Luca şi autobuzul inocenţei, de Lucian Ciuchiță

   Luca şi autobuzul inocenţei de Lucian Ciuchiță – poveste.

Povestea face parte din volumul „Plutonul nătăfleților și alte povestiri”- apărut în 2019, la Editura Ecou Transilvan

Luca şi autobuzul  inocenţei

   Mă numesc Luca şi am şase ani. Împliniţi. Părinţii mei au spus că sunt prea mic ca să merg la şcoală, dar prea mare ca să rămân singur acasă. N–am ştiut exact ce au vrut să spună, dar am fost de acord cu ei când mi–au propus să mă ducă la grădiniţă. Era incitant că urma să învăţ lucruri noi şi părea destul de interesant să mă joc cu alţi copii, dar adevăratul câştig era faptul că părinţii mei urmau să nu–mi mai poarte de grijă, că şi aşa au destule pe cap.

Ştiţi, probleme ai toată viaţă, dar atunci când eşti mare ai şi probleme mai mari. Şi multe…

Nu ştiu de ce oamenii mari au atâtea probleme şi nici cine le produce… Cred ca este o lume numai a lor, în care noi copiii nu prea avem ce să căutăm acolo…

Într–o seară l–am văzut pe tata abătut, cum nu–l mai văzusem vreodată.

Stătea pe fotoliu şi privea la uşa de la balcon. Nu ştiam dacă uşa sau balconu’ erau de vină, dar am vrut să aflu cine l–a întristat într–atât… poate eu?

– Tati, eşti supărat pe mine? Azi am fost cuminte şi nu am stricat nimic.

Şi–a ridicat privirea  cu greutate către mine şi mi–a zis:

– Nu băieţelu’ lui tăticu, tu nu ai greşit cu nimic!

Apoi a tăcut şi a revenit cu privirea pe uşa balconului.

Am crezut că uşa era de vină, că, poate, nu se închidea bine, că poate fusese deschisă prea mult şi intrase praful de afară.

Cu gesturi mecanice, mama a şters praful – dezvăluindu–mi că nu mă înşelasem, dar tata a rămas la fel de trist.

Nu mai aveam supoziţii şi nici mama nu mi–a spus mai multe. De fapt, nici n–am întrebat–o de ce este tati trist.

Am înţeles că erau probleme de oameni mari şi numai ei ştiau cum să le rezolve.

Peste câteva zile am aflat că tata rămăsese fără serviciu.

Şeful lui adusese o tanti tânără în locul lui, cică era mai bună decât el…

Mama a ţipat şi a zis ceva de tanti aia… inclusiv că ştie ea la ce „e bună” – dar nu a spus şi la ce. A mai spus şi că aia e o „curbă”… sau cam aşa ceva… Şi a mai zis şi că acele tanti „curbe” sunt fără ruşine… N–am înţeles nimic!

Tati tot n–are serviciu aşa că noi doi, în fiecare dimineaţă aşteptăm un autobuz mare şi galben, care nu ştiu de unde vine, dar ştie să mă ducă la grădiniţă.

L–am întrebat pe tati odată cum se numeşte autobuzul şi unde locuieşte.

Mi–a spus că se numeşte „autobuzul 300” şi că vine de la capătul Bucureştiului.

Bănuiesc că acolo locuieşte când nu se plimbă ziua prin Bucureşti. Îmi place să merg cu autobuzul la grădiniţă, mă simt important, ca toţi oamenii mari din jurul meu… şi noi mergem  cu maşina la serviciu… Iar a noastră e mai mare decât a multora dintre ei… a celor care stau cu maşinile lor pitice pe loc, una lângă alta, oprite în mijlocul drumului de parcă au rămas fără roţi, sau fără benzină…

De fiecare dată ajungem la grădiniţă.

