Sabia Umbrelor – Gelu Achiș – fragment

Titlu: Sabia Umbrelor

Autor: Gelu Achiș

Editura Datagroup

Categorii: Fiction, SF / Fantasy, Tineri si adolescenți

Prima carte din seria DALIDAN ZARTHAS

   În îndepărtatul Nord al Imperiului Edrian, mii de creaturi umanoide, înalte de câțiva metri, cu trupurile acoperite de solzi și alge, cu ochi verzi luminoși, numite de către oameni „Sfâșietori”, invadează meleagurile respective, distrug toate așezările din calea lor și ucid în mod brutal ființel vorbitoare. Dalidan Zarthas, un orfan de la Casa Inocenților, este smuls din viața lui liniștită în momentul în care Sfâșietorii îi atacă satul.

  Reușește să scape de prăpădul provocat de creaturi, dar, în schimb, cel mai bun prieten al său este omorât. Jurând că va face orice pentru a deveni puternic, pentru a-și răzbuna prietenul și pentru a contribui la exterminarea Sfâșietorilor, Dalidan se avântă într-o lume ce îi este aproape necunoscută. În călătoria sa apar însă nenumărate obstacole, dezamăgiri, suferințe și
eșecuri, toate acestea punându-l la grea încercare.

Sabia Umbrelor

FRAGMENT

CAPITOLUL 9

Dalidan și Rin coborâră din trăsură și se îndreptară spre Biserica Mervan. Clădirea albă și înaltă avea formă hexagonală – la fel ca orice altă biserică yarzistă. În centrul ei se ridica o turlă ce se termina cu o cupolă de sticlă.

– Îmi pare rău că n-a venit și Kaya, zise Rin.

Pe chipul ei se așternu o umbră de tristețe.

Dalidan nu știu ce să-i răspundă. Kaya se plânsese dis-de-dimineață că o durea capul și că prefera să rămână la han. Însă Dalidan bănuia că asta era doar o scuză pentru a nu participa la slujbă. Pur și simplu nu avea chef de așa ceva, fiindcă s-ar fi plictisit de moarte. Probabil că în clipele acestea stătea în sala de la intrare a hanului și se delecta cu mâncare și bere-dulce.

Interiorul bisericii era impresionant. După încheierea slujbelor de la orfelinat, preotul Jyba le zugrăvise uneori prin cuvinte decorul bisericilor de la orașe. Realitatea depășea descrierile sale. Biserica avea doar o singură încăpere largă, în formă de hexagon, firește. Prin cupolă pătrundea o lumină plăcută, aurie, ce se propaga într-un cerc perfect în mijlocul bisericii.  

– Lumina Făuritorilor Lumii, rosti Rin cu glas scăzut și gâtuit de emoție.  

Dalidan își aminti atunci că Lumina era mereu proiectată în centrul bisericilor yarziste, într-un cerc perfect, indiferent de poziția soarelui, indiferent că era zi sau noapte și indiferent de vremea de afară. I se păruse greu de crezut așa ceva, dar acum se lămuri că totul era adevărat. În momentele astea, cerul de afară era sumbru, acoperit de nori cenușii, și totuși, cupola de sticlă capta Lumina și o răspândea perfect în centrul bisericii.

În timp ce se lăsa condus de Rin, Dalidan își plimba ochii prin încăperea vastă. Ferestrele erau dispuse în mod egal pe fiecare latură a bisericii. Aveau forme alungite, rotunjite, iar în cadrul lor erau vitralii – bucăți de sticlă colorată care erau dispuse simetric. Pereții erau acoperiți în întregime cu picturi desprinse din Adroan (Cartea Luminii). Din tavan atârnau candelabre cu lumânări aprinse, iar între ele erau alte candelabre, mai mici, decorate cu flori albe.

– Mergem să luăm Lumină, șopti Rin.

Dalidan încuviință din cap. Preotul Jyba le povestise cum se desfășurau în mare parte slujbele în cadrul bisericilor, dar el nu-și mai amintea chiar totul. Se baza pe Rin pentru asta. Când ajunseră aproape sub cupolă, Rin întinse mâna dreaptă în cercul de Lumină, după care o duse la piept, în dreptul inimii, cu degetele lipite între ele. Dalidan făcu întocmai ca ea. Apoi se îndepărtară și se așezară în genunchi pe pernele așezate pe podea, în jurul razei de Lumină. Alături de ei erau vreo treizeci de oameni. Toți stăteau în genunchi pe perne, ținându-și mâna dreaptă lipită pe piept în dreptul inimii.

