Ora albastră – Paula Hawkins – fragment

Titlu: Ora albastră

Autor: Paula Hawkins 

Titlu original: The blue hour

Limba originală: engleză

Traducere: Alexandra Fusoi

Nr. pagini: 352

Colecția Fiction Connection Mystery

Editura Trei

Autoarea bestsellerului Fata din tren

Cel mai bun roman de până acum al Paulei Hawkins – excepțional, memorabil și tensionat. – Lee Child

  Bun-venit pe Eris: o insulă cu o singură casă, un singur locuitor, o singură cale de ieșire. Inaccesibilă de pe uscatul scoțian timp de 12 ore pe zi. Cândva, a fost căminul Vanessei: o pictoriță celebră, al cărei soț, cunoscut pentru infidelitățile lui, a dispărut cu 20 de ani în urmă. Acum este căminul lui Grace: o ființă solitară legată de maree, mulțumită în izolare. Însă când o galerie de artă din îndepărtata Londră face o descoperire șocantă, pe insulă vine un vizitator. Iar secretele de pe Eris amenință să iasă la lumină… Un roman ingenios, pe care nu-l poți lăsa din mână, dar și tulburător, Ora albastră consolidează locul Paulei Hawkins printre cei mai buni dintre cei mai nuanțați și stilați povestitori.

Emoțional și minunat de încurcat. – DANYA KUKAFKA, autoarea romanului Execuția

O capodoperă! Splendid și înspăimântător. – SHARI LAPENA

O explorare de maestru a naturii obsesiei. – ANGIE KIM

Aduce aminte de Daphne du Maurier: artă, insule, soți dispăruți… Greu de lăsat din mână. – MICK HERRON

Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, s-a mutat în 1989 la Londra, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. La Editura Trei au apărut Fata din tren, În ape adânci, Focul Mocnit și Unghiul mort.

Ora albastră

FRAGMENT

21

Grace își aduce aminte o seară, una dintre puținele seri când erau împreună în studio și stăteau de vorbă. Poate beau și vin? Soarele era încă sus pe cer, era vară. Vanessa era la roata de olărit și vorbea — așa cum rareori vorbea cu Grace — despre munca ei. 

— Chestia cu lutul e că poți să-l faci să semene cu orice, spunea ea. 

Avea capul aplecat, părul legat la ceafă; o șuviță îi căzuse peste ochi și din când în când o dădea deoparte frecându-și obrazul de umăr. 

— Și de-asta e problematic. 

Și-a înmuiat vârfurile degetelor în apă și le-a dus înapoi pe forma care se învârtea pe roată. 

— Nu vreau să zic că-i problematic de lucrat. Ceramica e destul de simplă, porțelanul e mai dificil, evident, dar nu în sensul ăsta zic problematic, vreau să spun că dacă poți să faci orice — orice! —, atunci ce-ar trebui să faci? Sunt prea multe posibilități. 

Iar umezit degete, iar picătură, iar ridicare a umărului.

— E un sculptor, Isamu Noguchi — un om genial, genial, a murit la peste 80 de ani —, în fine, a zis odată că lutul e prea fluid, prea facil, îți dă prea multă libertate… Ah! 

Se trage în spate râzând. Forma și-a pierdut centrul, s-a prăbușit în ea, s-a îndoit ca un bețiv pe trotuar la ora închiderii. 

— Nu cred că aș putea avea vreodată prea multă libertate… 

I-a zâmbit lui Grace, și-a șters mâinile cu o cârpă și a sorbit din vin. E un roze, crede Grace, sau poate ceva cu bule. 

— Nu vrei să încerci și tu? a întrebat Vanessa întinzând mâna și făcându-i semn să se apropie, iar Grace a râs și a clătinat din cap. 

Vanessa s-a șters pe mâini și a strâns lutul într-o masă solidă, pe care a centrat-o din nou. 

— Pe de altă parte, poate că are dreptate, pentru că atunci când ești așa de chinuit de îndoială ca mine, să ai atât de multe opțiuni e foarte dificil… 

O ia de la capăt, își înmoaie degetele în bolul cu apă și pune din nou în mișcare roata. 

— Ce-mi place mie la lucrul cu lutul e că atunci când nu merge bine, nu contează. Îl arunci, începi din nou, faci o formă nouă, de fiecare dată când o iei de la capăt, ceva nou… Nu-i deloc ca pictura, unde rămân toate greșelile și notele false. Chiar și după ce ștergi culorile și o iei de la capăt, imaginile pierdute rămân ca niște stafii. Cu lutul, odată ce ai făcut o formă nouă, cea veche a dispărut, a fost ștearsă! Chiar dacă ai vrea s-o aduci înapoi, nu mai poți. N-are rost s-o cauți. Așa că trebuie să înveți — se apleacă, își mușcă buza de jos, are fruntea încruntată de concentrare — să renunți la ce-a fost înainte. Să renunți la trecut.

Grace e în dormitorul ei, cunoscut și drept camera din spate sau dormitorul pentru oaspeți — de fapt, încă îl consideră dormitorul pentru oaspeți, deși ea e cea care doarme acolo, așa cum consideră și acum că e casa Vanessei mai degrabă decât a ei. A fost dintotdeauna casa Vanessei, iar camera dinspre sud, cea care are vedere la mare, va fi întotdeauna camera Vanessei. Însă când o să fie Becker aici, dacă hotărăște să rămână peste noapte, Grace o să doarmă în camera Vanessei, iar el, în camera de oaspeți. 

