Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury – recenzie

Editura: Nemira

Număr de pagini: 206

Traducător: Mihaela Stan

 

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeași oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamnă în vârstă, colecționarul de ediții rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi privește pe toți cu tandrețe și curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile și diversitatea existenței lor i-ar putea colora și ei viața monotonă.

Dar într-o zi Juliette hotărăște să coboare cu 2 stații mai devreme și să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viața.

„O poveste tandră, cu un strop de nebunie” – Lire

  Cartea “Fata care citea în metrou” a apărut pentru prima dată în limba franceză, pe 9 martie 2017, cu titlul: “La fille qui lisait dans le métro”, cunoscând un succes important, câştigând în scurt timp simpatia publicului şi a criticilor. Revista “Avantages” (una dintre cele mai populare reviste franceze) afirmă despre cartea “Fata care citea în metrou” că este “o poveste frumoasă ca un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit şi celor mai puţin entuziaşi de lectură!”. Sunt multe recomandări de cărţi, în special cărţi scrise în limba franceză, lucru care mi-a plăcut, pentru că mi-am găsit inspiraţia pentru viitoarele lecturi din recomandările lui Juliette, personajul central. La fel, la sfârşitul cărţii este o listă cu alte recomandări, utilă în special celor care vor să-şi mărească wishlist-ul cu încă câteva noi titluri. Am remarc în listă şi “…Să ucizi o pasăre cîntătoare” de Harper Lee, care a fost pe gustul meu, tratând subiectul rasismului în societate şi cum sunt văzuţi oamenii negri. Stilul de scriere al scriitoarei din Alabama este unul frumos, care curge lin precum apa unui râu din munţi. Recomand cu încredere, fiind un must-read. În carte s-a mai menţionat şi “Suita franceză” de Irène Némirovsky, despre care am scris mai multe aici (https://literaturapetocuri.ro/suita-franceza-de-irene-nemirovsky-recenzie.html).

   Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999 i s-a tipărit primul volum pentru adulţi, Les vagues sont douces commes des tigres, cu care a caştigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărţi, autoarei plăcându-i să-şi încerce forţele în diverse genuri şi încercând să experimenteze cât mai mult în materie de literatură.

  Există două motive pentru care m-am apucat să citesc această carte: 1. titlul sugestiv şi 2. descrierea cărţii.

   “Fata care citea în metrou” este o cărticică simpatică şi facil de citit, ideală pentru călătoriile cu metroul, tramvaiul sau trenul, tocmai pentru faptul că este uşor de transportat şi te face să uiţi de călătorul grăbit care te-a călcat pe picior, fără a îşi cere scuze sau de faptul că ţi-ai prins eşarfa în uşile metroului. Romanul este scris în stilul caracteristic al francezilor, delicat, lent şi nostalgic.

 

  „Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe uşa din faţă a vagonului şi cobora tot pe acolo peste fix şaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile şi clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obişnuite. Zilele în care ai impresa că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaş corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, îşi găseşte locul şi îşi joacă rolul.”

 

   De când se ştie, Juliette, o tânără domnişoară frumoasă, care lucra în domeniul imobiliar, iubeşte să tragă cu ochiul la oamenii din metrou care citesc cărţi. Vânează titlurile cărţilor şi face orice să descifreze numele unei cărţi, uneori răsucindu-şi gâtul sau privind insistent cartea pe care i se pune pata. Şi ea era o cititoare, şi căra cu ea la metrou cărţi din care să citească pe parcursul călătoriei cu acest mijloc de transport, dar niciodată nu se putea concentra, sfârşind prin a ţine doar cartea pe genunchi, privind neputincioasă. De-a lungul călătoriilor zilnice spre serviciu, Juliette întâlneşte tot felul de cititori: cititori de ediţii rare, de cărţi de bucate sau romane obişnuite. Dar într-o zi, plictisită de drumul până la birou şi de aceleaşi vitrine ale magazinelor cu geamurile murdare şi prăfuite, Juliette ia o decizie de moment, gândindu-se şi hotărându-se să meargă pe o rută ocolitoare, căci timp avea destul, neavând cum să întârzie. Într-adevăr, totul arată diferit, însă un singur aspect îi atrage atenţia lui Juliette: o carte –  o carte – ce ţinea o poartă între-deschisă, pe respectiva poartă scriind “Cărţi fără limite”, cu albastru. Juliette, cu inima bătându-i nebuneşte, scoate cartea blocată, o atinge şi o miroase. Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărţile, aceasta mirosind a stradă – un amestec de rugină şi fum, de găinaţ şi de pneuri arse. Dar şi a mentă.

   În câteva momente, o fată drăguţă îşi face apariţia în spatele lui Juliette, scuzându-se şi cerându-i voie femeii să treacă, căci tatăl ei o tot striga. Numele ei e Zaïde şi e foarte, foarte prietenoasă şi respectuoasă. Imediat ce o vede pe Juliette, Zaïde crede că este unul dintre cărăuşii tatălui său, dar pentru că Juliette nici măcar nu ştie ce înseamnă să fii cărăuş, fata îi propune să o urmeze până în biroul tatălui ei, pentru a deveni şi ea un aşa zis “cărăuş”. Fără acordul ei, Juliette intră în casă şi mai apoi în biroul tatălui micuţei. De cum deschide uşa, femeia rămâne uimită de miile de cărţi din biblioteca bărbatului, fiind aşezate astfel încât abia-abia aveai loc să te mişti şi dacă nu erai atent oricând puteai dărâma un teanc.

   Meseria de cărăuş presupunea să iei din biblioteca lui Soliman, tatăl lui Zaïde, 4-5 cărţi pe care să le dai oamenilor pe stradă, însă trebuie să fii atent şi să simţi cam ce roman i s-ar potrivi persoanelor respective. Mi s-a părut o idee genială, mai ales pentru că pe lângă gestul frumos, această activitate stimulează cititul.

   Juliette acceptă şi zi după zi începe să împartă cărţile: la birou, colegilor, pentru că şi-a dat demisia, prietenei ei cele mai bune Chloé şi altor persoane. Vă întrebaţi de unde are Soliman atâtea cărţi de împărţit? Ei bine, din când în când, în faţa porţii depozitului (casei lui) cineva lasă cutii pline cu cărţi, astfel teancurile nu se epuizează niciodată.

   În scurt timp, Juliette este invitată de Soliman să se mute în casa lui, deoarece el trebuie să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, femeia rămânând să aibă grijă de fata lui. Dar Juliette nu se mută la depozit doar pentru a avea grijă de Zaïde, ci Soliman o pune să fie  şefa depozitului, împărţind cărţile cărăuşilor. Oare de ce pleacă Soliman? Ce se va întâmpla cu fata lui? Va reuşi Juliette să facă faţă muncii de la depozit?

Cum se termină romanul?

   “Fata care citea în metrou” se citeşte alături de o ceaşcă fierbinte de cafea, într-o pauză la birou, căci reuşeşte să te răpească din lumea reală şi să te facă să o însoţeşti pe Juliette pe străzile Parisului, în călătoria sa. De asemenea, romanul este unul care ne învaţă că trebuie să citim mai mult şi să petrecem cât mai mult timp în compania cărţilor, deoarece ele sunt aur şi diamante pentru mintea noastră.

Lecturi plăcute în continuare!

Cartea Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti