Suspectul de Michael Robotham-Editura Rao-recenzie

Suspectul, de Michael Robotham-Editura Rao-recenzie

   Michael Robotham (9.11.1960) s-a născut în Casino, New South Wales, Australia. După terminarea şcolii a început practica în jurnalism la “The Sun”. Din 1986 a lucrat în Londra ca reporter, editor adjunct la diferite ziare din UK, apoi din 1989 la “The Mail on Sunday”. În 1993 a demisionat şi a devenit aşa numit “ghostwriter”, colaborând la 15 autobiografii pentru oameni de artă, politicieni, sportivi, 12 dintre acestea devenind bestsellers pe lista “Sunday Times”.

   Din 1996 se reîntoarce în Australia cu familia şi devine scriitor cu normă întreagă de thrillere psihologice. În 2002 o parte a manuscrisului pentru romanul “The Suspect” face vâlvă la London Book Fair, astfel că romanul s-a dovedit un adevărat succes, a fost tradus în 22 de limbi şi s-a vândut în peste un milion de exemplare în întreagă lume.
Romanele lui au fost nominalizate şi au primit multe premii, cel mai important fiind cel din 2015-CWA Gold Dagger pentru romanul”Life or Death”.
După romanele sale televiziunea germană ZDF a produs două serii:”Adrenalin” (The Suspect) în 2014 şi “Amnesie”(Drowned) în 2015.
Dintre cele 12 romane de succes publicate, la noi s-a tradus doar “The Suspect” (“Suspectul”), la editura RAO în 2012.

“Joseph O’Loughlin pare să aibă o viaţă perfectă-o soţie frumoasă, o fiica iubitoare şi o carieră de succes ca psiholog într-o clinică. Însă chiar şi traiul perfect se poate nărui. Iar o fată ucisă, un pacient tânăr cu probleme psihice şi cea mai mare minciună din viaţă lui sunt suficiente motive pentru ca acest lucru să se întâmple.”

“Un thriller psihologic de excepţie.”

   Aşa sună recomandarea de pe copertă şi m-am convins de adevărul afirmaţiei citind cartea.
Romanul este scris la persoana I-a, Joseph O’ Loughlin îşi spune povestea vieţii, trecutul fiind intercalat printre momentele prezentului.
Cartea începe cu momentul în care psihologul Joseph O’ Loughlin îl salvează de la sinucidere pe tânărul Malcolm, care suferă de leucemie. O meserie ingrată, trebuie să-i cunoşti povestea, să intri în mintea lui, să-l ajuţi chiar dacă acolo undeva, adânc în tine îi înţelegi intenţia:

“În ultima or i-am pus întrebări şi i-am spus poveşti. Ştiu că mă aude dar vocea mea este pentru el doar un zgomot de fundal. Se concentrează asupra dialogului său interior ,întrebându-se dacă ar trebui să trăiască sau să moară. Vreau să particip la dezbatere, dar mai întâi am nevoie de o invitaţie.”

   Salvarea lui Malcolm este intens mediatizată, aşa că soţia lui Joseph, Julianne deşi îl înţelege este supărată pe el pentru că a riscat.
Şi încă nu ştie tot!!!
Joseph îi ascunde că boală lui, un început de Parkinson, evoluează, ea crede că se vede cu prietenul lui Jock, un neurolog, pentru nişte simple teste. Doar că Joseph este conştient de evoluţia reală a bolii, de paralizia care-i cuprinde braţul şi piciorul, de uşoarele tremurături, dar îşi ascunde neliniştea de soţia şi fiica lui. I se pare că asta l-ar face să pară slab, aşa că deşi cum se spune “cu sabia deasupra capului” încearcă să-şi continue viaţa normal.
Duminica dimineaţă merge cu Julianne şi Charlie la cimitir la mormântul lui Gracie, ducând nişte cutii mari cu frunze.