Câteva minute mai târziu, în biserică intrară trei preoți îmbrăcați în robe somptuoase albe cu auriu. Lui Dalidan îi veniră în minte cuvintele preotului Jyba: „Orice slujbă trebuie oficiată de un număr impar de preoți, pentru că există un număr impar de Făuritori ai Lumii, iar ei au creat lumea într-un număr impar de zile – treisprezece zile”. Asemenea tuturor preoților Bisericii Luminii, cei trei bărbați erau rași în cap și aveau în frunte un tatuaj ce ieșea în relief – un soare auriu ce reprezenta locul unde se aflau Făuritorii Lumii și de unde supravegheau totul. Fiecare preot avea un toiag de lemn într-o mână, iar în cealaltă ținea un exemplar din Cartea Luminii.   

În urma preoților veniră șapte femei îmbrăcate în rochii albe, cu chipurile acoperite cu voaluri translucide. Două din ele cărau un vas înalt de piatră ce avea formă de pahar cu picior. Alte două duceau doi saci roșii. Iar ultimele trei femei aveau în mâini câte un sfeșnic ce se termina cu o lumânare groasă care era aprinsă.

Preoții se așezară în genunchi în raza de Lumină, la distanțe egale între ei. Lăsară toiegele pe podea și deschiseră Cărțile Luminii, murmurând ceva. Femeile așezară vasul de piatră în mijlocul lor, pe urmă se retraseră în spatele preoților și se lăsară în genunchi, la periferia cercului de Lumină, ducându-și mâna dreaptă la inimă. Celelalte două vărsară conținutul sacilor în vasul de piatră. Era un amestec uscat și mărunțit de scoarță de copaci, ierburi, frunze și flori. Femeile cu sfeșnice aprinseră conținutul vegetal. După aceea ele și celelalte se alăturară primelor femei, în spatele preoților.

Din vasul de piatră izbucniră flăcări mici și se înălțară fuioare de fum, plutind spre cupolă și dansând în raza de Lumină. Preoții se opriră din murmurat și începură să citească cu glas sonor o rugăciune adresată Făuritorilor Lumii.

Dalidan simți un miros pătrunzător, ușor înțepător, presărat cu o sumedenie de arome. Avea senzația că-i pătrundea în trup. Apoi, dintr-odată, mintea sa fu învăluită de o stare foarte ciudată. O simțea înviorată și amorțită în același timp. Auzea rugăciunea mult mai clar decât ar fi crezut că e posibil și avea impresia că direct în mintea sa se nășteau cuvintele preoților. Și văzul îi era afectat. Culorile erau mai intense, mai pătrunzătoare, iar Lumina proiectată de cupolă devenise un astru în ochii săi. Trăia cu senzația că Lumina cuprindea totul, că mângâia fiecare fibră din ființa sa.  

După o vreme, preoții terminară rugăciunea și strigară:

– Lumina să vă călăuzească!

Cele șapte femei din spatele lor – dispuse în cerc, în genunchi, cu palmele așezate pe piept în dreptul inimii – începură un cântec lipsit de cuvinte. Dalidan nu mai auzise vreodată voci atât de frumoase, atât de curate, atât de cristaline. Părea un cântec desprins dintr-o altă lume.

Atmosfera din biserică (Lumina, vitraliile strălucitoare din jur, picturile de pe pereți îmbrăcate în culori atât de vii, mirosul încărcat de arome al conținutului vegetal care ardea și cântecul femeilor) îi dădea lui Dalidan impresia că nu era o ființă fizică. Se simțea ca un soi de entitate spirituală ce plutea de colo-colo și se hrănea cu senzații vizuale, auditive și olfactive.

Când femeile terminară cântecul, preoții citiră altă rugăciune din Adroan, de data aceasta una adresată tuturor ființelor vii. La sfârșit rostiră cu voci puternice:

– Lumina să vă călăuzească!

