Gemenii lui Bormann de Lucian Ciuchita

Gemenii lui Bormann de Lucian Ciuchiţă

“În istorie ceea ce s-a întâmplat a fost inevitabil, ceea ce nu s-a întâmplat a fost imposibil”(Baruch Spinoza)
“Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”(Andre Malraux)
“În fond a avertizat asupra radicalismului religios în “Copoiul din Cardiff”, asupra riscurilor unor agresiuni nucleare în “Taifun în adâncuri”, acum semnalează potenţială recrudescenţa a neonazismului.
Ca un cetăţean planetar responsabil, şi-a făcut datoria” (Gabriel Alexandru Ionescu-istoric)

   Intrigată de titlu şi de aprecierile la adresa romanului, l-am citit, l-am terminat şi credeţi-mă, mă gândeam cum pot să scriu despre el când tot romanul este acţiune pură de la prima până la ultima filă. Dar să vedem…
Mi-a plăcut foarte mult ideea autorului de-a prezenta evenimentele în două planuri, mai bine zis în două veacuri, anii 1944-1945 şi 2015, demonstrându-ne încă odată că evenimentele din vremuri trecute pot avea grave repercursiuni şi în zilele noastre. Ştiam din istorie şi din cărţile citite că şi în ultimele zile naziştii erau convinşi că pot schimba soarta războiului cu nişte arme miraculoase, nucleare bazate pe aşa zisă ”apă grea”. Şi de aici porneşte totul.

   Bormann, mâna dreapta a lui Hitler, se hotărăşte şi implică o grămadă de oameni în acest proiect, fără a fi interesat de cine trăieşte sau moare, doar de rezultatul final. În acelaşi timp ca mulţi alţi nazişti, nu uită să-şi asigure calea de scăpare şi traiul de după dispariţia lui Hitler, mai ales că atentatele la adresa acestuia se înmulţiseră. Noua lui viaţă şi a altora asemenea lui urma să fie în Paraguay, unde un lider pronazist Alfredo Stroessner va prelua puterea, pentru câteva decenii în 1948. Am mai citit despre maşinaţiunile naziştilor, despre sosiile lor, cu care şi-au asigurat credibilitatea morţii (inclusiv Hitler despre care lucrări recente atestă că ar fi murit abia în 1970 trăind zeci de ani în Argentina), despre încercările lor disperate de-a câştiga războiul, despre decăderea conducătorilor lor, mulţi ajunşi în frunte datorită fuhrerului, care promova oamenii simplii în funcţii de conducere (el însuşi fiind de origine modestă), neavând de fapt încredere în ofiţerii de carieră, prusaci, pe care-i simţea superiori ca pregătire şi origine socială. Şi totuşi dorinţa de a fi învingător şi cuceritor, care există în fiecare soldat, corelată cu retorica şi puterea de convingere a lui “Dolfi” Hitler (“fuhrerul unui Reich ce avea să conducă lumea -celpuţin o mie de ani-”), i-au făcut să se supună ordinelor uneori aberante.

   Totuşi realizând deznodământul spre care se îndrepta războiul, mulţi dintre ei aşteptau dispariţia fizică a lui Hitler pentru a prelua puterea şi a negocia o pace separată cu aliaţii, încercau să grăbească finalul. Bineînţeles multe suspiciuni, comploturi, alianţe, urmăriri şi mai ales crime.

  Ceea ce este interesant e modul caricatural, uneori grotesc, cum sunt prezentate personalităţile naziste, insistând mai mult pe defectele şi viciile lor, în antiteză cu adevăraţii ofiţeri, pentru care respectul faţă de armată şi onoarea erau pe primul loc. Ariviştii ajunşi în fruntea partidului nazist, în preajma lui Hitler, făceau ce ştiau mai bine omorau, furau, se destrăbălau în numele fuhrerului lor.

  Sunt împiedicaţi în complotul lor de aliaţi, şefi de servicii secrete fie ei americani, englezi, francezi sau români, care îşi trimit oamenii pe teren, dispun de viaţa lor, ordona omoruri justificate prin “binele suprem”. Oare?!!!

  Interesant e că, indiferent că sunt de partea “binelui sau a răului” dispun de viaţa şi soarta oamenilor, călcând la propriu pe cadavre pentru a-şi realiza planurile, fără nicio remuşcare pentru victimele colaterale.
Peste ani în 2015, urmaşi ai vechilor nazişti, crescuţi de părinţii sau rudele lor în crezul noului Reich, încearcă să găsească butoaiele cu “apă grea” şi să provoace un nou război.

  Şi aici intervin din nou alianţele dintre servicii şi oamenii lor: Mark Preston (copoiul din Cardiff), şeful de la Scotland Yard, Melissa, Patrick, Vivian, Trivette, Gerald, Matilda cu toţii agenţi în diferite agenţii secrete.Ei dezamorsează pericolele, anihilând comploturile neonaziştilor.

  Cum? În ce împrejurări? Cu ce ajutoare? Veţi afla citind romanul al cărui deznodământ vă va uimi la fel de mult ca şi explicaţiile lui Mark referitoare la evenimente.

  Dar romanul nu este numai o poveste, ci aşa cum ne-a obişnuit deja autorul, este o comoară de cunoştiinte de istorie, geografie, politică de ieri şi de azi, relaţii interumane. Este o călătorie nu numai prin diferite ţări şi continente ci şi în timp.
Şi mai ales, ceea ce mie îmi place în mod deosebit, dialogurile sunt serioase, dar în acelaşi timp spumoase, amuzante, cu un umor englezesc de calitate.

   Aşa că, deşi eram interesată de acţiune, de intrigă, de evoluţia evenimentelor, trebuie să mărturisesc că m-am distrat citind romanul.
Am mai întâlnit acest gen de umor la un alt autor român -Eugen Ovidiu Chirovici, la a cărui carte “Cine a ucis-o pe Nora Jones” am ras de la primele pagini până la final, cu toate că este o carte poliţistă foarte bună.

   Romanul “Gemenii lui Bormann” mi s-a părut cel mai complex din seria cu detectivul Mark G.Preston, cum bine spunea autorul “e altceva”.

  Aşa cum de altfel spune şi Gabriel Alexandru Ionescu-istoric: ”Împletind cercetarea istorică cu imaginaţia debordantă, autorul ţese o <pânză de păianjen> între prezentul agresiv şi trecutul care nu trebuie uitat pentru a nu-i repeta erorile. Evident, în stilul care l-a consacrat, pictează o galerie de figuri, unele odioase, altele comice, toate asamblate într-un puzzle încântător.
Alternează momentele de suspans maxim cu cele de reflecţie amară, elimina criminali şi trădători, salvează în ultima clipă personajele care poartă în suflet BINELE, totul într-un savuros ton umoristic.”