   Strămătuşă lui Gracie era motivul pentru care nu urmase altă ramură a medicinii ca tatăl lui, ci psihologia. Ea nu ieşise din casă timp de 60 de ani, trăia într-o casă veche victoriană doar cu căţelul ei. Lui Jpseph îi plăcea s-o viziteze, ea vorbea mult cu el, era curioasă de toate detaliile vieţii lui de şcolar, de toţi prietenii lui, de toate jocurile lui. Gracie croia rochii şi cosea, clientele veneau la ea, alegea din cataloage, iar materialele le comanda prin poştă:

“În mod nesurprinzător, viziunea lui Gracie despre lume era limitată. Ştirile de la televizor şi evenimentele cotidiene păreau să-i amplifice teama şi suferinţa. Vedea oameni luptându-se, păduri tăiate, bombe căzând şi ţări înfometate. Nu acestea erau motivele pentru care fugea de lume, dar cu siguranţă nu reprezentau nici un stimulent pentru a se întoarce.”

Gracie era o “agarofobica clasică”, îngrozită de spaţiile deschise. La întrebarea lui Joseph dacă nu vrea să iasă să vadă stelele, sau dacă nu-i lipseşte ceva, ea îi mărturiseşte:

“Iubeam toamna, chiar atunci când frunzele începeau să cadă. Obişnuiam să mergem la Grădinile Kew şi alergam pe alei, ridicând frunzele şi încercând să le prind. Frunzele ondulate, alunecau dintr-o parte în altă, ca nişte bărci în miniatură, plutind prin aer până se aşezau în palmele mele.”

   Aşa că la aniversarea ei, Joseph, duce multe frunze într-o camera nefolosită, pune luminiţe să pară că sunt afară într-o seară de toamnă. Gracie s-a bucurat enorm şi s-au jucat amândoi cu frunzele ca şi cum ar fi fost în parc. De aceea, după moartea ei, Joseph ducea în fiecare an cutii cu frunze pe care le arunca pe mormântul ei. Asta face şi acum şi-i explică fiicei lui, Charlie:

“Mătuşa Gracie nu mai poate arunca frunzele în aer. Dar oriunde ar fi, dacă ne-ar privi acum, cred că ar râde. Şi cu siguranţă va aprecia ceea ce facem. Asta e ceea ce contează.”

   De data asta cineva lăsase o lopata rezemată de piatră, pe care el o ia şi-o aruncă mai departe, fără a bănui măcar ce rol va avea aceasta în următoarele întâmplări.
Aruncă frunzele, îi prinde paznicul cimitirului, dar auzind povestea lui Gracie îi iartă şi stau liniştiţi de vorbă. În timpul discuţiei observă că de cealaltă parte a drumului, în jur, pe panta care duce la canal e plin de poliţie. Aceştia au găsit un cadavru, despre care vor presupune că este al unei prostituate.
Pacienţii lui Joseph sunt diferiţi, fiecare cu problemele lui, dar cel mai intrigant şi incitant este cazul lui Bobby Moran, un tip de 22 de ani, logodit, care i-a fost trimis de prietenul lui neurologul Jock. Bobby era cooperant uneori, nervos câteodată, din discuţiile lor părea că a mai avut de-a face cu psihologi, dar Joseph nu găseşte nimic evidenţiat în fişa lui medicală. Când era nervos exploda: ”Încetează să te joci cu mintea mea”, apoi se liniştea şi schimba vorba.

Joseph merge şi la întâlniri ale prostituatelor, cărora le vorbeşte despre violenţa de pe străzi şi crimele comise împotriva celor care au o astfel de meserie. O cunoscuse pe Elisa Velasco, o tratase, îi vorbise şi oarecum o salvase, ea încercând acum să salveze alte prostituate şi să le facă dacă nu să-şi schimbe viaţa măcar să conştientizeze pericolele:

“Există riscuri în toate relaţiile lor, indiferent dacă e vorba de cele cu proxeneţii, clienţii sau cu un psiholog. Au învăţat să nu aibă încredere în bărbaţi.
Aş vrea să le fac să conştientizeze şi mai mult pericolul.”
“Pe de altă parte acestor femei nu este necesar să li se spună. Pericolul este mereu prezent.”