Iar cele șapte femei începură un cântec nou, la fel de impresionant ca cel de dinainte. După aceea urmă o rugăciune adresată morților. Dalidan se rugă în gând ca sufletele lui Akiban, Duk și a tuturor oamenilor buni ce își pierduseră viețile din cauza Sfâșietorilor sau a tâlharilor să se bucure în Wantala și să vegheze asupra lumii. Apoi se rugă ca sufletele oamenilor răi care muriseră să se căiască și să accepte Lumina Făuritorilor Lumii, căci doar așa puteau fi eliberate din Infern și puteau ajunge în Wantala.

Slujba continuă în același mod, iar după o vreme, preoții înlocuiră rugăciunile cu redarea unor pasaje despre viața Cavalerului Soarelui Jhonir Erdas. Cuvintele pe care ei le citeau din Adroan erau atât de limpezi, încât proiectau în mintea lui Dalidan imagini vii, pline de detalii. Se simțea transpus în timpul acela și era martor la faptele eroice realizate de Jhonir Erdas în numele Făuritorilor Lumii. Cavalerul Soarelui, asemenea celor șase tovarăși ai săi, propovăduia învățăturile yarzismului și lupta împotriva păcătoșilor și păgânilor, folosind abilități magice ieșite din comun și slujindu-se de faimoasa sa armă – de Sulița Umbrelor.

În cele din urmă, slujba ajunse la final. Conținutul vegetal din vasul de piatră arsese complet, iar din grămada de cenușă se ridica un fir subțire de fum. Ajutându-se de toiege, preoții se ridicară în picioare, se apropiară de vas, suflară peste cenușă, după care se îndreptară spre o ușă oarecare. Femeile făcură întocmai și-i urmară spre ieșire.  

Dalidan, Rin și ceilalți oameni se ridicară la rândul lor în picioare și-și desprinseră mâinile de pe piept. Formară un șir și se îndreptară unul câte unul spre vasul din mijlocul cercului de Lumină. După ce suflau peste cenușă, unii oameni își băgau mâinile în ea, le scuturau și le frecau, ca și cum s-ar fi curățat cu ajutorul ei. Rin procedă la fel. Dalidan nu știa care era semnificația acestor gesturi, dar le urmă și el.    

După ce ieși din Biserica Mervan, Dalidan simți amestecul acela ciudat de senzații dispărând cu totul. Reveni la starea normală.

– Mă bucur că am participat la slujbă, zise Rin, ridicând ochii spre cer și schițând un surâs blând.

– Și eu, spuse Dalidan. Pare ciudat, dar parcă m-a eliberat de orice fărâmă de stres și de toate gândurile apăsătoare. Acum mă simt mai… mai…

– Mai ușor sufletește, adăugă Rin.

– Exact.

Slujba aceasta fusese foarte diferită față de cele pe care le ținuse preotul Jyba la orfelinat. Mult mai lungă și mult mai interesantă. Iar starea în care se aflase în timpul slujbei fusese de-a dreptul ireală și fascinantă.

Dalidan scoase ceasul de buzunar și-i aruncă o privire. Ochii i se lărgiră de surprindere.  

– E aproape unu și jumătate, Rin.

– A fost o slujbă lungă.

Vizitiul îi aștepta. Le deschise portiera, iar ei urcară în trăsură. Se așezară față în față.

– Nu-mi vine să cred că am stat mai bine de cinci ore în biserică, zise Dalidan.

Simți trăsura punându-se în mișcare și hurducându-se.

– A fost o slujbă specială, spuse Rin. Erdasul, adăugă ea pe un ton plin de căldură, iar ochii ei de un albastru-închis străluciră de venerație.

Dalidan era bucuros să Rin se simțea mult mai bine decât în ultimul timp. De fapt, nu se vedea nici cea mai mică urmă de melancolie, teamă și neliniște în atitudinea ei. Slujba preoților o ajutase foarte mult. Însă avea presimțirea că efectul acesta miraculos nu va ține prea multă vreme.   

Dintr-odată se auzi dangătul unor clopote. Dalidan fu săgetat de un fior rece ca gheața. Se repezi la geam și privi afară. Era agitație pe străzi. Oamenii se plimbau de colo-colo și purtau discuții aprinse. Pe chipurile lor se putea citi confuzia și îngrijorarea.

– Ce se întâmplă, Dalidan? întrebă Rin.