Sunt momente la care, în numele propriei sănătăți mintale, Grace nu-și dă voie să se gândească, iar ultimele ore semnificative pe care le-a petrecut în dormitorul Vanessei se numără printre ele. De-atunci, încăperea a rămas nefolosită. Nu neatinsă — Grace face curat din când în când, vara deschide geamurile ca să intre aerul de mare, astfel că dormitorul miroase a sare și iarbă-de-mare, nu a praf și umezeală —, dar în principiu arată cam ca în ziua când a venit ambulanța pe drumul de pe istm să ia trupul Vanessei. Mobila rămâne pe loc, patul, biroul și șifonierul de la perete, până și scaunul de lângă pat, unde stătea Grace. 

Nu trebuie să doarmă aici — poate să doarmă pe canapea sau să-i propună lui Becker să doarmă acolo, dar asta ar isca întrebări, nu? Ar părea jenant și ciudat. Și în definitiv, nu-i decât o cameră. Nu-i un altar, nu-i sacră. Nu e bântuită. 

Dar trebuie să înceapă cu începutul. Trebuie să pregătească dormitorul pentru oaspeți: să strângă așternutul, să spele cearșafurile, să-și adune lucrurile personale, bluzele atârnate pe spătarul fotoliului, peria de păr și loțiunea hidratantă de pe măsuța de toaletă. Becker n-ar avea niciun motiv să se uite în dulapul ei, dar, chiar și așa, ia cele două pânze îndesate în spatele hainelor și le duce în camera de zi. Dă deoparte paravanul vechi de pânză și deschide ușa din spatele lui, care duce într-o cămăruță fără geamuri. N-au știut niciodată care era rostul ei. O ascunzătoare! îi plăcea Vanessei să susțină, dar pe-acolo nu trebuiseră ascunși niciodată preoți catolici. Vanessa o folosea pe post de cameră obscură, iar Grace o folosește acum pentru depozitare. 

Când trage paravanul, simte o mustrare de conștiință pe măsură. Tablourile nu sunt de drept ale ei. Până acum, și-a permis să-și spună că a fost o omisiune, două pânze îndesate într-un dulap și uitate acolo. Acum încalcă deliberat dorințele Vanessei și asta o neliniștește. Deși, dacă e să fie sinceră cu ea, n-ar fi prima dată. 

În plus, are multe să-i dea domnului Becker: cutiile din living pline de schițe, două pânze neterminate și neînrămate, alte carnete și un teanc de scrisori. A avut grijă să pună deasupra scrisorile de la Douglas Lennox, cele din care se vede că era pretențios și agresiv, îndurerat de respingerea ei, ranchiunos până la limita nebuniei: Cum poți să susții că n-a însemnat nimic? Chiar ai de gând s-o folosești ca scuză pe soția mea? N-a părut să-ți pese vreodată prea tare de nevestele celorlalți iubiți. Asta, știe și ea, e meschin, dar are un scop: nu-i ușor să te expui ochiului critic al publicului; nu-i ușor să-i vezi expuși nici pe cei pe care i-ai iubit. 

Învelește pânza mai mică într-un prosop vechi și o duce în cămăruța de depozitare. E aproape goală, în afară de două geamantane antice și câteva cutii cu hârtii de-ale ei, pe care le-a adus după ce a renunțat la căsuța din sat. Sprijină pânza mică de unul dintre geamantanele vechi și se întoarce s-o aducă și pe cea mai mare. Când o întoarce, astfel încât pânza să fie cu fața la perete, cearșaful cu care a învelit-o alunecă puțin, lăsând să se vadă, în partea de sus a ramei de lemn, semnul Vanessei: Totem. 

Renunțarea la trecut este în mod necesar un demers selectiv. Unele lucruri le păstrezi și la altele renunți. Când e vorba de portretele și scrisorile pe care a hotărât să le păstreze, Grace ține morțiș la ce însemnau ea și Vanessa una pentru cealaltă. Nu e vorba de explicații, interpretări sau speculații; le aparținea doar lor. Acum îi aparține doar ei. 

Mulți ani, a dormit în camera de oaspeți și, când scria Vanessa despre ea, era descrisă drept companion sau îngrijitoare, prietenă, uneori parteneră — fiecare cuvânt greșit într-un mod fundamental, deși niciuna dintre ele nu a detaliat vreodată cum: Vanessa, pentru că era în firea ei să se opună explicațiilor, iar Grace, pentru că nu fusese întrebată niciodată. 

Ce-ar fi putut să spună dacă ar fi întrebat cineva? Cum ar fi putut să explice, când toate celelalte tipuri de dragoste sunt considerate subordonate dragostei romantice? Ce aveau ea și Vanessa nu era romantic, dar nu era nici subordonat. Doar o prietenă, așa spune lumea. Ah, e doar o prietenă. Ca și cum un prieten este ceva banal, ca și cum un prieten n-ar putea însemna lumea întreagă. 

Iubita mea, ar fi putut spune Grace dacă ar fi fost întrebată, a fost iubita mea. 

În bucătărie, se așază la masă și face o listă cu lucruri pe care trebuie să le cumpere înainte să vină Becker: lapte, pâine, ouă și bacon pentru micul-dejun, un pui să-l frigă pentru cină, legume. Vin. E mult de când a trebuit să gătească o masă adevărată pentru cineva, mult timp de când au fost oaspeți în casă. Odinioară, dinainte să se mute ea în camera de oaspeți, prietenii artiști ai Vanessei veneau des în vizită și uneori veneau și oameni din sat la prânz sau la o băutură, deși ei nu rămâneau de obicei peste noapte decât dacă pierdeau refluxul. Probabil că ultima persoană care a rămas peste noapte a fost Julian. Iar el nu era chiar musafir, venise pur și simplu neinvitat într-o bună zi.