La întrunire apare inspectorul Vincent Ruiz cu oamenii lui, care încearcă să identifice cadavrul găsit cu o zi înainte în canalul de lângă cimitir. Credea că e prostituată şi spera că cineva o va recunoaşte. Îl recunoaşte pe Joseph ca fiind profesorul care l-a salvat pe sinucigaşul de pe acoperiş. La început e ironic cu el, dar când profesorul îi face o scurtă caracterizare, îl roagă să-l ajute spunând că dacă poate face acest lucru numai privind pe cineva va putea găsi detalii interesante şi la un cadavru.

   Spre surprinderea lui, Joseph recunoaşte cadavrul. Este Catherine McBride,  fostă asistentă la spital şi fostă pacientă a lui. Din cauza vieţii din familia ei Catherine clacase şi obişnuia să-şi provoace durere prin tăieturi. Nu fusese internată la psihiatrie şi nici nu era în vreun grup de terapie. Îşi ţinea trecutul ascuns, şi tăieturile la fel, se temea să nu-şi piardă serviciul. Joseph o tratase de câteva ori, o ajutase, ştia că are o relaţie cu un medic căsătorit din spital, aşa că încercase să facă tot ce era omeneşte posibil. Doar că ea înţelesese totul greşit şi încercase o abordare sexuală. Refuzul lui o determinase să plece din spital, nu înainte de-a-l reclama pentru hărţuire sexuală şi deşi îşi retrăsese reclamaţia el fusese cercetat, aşa că plecase şi-şi deschisese un cabinet privat.

   Joseph habar nu avea că ea aplicase pentru postul de secretară la el la cabinet, de asta se ocupa actuala lui secretara care voia să se pensioneze. Dar Catherine provine dintr-o familie cunoscută, bunicul deputat, aşa că ancheta continuă în forţă.
Bobby este internat de urgenţă, îl cheamă pe Joseph şi în cursul discuţiei îi povesteşte despre obsesia lui- morile de vânt:

“

Este un zgomot metallic, zornăitor, dar când vântul e cu adevărat puternic, lamele se estompează şi aerul începe să urle de durere…”

   Cuvinte pe care profesorul le va recunoaşte mai târziu într-o discuţie cu mama lui, ca fiind spuse de un tânăr care o ajutase în grădina. Vorbind cu Bobby simte un miros de cloroform şi de data asta hotărăşte să-i spună lui Ruiz că el crede că Bobby ar putea fi implicat în moartea lui Catherine.
În toată această nebunie, şi mai ales la aflarea veştilor despre boala lui, are un moment de deznădejde şi se culcă cu Elisa. Se simte foarte vinovat faţă de soţia lui, de aceea nu mai repetă experienţa, dar i se pare în continuare mai uşor să vorbească cu Elisa despre tot.

   Julianne se confruntă cu problemele casei, se stricase boilerul şi chemase un instalator care refăcea toată instalaţia, şi pe care i se pare că-l văzuse căutând ceva în birou. Pe lângă toate astea îl simte pe Joseph că e mai îndepărtat de ea şi-l bănuieşte c-o înşală.
Şi deodată Ruiz îl cheamă pe Joseph la interogatoriu, învinuindu-l de moartea lui Catherine, avea scrisorile de pe calculatorul ei adresate unui anume J.O., telefoanele date către biroul lui-de fapt vorbise cu secretara pentru post, şi amprentele lui pe lopata găsită lângă cimitir (va amintiţi de lopata găsită lângă mormântul lui Gracie pe care el o aruncase?!) Ruiz nu acceptă nici o justificare şi faptul că nu avea un alibi pentru seara respectivă îl incriminează şi mai mult. De fapt Joseph avea, dar nu voia să vorbească despre Elisa, ca să nu afle Julianne, deşi ea se oferise să dea o declaraţie la poliţie.