El deschise portiera și scoase capul afară. Nu reușea să prindă niciun cuvânt. În clipa aceea, vizitiul îmboldi caii s-o ia la galop. Trăsura se hurducă violent, scârțâind din toate îmbinările.

– Știi cumva ce se întâmplă? întrebă Dalidan, ridicând glasul și privind în direcția vizitiului, în timp ce se ținea de marginile din cadrul portierei.

– Nu știu, domnule Zarthas! Au început să sune clopotele, iar lumea a început să se agite. M-am gândit să vă duc cât mai repede la han, fiindcă…  

O săgeată se ivi de nicăieri și-l lovi în piept pe vizitiu. Omul alunecă într-o parte, trăgând hățurile spre stânga, cu pălăria zburându-i din cap. Căzu de pe capră și se izbi de suprafața străzii. Se auzi un trosnet când i se sparse capul.

Dalidan își reveni din șoc când roata din spate trecu peste trupul vizitiului. Trăsura se hurducă atât de violent, încât aproape căzu din ea.   

– Dalidan!

Rin îl prinse de mantie și izbuti să-l tragă înăuntru. El căzu în fund și se prinse cu o mână de brațul ei. Văzu portiera legănându-se sălbatic înainte și înapoi.

Caii ajunseră pe trotuar și împrăștiară oamenii în toate direcțiile. Dalidan dădu să se ridice, dar trăsura se lovi de un perete, cu roțile frecându-se de suprafața lui și eliberând un scrâșnet oribil. Portiera fu zdrobită în urma apropierii de clădire. Dalidan se împletici și căzu peste Rin, amândoi alunecând în cealaltă parte.

– Scuze, Rin, zise Dalidan, ridicându-se parțial și trăgându-se peste banchetă.

– Sunt bine, spuse ea, îndepărtându-și câteva șuvițe din ochi și urcând pe bancheta din cealaltă parte.

– Trebuie să ajung la hățuri și să controlez caii, zise Dalidan. Stai aici și ține-te bine.

Deschise portiera din partea dreaptă, se răsuci și se urcă pe acoperișul trăsurii. De acolo ajunse imediat pe capră și apucă hățurile. Le smuci spre dreapta, iar caii părăsiră trotuarul și reveniră pe stradă. Goneau cu o viteză nebună, iar trăsura scotea niște zgomote infernale.

Dalidan cercetă clădirile din împrejurimi. Nu reuși să-și dea seama în ce zonă a orașului se aflau. Drumul până la Biserica Mervan fusese lung și întortocheat. Știa însă că hanul Vârf-de-Lance se afla în partea de nord a orașului.

Când se ivi prima stradă la dreapta, trase de hățuri și mână caii pe acolo. Cel puțin se îndreptau spre nord acum.  

– Suntem atacați de Sfâșietori! Fugiți! Ascundeți-vă!

Ochii lui Dalidan coborâră asupra bărbatului care urla ca un dement și alerga mâncând pământul, fluturând o secure deasupra capului. Apoi observă oameni ce spărgeau prăvăliile și înhățau tot ce găseau acolo. Unii lansau săgeți din arcuri sau din arbalete, luând la țintă geamurile locuințelor. Câteva clădiri erau cuprinse de foc. Mintea lui Dalidan se scufundă dintr-odată în amintirea acelor evenimente îngrozitoare, trăind momentele în care satul Akya fusese ars până în temelii.  

Fu smuls din coșmar și adus la realitate de o căruță care se ivi de pe o stradă laterală. Armăsarul ei coti dintr-odată și ieși în calea cailor înhămați la trăsură. Dalidan trase iute hățurile spre stânga. Caii se evitară la limită, dar trăsura se frecă de căruță.  

Impactul fu suficient de puternic încât să-l arunce pe Dalidan de pe capră. Se prăbuși în căruță, peste niște saci cu mere. Nu mai apucă să se ridice în picioare. Roțile căruței trecură peste un talmeș-balmeș de obiecte împrăștiate pe jos. Când ajunseră peste ceva tare și înalt, căruța se înclină și se răsturnă.

Dalidan se rostogoli și ajunse pe stradă, cu merele împrăștiindu-se pe lângă el. Auzea un amestec de zgomote: nechezat de cai, strigăte, zdrăngănit, sunetul sticlei sparte, trosnete, foșnetul focului și vâjâitul aerului. În același timp vedea o succesiune de imagini care se desfășura în ritmul rostogolirii. Apoi se contură în fața ochilor săi imaginea unei nicovale răsturnate și a unor lanțuri și unelte de metal. Fu prea târziu pentru a evita impactul. Se lovi cu fruntea de nicovală și-și pierdu cunoștința.

