Legendele șefului de gară de Adrian Petru Stepan-recenzie

Legendele șefului de gară, de Adrian Petru Stepan-recenzie

Redactor: Diana Crupenschi/Tehnoredactare –  Constantin Niță

Corectură: Adrian Crețu

Editura: Streamland, 2017

Nr. pagini: 125

  „Adrian Petru Stepan (n.1978) a studiat Dreptul și civilizația Europei Centrale, însă este pasionat de istoria Europei meridionale și a Orientului Mijlociu. Printre litigii ori articole de drept, își găsește timp să scrie și cărți de ficțiune. Este autorul a două romane: Fiecare zi e uimitoare și Crepuscul.”

     Legendele șefului de gară este a treia carte publicată a lui Adrian și pe care eu am avut ocazia să o primesc chiar din mâna autorului. Am obiceiul să încep cu informații despre autor, dar astăzi nu vă repet ceea ce este scris deja în prezentările  primelor două romane și în interviul autorului. Astăzi vă spun despre autor că este o un om simplu, cald, sociabil și talentat. Să nu uit… e timișorean de-al meu ! ☺

   De fiecare dată când citesc o carte a autorului am o surpriză, toate sunt diferite atât ca subiect cât și ca scriere. Când mă gândesc că deja m-am obișnuit cu stilul diferit al autorului, mai scoate o carte si realizez că nu pot anticipa ce stil abordează.

  

„Nu multe ore mai spre noapte, după ce și-a tras pătura peste trupul gol strălucind în lumina felinarelor de pe peron, mi-a mărturisit că mă potriveam ca nuca în perete în costumul meu fit în gara asta bătrână. O surprinsese totuși faptul că nu eram înțolit ca un cocalar, ci respectând canoanele franțujilor în ale modei. Mă văzuse ca pe un personaj, adică un ins ieșit din tipare, cineva demn să îi adreseze o întrebare.”

    Legendele șefului de gară este o poveste de suflet în care șeful de gară povestește viața lui și pasiunea față de trenuri. Toți avem pasiuni ( eu ador mașinile), dar șefu’ nostru din carte e pasionat nu doar de trenuri ci și de istoria lor, de cărți, de oameni, de locuri și de femei.

    În căutare de aventură un grup de copii pornesc să caute o comoară, găsind monede vechi în apropierea orășelului de provincie în care locuiesc. Peste ani unul dintre copii ajunge șef de gară în orașul natal. Aparent duce o viață banală, singura aventură fiind relația cu Ella, o femeie măritată cu un aer misterios. Ea fiind una dintre puţinele persoane care mai coboară în gara parcă uitată de timp. Aproape o ruină la început și renovată de când tânărul e șef de gară. Bineînțeles obținerea de fonduri se dovedește o nouă aventură pe care trebuie să o descoperiți singuri.

 „Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara e tot acolo?

  Telefonul tremurase încet la primirea celor trei propoziții. Ella zâmbea dintr-o fotografie nouă din care te frapează ochii verzi. Femeia cu ochii verzi niciodată să n-o crezi. Era o vorbă a bunicii.”

    Deși această carte este scurtă, autorul a surprins foarte multe tablouri ale vieții cotidiene. Aparent o carte autobiografică a șefului de gară, dar surprinzând în puține pagini situații, trăiri, relații.

   De data aceasta autorul vine cu noi descrieri necenzurate, un limbaj mai libertin păstrând o anumită eleganță până și în scenele fierbinți.

   Atât în Legendele șefului de gară, cât și în Fiecare zi e uimitoare autorul descrie o relație tată-fiu apropiată și plină de amintiri. Povești ale copilăriei din perioada de după comunism. Mi-am adus aminte de țigările Snagov pe care și tata le fuma, de jocul de cărți numit Cruce , pe care și acum îl îndrăgesc (deși rar mai am ocazia sa-l joc), de momente ale copilăriei plină de aventură, impresii, oameni și povești care ne formează ca persoane.

 

„De-a lungul copilăriei și adolescenței mele am avut mai multe rânduri de prieteni, dintre care unii s-a întâmplat să îmi fie alături pentru mai multă vreme, iar alții câteva luni.”

   Fiecare pagină ne spune o poveste, câteodată o amintire, altă dată o aventură sau chiar o poveste de dragoste. Pasiunea pentru trenuri, pentru istorie și descrierile detaliate duce cititorul în lumea copilăriei care se trăia o dată.

   Legendele șefului de gară este o poveste frumoasă în care optimismul parcurge pagină cu pagină oferind aventuri și momente aparținând vieții, momente peste care trecem în zilele de azi cu viteză.

„Toți avem secrete. Cred că ele pot vorbi cel mai bine despre cine suntem. Ceea e ascundem este doar al nostru,este, de fapt, ceea ce gramaticienii denumesc pronume personal la persoana întâi singular, acel eu pe care nu îl poate vedea nimeni așa cum este cu adevărat, despuiat de toate zorzoanele, măștile. Metaforele și dorințele auto-amăgitoare.”

    Mi-aș fi dorit să scriu mai multe citate, dar nu vreau să vă stric plăcerea lecturii. Recomand acest autor cu sinceritate.

Mulțumesc, Adrian!