Duel poetic: Iubind, mă dăruiesc… & Poveste de seară

Iubind, mă dăruiesc…, de Maria Rus

Din timp în timp mai plec pe câte-o zare,
pe câte-un drum de vrajă, de magie,
cumpăr iubiri, să pot plăti cu-o floare
deșert tărâm de vis, prin poezie…

Cu plânsul tău, cu dorul meu de mare,
lacrimi şi val unite într-un cânt,
iubirea să pictăm într-o culoare
născută ireal, pe-o geană de Cuvânt…

Pe-un colţ de Cer, pe malul unui gând
ori răstignit pe-o margine de stea,
plutea viul fior nebun adulmecând
înfiorate palme, parfum pe tâmpla mea…

Te uită! Suavele balade disecă nefiinţa,
sărutului virgin palori de Lună cresc!
Simți cum priviri uimite ne spintecă dorinţa
de trupuri amorţite în ţipăt îngeresc?

Asculți cum verzi silabe dansează în Lumină
pe vers cuprins de dor înmugurit?
Mă-ntreb, iubite, purtăm noi vreo vină
de-a fi rescris poem pierdut şi regăsit?

Pierdut prin anotimpuri atunci când ai plecat,
vis ancorând câmpiile de gheaţă
şi regăsit târziu, când verb scrie curat
pe-al nopții Veac, iubirea ca prefaţă…

Ca un preludiu la pasul amânat
izvoare limpezi poeme adâncesc…
Pe sâni am adunat, scăzut, am numărat
susur, cât simţuri vii cu tine înmulţesc…

Mai cumperi vis? Iubind, mă dăruiesc !

Poveste de seară, de Daniel Irimescu

Ploaia izbește cu stropi mari de ceară  

În ropote scurte, bătrânul pridvor,  

O jună spre cer înalță o rugă,  

Potopul ce cade, să-i pună zăvor.  

 

Lumina din prisnă, pâlpâie seacă  

Abia mai alungă umbre prin colțuri,  

Genunchii se frâng bătând în podilă  

Metanii hrănite de inima-n lanțuri.  

 

Din ochiul urgiei se-mprăștie valuri  

Și iată, apare-o cărare prin nori!  

Pe care coboară la ceasul de seară,  

Alesul fecioarei ce-apune în zori.  

 

Pasul parcă-i plutește-n țărână  

Iar apa ce curge șiroaie, n-o udă,  

Din pântec îi strigă iubirea năucă,  

Sătulă să tacă, în inima-i crudă.  

 

Sub aripa lui furiș o ascunde  

În păr îi așează, stele-n cunună  

Și-o poartă în zbor, prin ceruri departe,  

În lumea-i celestă, ce veșnic ne-adună.  

 

Din trup vrea să-și rupă un ciob de lumină  

Să-i vindece fetei, prea scurta ei viață,  

Ce curge grăbită-n mulțimi de secunde,  

Prin gâtul clepsidrei, în lumea de gheață.  

 

Dar știe c-odată ce-a fost împărțită  

Sclipirea divină în părți muritoare,  

Se face asemeni lumeștilor trupuri  

Și-n cele din urmă se stinge și moare.  

 

-Cu lacrima cursă din tine fecioară  

Mai pură ca apa și vie mereu,  

S-o picuri pe buze să-mi stingă văpaia,  

Și viața mi-o-ntoarcă din somnul cel greu.  

 

-Prea scumpe iubite, eu nu vreau să-ți fiu!  

O piedică-n drumul ce-l bați infinit,  

Mai bine-mi rămâi, eternul meu rai,  

Decât să te văd în timp lut răstignit.  

 

Acum doar o stea răsare departe,  

Iar inima-i spune, că este-al ei crai,  

Căci lumină-n noapte cu razele-i albe,  

Cărarea ce-n taină, dă viselor grai…  

 

În vechea odaie, o fată suspină  

Și varsă-n tăcere stropi de cleștar,  

Pe podina rece, ce n-a fost și nu e,  

Decât al iubirii veșnic altar.  

Creaţii Literare-Dueluri poetice

Creaţii Literare-Rânduri cu dichis