CAPITOLUL 10

Când deschise ochii, Dalidan avu senzația unei explozii în cap, simțindu-se lovit de nenumărate așchii de durere. Un val puternic de căldură îi învălui corpul. Imaginea din fața sa tremură, apoi începu să se estompeze.  

– Nuuu…

Strângând din dinți, se ridică în capul oaselor. Durerea își pierdu brusc din intensitate în urma mișcării, de parcă s-ar fi eliberat o parte din presiunea din țeastă. Ieși din pragul leșinului. Mai mult decât atât, mintea i se mai limpezi. Își aminti ce se întâmplase, cum se lovise, cum își pierduse cunoștința. Nu putea să mai piardă timp. Trebuia să le găsească pe Rin și Kaya.

Dalidan își șterse sudoarea și sângele de pe față. În urma acestui contact, capul îi fu asaltat de un val proaspăt de durere. Clipi des până când pulsațiile se reduseră, după care aruncă o privire în jur. Căruța în care ajunsese din greșeală zăcea răsturnată la câțiva pași de el, iar lângă ea erau o mulțime de mere, bucăți de lemn și alte obiecte. Cineva eliberase armăsarul care fusese înhămat la ea. De-a lungul străzii erau împrăștiate cadavre.

Dalidan auzi pași și întoarse privirea. O femeie în uniformă neagră – ce ținea într-o mână o suliță cu vârf de cristal – se apropie cu pași mari de el. Mantia cu simbolul Forțelor de Ordine flutura în urma ei.

– Ești bine? întrebă femeia, îngenunchind lângă el.

– Cred că da, răspunse Dalidan.

Protectoarea îl ajută să se ridice în picioare. Durerea din capul lui Dalidan se intensifică preț de câteva clipe, după care reveni la un nivel suportabil.

– Ia o gură de ierbosen, zise protectoarea, scoțând de la brâu o sticluță protejată de un înveliș de metal. Doar o singură gură. În caz contrar, poțiunea îți va face rău.  

Dalidan își aminti brusc de perla-de-vindecare de la gât. Vârî mâna sub haine și o căută. Nici urmă de lănțișor. Realiză că dacă ar fi avut perla-de-vindecare la el, ar fi simțit un efect de calmare și de diminuare a durerii imediat după ce se trezise din leșin. Se uită în jur, printre lucrurile împrăștiate, dar în zadar. Era posibil ca lănțișorul să-i fi ieșit de sub haine în momentul căzăturii. Dacă se întâmplase așa, mai mult ca sigur că cineva îi șterpelise perla-de-vindecare cât timp fusese inconștient.

– Ce-ai pierdut?

– O perlă-de-vindecare.

Femeia flutură din mână, apoi scoase dopul și-i întinse sticluța cu ierbosen.

– Bea. O singură înghițitură.

Dalidan luă sticluța, dar nu o duse la gură.

– Ce e ierbosenul?

– O poțiune creată de tămăduitori. Te va ajuta.

Dalidan nu mai ceru alte lămuriri. Luă o înghițitură. Parcă ar fi băut lavă. Ierbosenul îi pârjoli gura, gâtlejul și stomacul. Durerea ce-i pulsa în cap se diminuă considerabil, iar corpul îi fu încărcat cu o energie fierbinte. În plus, senzația de arsură se risipi în scurt timp.

– Mulțumesc.

Îi dădu sticluța înapoi femeii. Avea impresia că era alt om acum.  

– Ce se întâmplă? Am auzit pe cineva strigând că orașul e atacat de Sfâșietori.

Protectoarea fixă sticluța cu ierbosen la locul ei de la brâu.

– Nici vorbă de așa ceva. Însă suntem atacați de tâlhari. Sfâșietorii i-au alungat din ascunzătorile lor și i-au împins spre Mervan. S-au ascuns și au așteptat momentul prielnic pentru a ataca și jefui orașul. Ei au tras clopotele și au strigat că suntem atacați de Sfâșietori, pentru a stârni panică printre locuitori.