Acum, că tati are serviciu, câteodată, mai zice ceva urât de autobuz, de şofer şi de aglomeraţia oraşului. Crede că toate sunt înţelese să îl facă să întârzie la serviciu. Un prilej tocmai bun ca şeful lui să–l trimită acasă şi să aducă în locul lui o altă tanti rea, fără ruşine cum spune mama. Şi, după ce ea îi va lua locul lui tati, el iar va rămâne  din nou cu privirea fixă la uşa de la balcon.

N–am habar câte tanti „curbe” sunt pe lumea asta, dar cred că sunt foarte multe, dacă tati şi mami se tem.

Ca să nu mai rămână tati fără serviciu din cauza mea, au început să mă ducă la grădiniţă şi  să mă readucă acasă, pe rând, când mămica, când poate, când bunicul, oricând este nevoie.

Îmi place să privesc pe geamul autobuzului, să văd oameni noi, căţei cu şi fără stăpâni, maşini, multe maşini colorate şi… câteodată, mai văd şi nişte copaci uscaţi de care nimeni nu are grijă. Acum par nişte uriaşi încremeniţi. Au fost verzi cândva, iar acum lumea a uitat de ei… Nu–i udă nimeni…

De cele mai multe ori nu sunt locuri libere la geam, aşa că stau în picioare şi nu văd nimic, doar haine destul de ponosite şi pantofi, de regulă stâlciţi.

Dar, de o vreme, norocul mi s–a schimbat.

Se numeşte Manuela şi este cam de vârsta părinţilor mei, sau poate mai mare… ori mai mică… n–am habar şi nici nu mă interesează. Oricum, e prietena mea cea mai bună… şi nu doar din autobuz!

Ne întâlnim în fiecare zi, dar nu ştiu cum se întâmplă asta… Poate fi un înger… îngerul meu păzitor? Posibil, mai ales că are părul blond…

Mama este roşcată, dar mie îmi place blond, blond. Mama a zis că nu se face blondă nici dacă tati pleacă după altă mami. Nu am înţeles de ce, poate că dacă tati pleacă undeva, departe, atunci mami nu mai are bani de coafor.

Cu Manuela îmi place să vorbesc.

Mă ia braţe şi mă aşează pe picioarele ei.

Tati tăcea şi se uita la noi. Şi tati şi mami şi bunicul o plac pe Manuela.

Ne–am cunoscut în autobuzul galben, „300”, şi am rămas prieteni pentru totdeauna. Manuela nu are copii dar nu mi–a zis de ce. Mama mi–a spus cândva că eu nu am fost adus de barză ca ceilalţi copii, asa cum mi–au povestit bunicii, ci am fost rodul iubirii… Dacă o femeie iubeşte un bărbat şi bărbatul iubeşte o femeie atunci apare un copil. Nu am înţeles cum, dar mami mi–a zis că am stat mult timp în pântecele ei şi până la urmă am ieşit de acolo… Manuela poate nu a iubit un bărbat… am vrut s–o întreb de ce, dar i–am spus altceva.

– Vreau să cresc mare şi să am familia mea!

Manuela a zâmbit şi mi–a răspuns:

– Este cam devreme să te gândeşti la aşa ceva. Nici măcar nu ai ajuns la şcoală şi vrei deja să ai familia ta?!

Am tăcut. Toţi oamenii din autobuz râdeau.

Nu m–am supărat că râdeau de mine, ba chiar m–am bucurat că nu mai erau trişti… Îi cunosc foarte bine pe toţi, doar mergem în fiecare zi cu acelaşi autobuz „300”, şi, de cele mai multe ori, sunt trişti… tristeţea îi apasă mereu.

Of, probleme de oameni mari…

  La grădiniţă îmi place că sunt şi alţi copii ca mine, dar nu mă joc cu toţi. Unul, Ionuţ, gras şi nesuferit, e cel mai rău dintre toţi. Îi place să ne ia jucăriile, pe care, pe toate, le strânge în faţa lui, şi se uită la ele  până se satură. Nu se joacă cu ele. Cică a văzut la tatăl lui cum aduna bani de peste tot şi apoi îi place să–i privească. Zice că se simte puternic. Ionuţ crede că jucăriile sunt ca banii, că e bine să ai cât mai multe şi să te bucuri numai tu de ele… şi ne spune că aşa va face şi când  va fi mare. Va strânge multe jucării… din ce în ce mai multe şi mai mari, care îi vor aduce  bani mulţi… Să fie puternic ca tatăl lui. Eu nu vreau să fiu ca el, singur… eu îmi doresc să am prieteni, să ne bucurăm cu ce avem şi nu să le luăm jucăriile altora.

  Tăticul meu mi–a zis cândva că este bine să fii darnic, şi dacă ai mai mult să mai dai şi la săraci… şi săracii sunt oameni! Şi noi putem să ajungem ca ei, nu se ştie niciodată… aşa mi–a zis tati. Şi mama a fost atunci de faţă şi a dat aprobativ din cap. A zis că mai bine îşi pune capăt… apoi s–a oprit brusc şi m–a luat în braţe. Am simţit ceva cald pe obraz. O lacrimă fierbinte picurase de la mami.Dacă oamenii mari plâng când sunt supăraţi… de ce o fac şi când sunt fericiţi?

În urmă cu câteva zile, cred că miercuri ce a trecut, am întrebat–o pe Manuela dacă îi place să zboare.

Autobuzul era mai gol şi nu ne auzea prea multă lume.

Manuela mi–a zâmbit şi a spus:

– Păsările au aripi şi pot să zboare, noi, oamenii, reuşim doar prin aparate de zbor. Mai ales cu avionul…

– Dar îngerii cum zboară?

– Ei bine, îngerii nu sunt oameni, sunt fiinţe…

– Extraterestre?

– Da, într–un fel… sunt nişte fiinţe de la Dumnezeu…

– Dumnezeu are aripi?

– Nu, dragul meu, nu are aripi, dar cred că ne ajută pe noi să ne crească… atunci când trebuie să ajungem la El… ne dă aripi pentru suflet…

– Vezi, până la urmă tot zburăm… Dar eu nu am să aştept să îmi dea Dumnezeu aripi, am să zbor mai repede. Fără aripi, cu racheta! Mă fac astronaut şi îl voi căuta pe Doamne–Doamne la el acasă…

Manuela râdea. Cei din faţa noastră râdeau. M–am întors în spate şi am văzut că tot autobuzul era vesel. Bănuiesc că am spus ceva interesant. Iar oamenii mari au râs şi nu mai sunt trişti.Atâta doar că nu era nimic de râs,  eu chiar vreau să mă fac astronaut!

A fost ultima zi când am văzut–o pe Manuela… Poate  a schimbat autobuzul, poate a plecat departe… Îmi pare rău că nu i–am cerut numărul de telefon… să o sun din când în când, să văd ce mai face…

Oricum, şi eu am să schimb în curând autobuzul… tati zice că din toamnă voi merge la şcoala. În clasa I–a…

Of, ce repede mai zboară anii!

Mâine o să fiu suficient de mare să–mi întemeiez o familie, aşa cum am discutat pe vremuri în autobuz cu prietena mea, Manuela.

Cred că se numea „autobuzul 300”, dar nu mai sunt sigur de asta.

Acum sunt student la Facultatea de Aerospaţiale, secţia specială pentru astronauţi… Urmează să zbor în Cosmos peste doar câţiva ani.

Incredibil ce repede trece timpul, parcă mai ieri eram în „Autobuzul Inocenţei”…

Tu ai vrea să priveşti prin ochii unui copil cum apune soarele?

Lucian Ciuchiţă

Autori români

Rubrica Creație

#autoriromani #povestiri #creatie #literatura

Luca şi autobuzul inocenţei de Lucian Ciuchiță – din volumul „Plutonul nătăfleților și alte povestiri”