Umbrele Demiurgului

fragment

[…] În cele din urmă, Morrighaín inspiră adânc și-și recăpătă stăpânirea de sine. Se ridică pe picioarele ei nesigure și reuși să deschidă ochii, cercetând împrejurimile cu privirea. Șocul din inimă îi limpezi memoria, eliberând-o de orice amnezie. Privea împietrită la ceea ce o înconjura, uimită, cu ochii larg deschiși.

Câteva flăcări jucau în întuneric, aruncând umbre bizare peste corpurile împrăștiate ale camarazilor ei. „Nu mai e nimeni în viață!” își spuse ea cu furie, doar ca apoi teama să o învăluie când observă cei câțiva indivizi care o urmăreau de ceva vreme, încă înarmați și ale căror intenții erau neclare. Mirosul lor de sudoare și sare de mare îi invada simțurile, iar bărbile lungi și părul încâlcit de culori întunecate, asemănătoare cu ale ei, dar mult mai neîngrijite, contrastau puternic cu firele sale curate și bine întreținute, un memento al zilelor petrecute la curtea regală a Yarevalei. Părul lor părea că adăpostește mai multe vietăți decât delta Flunelui.

Dar această lipsă de igienă nu era cea mai mare problemă pe care o reprezentau. Rânjetul lor amenințător se apropia din ce în ce mai mult, făcând-o să tresară. Ar fi vrut să fugă, dar ochii ei s-au întâlnit cu cei ai unui chip familiar, moment în care ezitarea i-a năpădit sufletul.

— Blestemat să fii! Doar tu ești de vină pentru toate acestea!

Cuprinsă de o furie incandescentă, Morrighaín l-a parat pe primul bandit care a încercat să o captureze. Într-o mișcare fulgerătoare, s-a aplecat și i-a smuls cele două pumnale prinse la cizme, lansându-se cu o viteză infernală spre cel pe care îl ochise mai devreme. Banditul, înghețat de groază doar o clipă, s-a întors și a început o fugă disperată pentru viața sa. Însă graba l-a trădat, iar acesta s-a împiedicat de rămășițele unei roți de trăsură. În timp ce se chinuia să-și elibereze piciorul prins în capcană, a simțit cum răsuflarea lui Morrighaín se apropia rapid. Cu inima bătându-i nebunește, s-a prăbușit la pământ, implorând ajutorul camarazilor săi pentru a-i salva viața de la moarte sigură.

— Trădător, nemernic, ticălos!

Cuvintele tinerei curgeau în rafale, asemenea unor blesteme, în ritmul loviturilor de cuțit ce-i străpungeau umărul și gâtul bărbatului. Ridicase mâna, un semn de predare, însă forțele îl părăsiseră când trupul prințesei s-a năpustit asupra lui. Tremura, dar își fixa încă privirea asupra lui Morrighaín, ochii lui împietriți de spaimă, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu reușea să scoată niciun sunet inteligibil. Frustrată, Morrighaín căută un obiect mai greu și, găsind o piatră suficient de mare pentru a o apuca cu ambele mâini, își continuă răzbunarea.

– Ajunge!

O voce i se strecură din spate, dar Morrighaín își înfipse piatra în continuare în fața acestui nefericit, al cărui chip nu mai păstra nimic din trăsăturile unui om viu. Un alt individ încercă să o prindă de braț și să o ridice, dar înainte ca el să poată reacționa, Morrighaín îl străpunse în coaste cu un al doilea cuțit.

– Ești un prost, îi șopti ea sfidătoare. Să nu-mi mai imobilizezi vreodată dreapta, căci stânga mea este cea cu adevărat letală!

Trupul banditului a căzut la pământ urlând de durere și de furie, fiind surprins de viteza prin care a fost lovit. Speriat, se retrăgea în durere, iar sângele șiroia din rănile proaspăt deschise. Striga după ajutor, însă nimeni nu îndrăznea să se apropie. Morrighaín avea pumnalul pregătit și era dispusă în orice moment să mai aplice câteva lovituri cu lama. În același timp, poziția ei îi permitea să se și întoarcă și să o ia la fugă, departe de oamenii care i-au omorât trupele.

„Măi să fie!” se gândea Aerthon, cel care a condus expediția de atac asupra caravanei. „Se pare că prințesa este mai pricepută decât altele…”

— Nu te agita! i-a zis acesta rânjind. Ești în mâinile noastre, că vrei sau că nu vrei, degeaba încerci tu să-ți întinzi aripile și să scapi!