   Şi intervine dezastrul, Elisa este ucisă, normal în casa ei se găsesc amprentele lui, Julianne află şi-l dă afară din casă, biroul este cercetat, el arestat.
Totuşi din lipsa de probe clare este eliberat, stă la Jock, dar îşi dă seama că trebuie să afle pe cont propriu cine îi înscenează totul.
Bănuindu-l pe Bobby merge în localitatea în care s-a născut, localitate în al cărei spital începuse să lucreze ca psiholog. Nu găseşte nimic pe numele Bobby Moran, aşa că merge la şcoală, pe care acesta spusese că a urmat-o şi descoperă că de fapt îl cheamă Bobby Morgan.

   Urmărind toate pistele îi află povestea familiei, ordinul de restricţie pentru tatăl lui, care se presupunea că-l abuzase, o mama petrecăreaţă, care nu-i putea suporta tatăl, bea, se destrăbăla mai rău ca o prostituată, un frate vitreg, o istorie sordidă ca multe altele. Cercetând dosarul de la protecţia copilului află că fusese şi el în echipa de psihologi (era primul lui caz) care-i verficase cazul.
Spre mirarea lui îşi dă seama că cei care fuseseră în respectiva echipe erau ori ei morţi ori pierduseră de-a lungul anilor pe cineva drag:

“I-o iau înainte, recitînd o lista de nume: judecătorul McBride, Melinda Cossimo, Rupert Erskine, Lucas Dutton, Alison Gorski-toţi implicaţi în acelaşi caz de protecţie a copilului. Erskine e mort. Ceilalţi au pierdut cu toţii pe cineva drag lor.”

    Iar el semnase cererea legală de luare în custodie, asta explică totul.
Mai mult… acasă la părinţii lui, mama lui îi povesteşte despre mediu, despre morile de vânt folosind exact cuvintele lui Bobby.
Joseph încearcă să-l prindă pe Bobby, dar acesta îl atrage pe un vas, încearcă să-l omoare acolo, dar fiindcă scapă şi ajunge pe mal vrea să-l chinuie şi să-l ucidă .
Joseph îi spune că a vizitat-o pe mama lui care e pe moarte, că şi-a dat seama cine a fost adevăratul vinovat în vechea poveste din copilăria lui:

“Adică e destul de clar cine merită toată această ură. Se vede ce a făcut. Ţi-a depreciat şi torturat tatăl. S-a culcat cu alţi bărbaţi şi l-a umilit pe tatăl tău, chiar şi în faţă prietenilor lui. Şi,după asta, colac peste pupăză, l-a acuzat că ar fi abuzat de propriul fiu…”

Vorbăria cu Bobby îi mai dă puţin răgaz până apare poliţia şi scapă.
Dar îşi dă seama că Bobby nu putea gândi un plan de-o asemenea anvergură de unul singur:

“”Cum e să fii omnipotent Bobby? Să fii judecător, jurat şi călău, să-i pedepseşti pe toţi cei care trebuie pedepsiţi? Cred că ai planificat toate astea timp de câţiva ani. Uimitor! Dar mai exact pentru cine ai făcut toate astea?”

  Ajunge acasă la timp că să-şi salveze familia.
Dacă vreţi să aflaţi dedesubturile poveştii, toată urâţenia, toate tenebrele, toate motivele trebuie să citiţi cartea.

   Autorul nu ne spune numai o poveste din trecut cu repercursiuni în prezent, nu ne oferă numai adrenalina cercetărilor şi urmăririlor, ci face şi o analiză psihologică, dură uneori a personajelor şi a crimelor.
Devine înspăimântător să vezi toate meandrele gândirii, toată întunecimea minţii unui personaj aparent normal.

  Şi totuşi cartea se încheie într-o notă optimistă căci Joseph spune:
“Experimentez sentimente de tristeţe, depresie, frustrare şi anxietate. Sunt uşor alarmat. Îmi imaginez oameni care mă privesc de la uşile de la intrare, din maşinile parcate.”
“Sunt reacţii obişnuite ale şocului şi traumei.”
“Ştiu că situaţia se va deprecia. Dar la naiba, sunt norocos! Mulţi oameni au Parkinson. Niciunul nu are o soţie frumoasă, o fiica iubitoare şi un copil pe cale de-a se naşte.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti