și nuvelist turc. Operele sale au fost influențate de Marcel Proust, Pierre Loti și Paul Bourget. El a scris de asemenea un gen rar întâlnit în literatura turcă, mai exact biografiile ce fac parte din literatura non-fiction.

Reșat Ekrem Koçu (1905-1975) este autorul celor 11 volume care alcătuiesc ,,Enciclopedia Istanbului”. Aceasta cuprinde denumiri, date despre metropolă de la litera A la litera H, însoțite de numeroase imagini și schițe. Din păcate, istoricul nu a apucat să termine seria începută și căreia i-a dedicat ani buni din viață. Pentru cei interesați, eu dețin cele 11 volume în format pdf, bineînțeles, în limba turcă. Dacă doriți să vi le trimit nu ezitați să mă contactați.

În încheiere, vreau să afirm că Orhan Pamuk este el însuși un artist, un scriitor extrem de talentat, iar din memoriile sale reiese că în tinerețe era și un pictor pasionat. V-am zis că mânuiește cu pricepere arta cuvântului și de aceea vă voi lăsa câteva citate din cartea ,,Istanbul” care sper că vă vor convinge că am dreptate:
,,Pentru a înțelege mai bine această atmosferă în alb-negru ce accentuează sentimentul de melancolie, care rămâne inseparabil de oraș și care este mereu readus în actualitate, căci este împărtășit de toți istanbulezii ca un destin, trebuie să vii la Istanbul cu avionul, dintr-un oraș occidental înstărit, și să te pierzi îndată după aceea pe străzile aglomerate, sau să te duci într-o zi de iarnă pe podul Galata – inima orașului – și să vezi puhoaiele de oameni care trec pe acolo, în haine a căror culoare nu  se poate distinge niciodată, șterse, gri, de culoarea umbrei.”

,,Diferența dintre cel căruia-i place să se viseze neîncetat Napoleon și cel care se crede Napoleon este diferența dintre visătorul fericit și schizofrenicul nefericit. Îl înțeleg foarte bine pe <<schizofrenicul>> care nu poate trăi fără a visa la o altă lume, fără a adopta o altă personalitate, dar mi-e milă și (în taină) îi desconsider pe adevărații schizofrenici pentru că rămân prizonierii celei de-a doua lumi, pentru că nu au o lume a <<originalului>>, fericită și sigură, la care să poată reveni.”

,,Așa se face că Turnul Fecioarei și Üsküdarul văzute dinspre Pera, sau Palatul Topkapî văzut pe ferestrele unei cafenele zugrăvite de pe culmile de la Tophane, dintr-un punct aflat, potrivit însemnărilor pe care și le-a făcut el pe harta unghiurilor vizuale, la patruzeci de pași de biroul meu din Cihangir, unde scriu aceste rânduri, sau panorama Istanbulului văzută de pe culmile de la Eyüp, ne apar atât ca priveliști familiare de când lumea, cât și ca priveliști paradiziace. Paradisul acesta coincide cu epoca în care seraiul otoman nu mai vedea Bosforul ca pe o salbă de sate de pescari locuite de greci, ci ca pe un spațiu demn de a fi locuit, în care arhitectura otomană renunța, totodată, la simplitatea ei, sub atracția Occidentului.”