— Cine sunteți voi?! a întrebat ea furioasă. Și ce vreți de la mine…?

— Pe tine te vrem. Lasă armele jos, iar noi te vom lăsa în pace. De asemenea, te rog să nu-l mai lovești pe camaradul nostru, el nu are nicio vină și l-ai lovit destul.

— Cine v-a zis unde să ne găsiți? a urlat ea amenințătoare.

— Cel pe care tocmai l-ai nenorocit! a râs Aerthon. Ai un nas foarte fin pentru trădători, dar lăsând asta deoparte, ești în siguranță. Lasă-mă să te iau în brațe și să te pun pe cal să mergem pe corabia noastră. Ești rănită și va trebui să îți revii cât mai rapid pentru că ne așteaptă un drum lung.

Morrighaín simți din nou cum pulsația dureroasă din creștetul capului îi iradia, ca un fulger ce-i încețoșa privirea și o forța să-și țină cu greu ochii deschiși. Un urlet i se smulse din piept, răsunând ca al unei ursoaice rănite – un strigăt plin de furie și dezolare, dar fără urmă de renunțare, fără să dea vreun semn că avea de gând să se oprească din luptă.

— Uite, a spus Aerthon către Ian, care era la fel de surprins. Am crezut că răpim o prințesă, dar până la urmă ne-am pricopsit cu o luptătoare timuriană!

— Îmi place de prințesa asta, a răspuns Ian admirativ. Chiar ar fi păcat dacă ne-ar forța mâna în așa fel încât să fim nevoiți să o vătămăm.

— Hmm, se pare că ea ne face mai mult rău.

Fata s-a apropiat de cel de pe pământ, iar Aerthon a strigat amenințător spre ea:

— Morrighaín! Oprește-te!

Ea l-a privit surprinsă, ținând pumnalul strâns în mână stângă, iar pe cel drept într-o poziție precaută.

— Ajunge! întări el pe un ton împăciuitor. Ți-ai făcut damblaua, i-ai asigurat moartea celui care ne-a fost călăuză până la tine. Am avut parte de suficientă violență pentru toată lumea. De ce să-ți îngreunezi situația? Nu vezi că ești singură împotriva a zece oameni? Vino la mine și lasă armele jos; nu îți voi face niciun rău.

Ian se aplecă asupra camaradului său prăbușit, încercând să-i ofere primul ajutor, dar fără să o scape din ochi pe Morrighaín. Între timp, Aerthon se apropie încet, pașii săi ușor ezitanți, cu mâna întinsă spre tânără într-un gest de pace și cu un zâmbet prietenos.

— Aerthon, băiatul nostru n-are nicio șansă de supraviețuire, rosti el, ușor plictisit. Mai bine îi taie fata beregata și am terminat tot bâlciul.

Aerthon îi aruncă o privire severă, apoi se îndreptă spre Morrighaín, care acum plângea de furie, cu sughițuri dureroase.

— Mi-a luat… totul! M-a lipsit de orice perspectivă, mi-a distrus viața și viitorul!

Aerthon se opri, la doar doi pași de ea. Ar fi putut s-o înhațe și s-o imobilizeze chiar atunci; știa că Morrighaín nu putea opune rezistență la nesfârșit. Dar ceva în suferința ei îi trezi un respect neașteptat, și hotărî să-i acorde acel moment pentru a se descărca.

Ceilalți din spate îl priveau cu ochii mijiți de îngrijorare și nerăbdare.

— Șefu’, nu putem să stăm aici la nesfârșit! Trebuie să ne întoarcem la barcă și de acolo până la corabie avem drum lung, apoi mai trebuie să navigăm prin ceață și…

— Da, da, știu toate astea prea bine, a răspuns Aerthon nonșalant, fără să-și dezlipească privirea de la tânăra fată.

Fascinația lui era captivată de energia vibrantă a acestei fete. „Cu resursele potrivite, cu oamenii potriviți, ce amgushină fenomenală ar ieși din această fată!”

— Nu ți-a luat nimeni nimic, i-a spus el liniștit într-un final. Haide, trebuie să plecăm.

Morrighaín și-a ridicat amenințător cuțitul spre străini.

— Nu merg nicăieri cu voi! Drumul meu duce Kandushbek și acolo mă voi duce, chiar și singură dacă este nevoie!

Grupul a izbucnit într-un râs batjocoritor. […]