– Și s-a rezolvat problema? întrebă Dalidan, aruncând o privire de jur împrejur.

În afară de el și de protectoare nu mai era niciun om viu pe acea stradă. Din anumite zone ale orașului se ridicau coloane de fum și se auzeau zgomote îndepărtate.

– Nu încă. În momentul de față sunt puțini protectori și soldați în Mervan, iar bandiții sunt prezenți în număr foarte mare. Dar vom rezolva problema. Sunt convinsă de asta.

Așeză o mână pe umărul lui Dalidan și-l privi în ochi.

– Du-te și ascunde-te undeva. Așteaptă acolo până când se termină totul. E foarte periculos să te plimbi pe străzi în momentele astea.  

Și protectoarea se răsuci și o luă din loc cu pași repezi. Dalidan rămase neclintit aproape un minut, adâncit în gânduri. Apoi se dezmetici și-și verifică buzunarele ascunse din spatele centurii. Fisa de la bancă și ceasul de aur erau tot acolo. Răsuflă ușurat. Dacă într-adevăr un tâlhar îi furase perla-de-vindecare, cu siguranță nu fusese unul prea deștept, având în vedere că nu căutase în alte părți. Totuși, poate că pierduse perla-de-vindecare.

Nici nu mai avea importanță. Indiferent care era adevărul, tot pierdută rămânea. Una dintre problemele cu care se confrunta în aceste momente era lipsa unei arme. Pornise la biserică, așa că își lăsase sabia și pumnalul în camera de la han. Cine s-ar fi așteptat la asemenea evenimente?

În clipa următoare își aminti cuvintele negustorului de la Trei Ciocane: „Când Banca Mervan va decide evacuarea, o mare parte din protectorii și soldații rămași în Mervan vor părăsi orașul pentru a asigura protecția caravanei cu bani și bunuri de valoare, până când va ajunge în alt oraș, la o nouă bancă. Când se va întâmpla asta, orașul Mervan va fi la fel de vulnerabil ca un ied abandonat într-o pădure plină cu lupi.” Negustorul avusese dreptate. Banca Mervan fusese evacuată azi-dimineață, iar din cauza asta orașul rămăsese fără mulți alți protectori și soldați. Drept urmare, tâlharii ieșiseră la iveală asemenea șobolanilor și se apucaseră de jefuit.

Ce trebuia să facă? Rin rămăsese în trăsură, așa că putea fi în orice parte a orașului. Slavă Făuritorilor Lumii că avea avantajul de a fi Elomagă. Kaya ar trebui să fie la han, dacă totul era în regulă acolo. Să o caute pe Rin la întâmplare prin oraș nu părea o idee atât de bună. Însă exista și varianta în care ea ar fi preluat controlul cailor și s-ar fi îndreptat spre han. Pentru început, cel mai bine era să pornească într-acolo.   

Dalidan o luă din loc, deplasându-se spre nordul orașului, cu ochii în patru. Spera să ajungă într-o zonă cunoscută, o zonă de unde i-ar fi fost mult mai ușor să găsească drumul către hanul Vârf-de-Lance.   

La un moment dat auzi voci apropiindu-se de el de pe o străduță laterală. Se retrase între clădiri și pândi pe după colț. În scurt timp se ivi un grup format din zece bandiți înarmați cu bâte și cuțite. Alături de aceștia erau doi lycâini foarte slabi, cu trupurile acoperite de zeci de răni, ce trăgeau după ei un căruț încărcat cu lucruri furate. Unul dintre tâlhari lovea din când în când cu un bici Bestiile Magice, îndemnându-le să se miște mai repede.  

Dalidan se răsuci și porni printre clădiri cu pași mari, dar silențioși. Erau prea mulți bandiți pentru a-i înfrunta. Mai mult decât atât, ei erau înarmați, iar el nu avea nimic ce putea fi folosit pe post de armă. Nu avea nici unde să se ascundă, așa că se îndrepta spre următoarea stradă. Ar fi putut alerga, dar atunci șansele de a fi văzut ar fi fost mult mai mari. Poate că mergând la pas, tâlharii nu-l vor observa.

– Uite acolo unul! Prindeți-l!

Dalidan blestemă în gând și aruncă o privire peste umăr. Cei zece ticăloși se aflau într-un drept cu el. Cinci dintre ei țâșniră pe urmele sale.