Elegii 9½ de Michael Haulica

Elegii 9½, de Michael Haulică

Titlul: Elegii 9 ½

Editura: Tritonic

Categoria: Autori români

Colecția: Casmir

Număr de pagini: 244

Anul apariţiei:  martie 2016

Nota mea: 10/10

    Am văzut cartea, am simțit-o și-am am avut sentimentul că trebuie să o citesc. Nu am căutat informații despre carte, despre autor, nimic. Nu mi-am dorit să aflu detalii, ci doar să o citesc. Să fie pentru mine o surpriză totală.

   Titlul cărții m-a dus cu gândul la anii de școală, atunci când învățam despre elegie. Am terminat liceul de 10 ani, dar sper că nu mă înșeală memoria. Elegia este o specie a poeziei lirice unde sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale.

   Este un roman care exprimă clar și foarte detaliat sentimente de tristețe, de lipsă a iubirii, a prezenței feminine din viața bărbatului, nevoia acestuia de a avea pe cineva alături, de a simți, trăi, respira parfumul unic de femeie completă. Nevoia bărbatului se a-și umple întreaga ființă cu femeia pe care o simte și o iubește – doar și numai așa, simțind-o. Este un roman în care este elogiată femeia, în care femeia este considerată jumătatea perfectă, cea care lipsește pentru ca bărbatul să se simtă, întreg și complet pentru a se simți fericit. Este romanul în care este evidențiată singurătatea atunci când femeia nu face parte din viața bărbatului..

   Și-a fost. Nu m-am așteptat nici măcar o secundă la o astfel de surpriză literară. E mai mult decât o carte. E un tablou pe care-l vezi cum se pictează în culorile emoțiilor, cum se transformă sub influența simțămintelor, a imaginilor, a trăirilor interioare, dar mai ales al cuvintelor pline de substanță, de vibrație, de tot ce e mai frumos într-un suflet dornic de trăirea unor emoții ce au lipsit prea mult din viața lui.

   Habar nu am dacă ceea ce scriu eu acum despre Elegiile autorului Michael Haulică se poate numi recenzie. Poate e doar nevoia mea interioară de a scoate la lumină emoțiile amorțite de prea multă iarnă în viața și inima mea.

   Stau și mă gândesc la fericirea după care toți tânjim. Și la planurile noastre după care spunem că vom ajunge să trăim acea fericire perfectă pentru noi. Cât de mult ne dorim fericirea, atât de mult că ajungem să o descriem în detalii amănunțite. Atât de amănunțit ajungem să creionăm, să simțim și să trăim ceea ce scriem, că ne trezim treziți de dorința că e mai bine să trăim așa fericirea – doar scriind și descriind-o din mintea noastră. Atunci deziluzia se instalează, acea amărăciune că … întâlnindu-ne fericirea, vom fi dezamăgiți – și nu asta ne este dorința. Așa că renunțăm la fericire, dar nu la gândul cum ar fi cu fericirea alături.

Singurătatea este atunci când iubirea nu mai e.

  Toți fugim de singurătate, ne amăgim, căutăm, ne implicăm, găsim. Iubim, iubim și iar iubim. Iubim crezând că este pentru totdeauna, că aceasta este ultima dată când iubim, că nu vom mai putea iubi la fel de tare niciodată.

   Singurătatea este momentul în care nu mai știm cum să arătăm că simțim iubirea ce ne leagă de cel de alături. Iată o altă definiție simplă. Accept definiția de mai sus, dar totuși..iubirea nu dispare niciodată, doar se transformă. Dar tot iubire rămâne. Dacă iubirea n-ar mai fi, noi nu am mai fi, nu am mai avea nici un rost, nu am mai ști sensul și nici motivul pentru care trăim.

   Suntem singuri atunci când mințim, când nu împărtășim ceea ce simțim, iar ceilalți înțeleg tăcerea ca fiind un mesaj care îi anunță fără menajamente că iubirea nu mai există. Adevărul că atunci când ne folosim de iubirea altuia pentru a ne simți cu un sens, pentru a umple golurile din noi, la un moment dat, conexiunea dintre două suflete se va produce, mai devreme sau mai târziu.

   În singurătate și în lipsa iubirii – acestea rămân totuși, pentru mine, două noțiuni diferite, apar regretele, reproșurile, acuzațiile, vinovății tardive (sau nu), nevoia de a explica, de a fi ascultat  și înțeles. Crește nevoia de a da timpul înapoi de a o lua de la capăt, de a face altfel. Are rost?

  În singurătate apare gelozia născută din gândurile fericirii celuilalt, cel care a părăsit fără regrete, cel care și-a reluat viața, cel care a plecat și a lăsat în urmă trecutul ca și când nu ar fi existat în viața ta.

   O îmbinare perfectă între emoție și ficțiune reală – imposibil vei spune, dă naștere acestui roman surprinzător, plin de emoție, culoare și nevoia de a te regăsi, de a fi, de a simți, trăi.  Elegii 9 ½ de Michael Haulică este o călătorie prin sufletul și gândul uman, o modalitate de a renaște, de a te reinventa, de a te recunoaște în oglinda minții.

   Este îmbinarea perfectă care te va emoționa și trezi, care te va face să-ți pui întrebări și să cauți răspunsuri, te va cufunda în lumea interioară și te va scoate la suprafața lumii actuale pentru a putea rezista.

   Minunată carte, minunată senzație. Minunată dorință de a continua să vezi, de a continua să privești neîncetat în imaginile create de emoții trezite de cuvinte. Minunat mod de a o lua de la capăt, de a începe o nouă etapă, un nou an. Minunată e senzația unei energii care vine din lectura romanului Elegii 9½ de Michael Haulică.

Lectură plăcută!

 

 Cartea Elegii 9½ de Michael Haulică a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.