A fost odată iarna … de Dan Ioan Panţoiu

A fost odată iarna

De câteva zile cerul era tăcut. În văzduhul încremenit se simţea o aşteptare nedefinită.

Omul mergea poticnit prin lunca ce până mai ieri, mirosise a spice coapte. Mergea şi se tot oprea… Privea atent în stânga şi în dreapta. Din când în când, privea şi în sus. Clătina apoi din cap şi pornea mai departe prin iarba fumurie.

După un timp ajunse pe malul pârîului. Firul de apă curgea alene, însoţit de un miros ciudat. Mirosea a sare răscoaptă. Salcâmii goi, cu braţe descărnate, priveau neutru undele tulburi.

Bătrânul se uită şi el o vreme la apa ce curgea aiurea. După ce se uită, se culcă pe nisipul rece şi privi o clipă din nou în sus, spre cer. Apoi închise ochii şi îşi desfăcu larg braţele. O linişte stranie îl învălui. O linişte de început de lume. Sau de sfârşit…

Era un decembrie amorţit în frig. În frig şi-n pustiu. Şi-n aşteptarea aia, care vine de nicăieri şi dintotdeauna. Sau care merge  spre nicăieri şi niciodată. Bărbatul răstignit pe nisip, nu ştia. Oricum, nu-i mai păsa… A fost odată iarna

Primii fulgi de zăpadă căzură cu un zgomot surd. Omul, deschise ochii mari şi privi zâmbind, marea albă ce se revărsa asupra lui. Deodată se ridică şi începu să alerge, tot încercând să prindă ceva. Îşi arunca zvâcnit în faţă braţele prin noianul de fulgi mari şi deşi. Când le strângea la piept, avea braţele pline de dragoste, iubiri şi fericiri de demult.

La un moment dat, pe lângă el trecu tot în fugă, un tânăr cu părul castaniu fluturând în vântul subţire, ce se pornise dinspre zăvoiul de sălcii şi răchite despletite.

Curios, porni după el, încercând să-l prindă din urmă. I se părea cunoscută silueta care se pierdea în marea albă a fulgilor de nea.

Căzu. Apa îi umplu ochii şi nările. Reuşi să se ridice în genunchi şi începu să strige după ajutor. Tânărul, păru să ezite. Continuă totuşi să alerge. Atunci, bătrânul strigă din nou.

De data asta, tânărul se opri şi se întoarse. Văzându-i chipul,omul aflat în genunchi începu să râdă. La început şovăielnic, a aducere aminte. Apoi, din ce în ce mai tare. Râdea în hohote către bărbatul tânăr care îl privea nemişcat. După un timp se opri din râs şi-i strigă:

-Bată-te să te bată, tu erai?! Alergam după dragoste, iubiri şi fericiri de demult. Dar tu?!

Tânărul zâmbi. Un zâmbet trist. Privi lung la omul căzut în genunchi, vru să spună ceva, se răzgândi şi dădu din mână a renunţare. Se întoarse şi începu să alerge mai departe.

-Opreşte-te nebunule, am fost acolo! Spre ce alergi?! Vei găsi nimic! Doar amintiri!…

Prin vuietul tot mai mare al fulgilor, se  auzi ca un ecou:

-Poate!…Dar am dreptul la ale mele!

Brusc, se făcu linişte. O linişte de început de lume. Sau de sfârşit.

În frig şi tăcere, iarna îşi ningea iubirile de demult. Fulgii căzură, şi căzură, şi tot căzură…

Aşteptarea se terminase. A fost odată iarna