Dezrădăcinații – Cătălin Ceaușoglu – fragment

Titlu: Dezrădăcinații

Autor: Cătălin Ceaușoglu

Design copertă: Andrei Gamarț

Nr. pagini: 680

Colecția: Autori români

Editura Trei

  „Dezrădăcinații este un roman al memoriei, al exilului interior, în care poveștile se leagă printr-o rețea de destine frânte și căutări obsesive. Sophie, o jurnalistă franceză, investighează o dispariție misterioasă din România anilor ’80, scormonind printre mărturii și secrete în căutarea unor răspunsuri care au întârziat zeci de ani. Și ajunge și ea prinsă într-o structură de legături bazate pe absențe, alături de Ana, familia acesteia și locotenentul Sebastian Popa – cel care a anchetat cazul. Atmosfera rece îți dă acea senzație neliniștitoare că ceva fundamental e greșit, dar nu poți spune exact ce. Ajută la asta și pădurea din Govora – un personaj în sine – care absoarbe, ascunde și conferă poveștii o aură aproape mitologică, amintind de Twin Peaks. Răul din Dezrădăcinații nu aparține unui singur om.

  E difuz, pretutindeni. În sistem, în ceea ce nu se spune și, cel mai mult, în ceea ce lipsește – dispariția Anei devine un instrument de tortură pentru toți ceilalți. Ceaușoglu speculează cu finețe psihologică, în stil cinematic, fragilitatea oamenilor marcați de această cronologie a absențelor, a căutărilor și încercărilor de a aranja piesele trecutului pentru a umple goluri investigative și identitare. Fără să dau spoilere, spun doar că anumite alegeri pe care personajele le fac uimesc prin cruzimea lor rece, calculată, dezvăluind acte de putere cu impact devastator. Iar asta, în final, te lasă doar cu și mai multe întrebări.

  Ca și în Austerlitz-ul lui Sebald și Sfârșitul lui Bartis, și în Dezrădăcinații trecutul e un teritoriu nesigur, obsesiv și obsedant, iar Ceaușoglu îl cartografiază cu o precizie neliniștitoare. Un thriller ambițios, care subliniază că putem fi definiți nu doar de alegerile noastre, ci și de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu am fost lăsați să devenim.“ – Livia Ștefan

  „O zi frumoasă, dintr-un septembrie neobișnuit de cald, în care n-aveam cine știe ce de făcut și totul era perfect. Ne-am dus la Lactobarul din Sărindar, unde am mâncat cornuri calde înmuiate în smântână acrișoară și am băut lapte cu cacao. Am împrumutat un ziar de la un bărbat cu pălărie, care mânca omletă și bea cafea neagră ,ceea ce aș fi făcut și eu în orice altă zi în afară de asta, în care speram să mă acopere și pe mine mirosul de lapte dulce al pielii celor două, care nici măcar nu-mi mai păreau două, ci una singură. Recunosc că eram geloasă pe relația lor și mi-aș fi dorit să mă vâr și eu în acea piele, așa cum ne băgasem cu o noapte în urmă sub aceeași pătură.“ – Cătălin Ceaușoglu

 Cătălin Ceaușoglu s-a născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și trăiește din 1991 în București, unde a urmat cursurile Facultății de Electronică și Telecomunicații. A debutat în 2019 în revista Iocan, iar în 2022 a publicat volumul de proză scurtă Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea, pentru care a primit premiul Cartea discretă a anului. Texte semnate de el au mai apărut în volumul colectiv Marea degringoladă amoroasă și pe site-ul său: nowherenation.club.

Dezrădăcinații

fragment

Familia Trușcă locuia vizavi de piață, într-o casă fără etaj, de care era lipită o bucătărie de vară, destul de încăpătoare pentru a se putea dormi în ea. O grădină de legume ocupa cea mai mare parte a curții, iar în spate, într-un țarc împrejmuit cu plasă de sârmă, creșteau găini. O boltă de viță-de-vie și un nuc țineau umbră și contribuiau la aspectul rustic și primitor al gospodăriei, pe undeva nelalocul lui în mijlocul orașului.

Sub boltă, într-o atmosferă de înmormântare, patru bărbați beau vin din pahare desperecheate și spărgeau semințe de dovleac, cu ochii pironiți în ecranul televizorului. Lor li s-au alăturat Vasile, Sebastian și Damian, abia intrați pe poartă.

— Cât e, mă? a întrebat plutonierul.

În loc de răspuns, a primit gesturi de lehamite și ochi dați peste cap. Meciul începuse de fix șapte minute.

— Zi, mă, Bebe, ce pizda mă-sii!

Din bucătărie a ieșit o femeie voinică, de vreo patruzeci de ani.

— Vorbește frumos de față cu copiii, l-a admonestat ea.

Damian se ascunsese cu totul în spatele lui Sebastian. Viorica l-a luat de mână și l-a tras înăuntru.

— Vino, mamă, la Mircea, că mi-a făcut capu’ mare. 

Cu Mircea era coleg de clasă. Până de curând, nu fusese cine știe ce prietenie între ei, dar, după dispariția Anei, Damian devenise brusc popular. 

Băieții mai mari, Doru și Ionuț, primiseră permisiunea să se uite la meci împreună cu adulții, iar fetele, Andreea și Clara, stăteau în camera lor. 

— Iartă-mă, Sebi, nici nu ți-am dat bună ziua, a strigat Viorica în drum spre bucătărie. 

Și apoi, dinăuntru:

— Și Nicu?

— Nu mai vine.

— De ce nu mai vine?

— S-a supărat.

Femeia a scos capul pe ușă.

— Pe cine s-a supărat?

— Pe mine. Ce miroase așa bine?

— Prăjitură cu vișine, da’ mai ai răbdare zece minute, că e la cuptor.

— Bă, v-am întrebat cât e scorul! a revenit Vasile, care fusese la WC.

— Au doi-zero, a spus unul dintre musafiri, cu ochii pe televizor.

— Serios?

Au confirmat toți. 

— Cum crucea mă-sii, mă, nici n-a-nceput bine. 

Pe urmă a făcut prezentările.

— Ăsta, cu veștile bune, e cumnatu’ Bebe, de la Vâlcea. Gigi, vecinu’. Pe părinte și pe Sergiu îi știți.

Și-au strâns mâinile peste masă.

— Cine-a dat golurile?

— Da’ cine-i știe p-ăștia? a răspuns Bebe.

— Camacho și Carrasco, tată, a spus Doru.

Sebastian a observat că Doru și Ionuț își aruncau pe ascuns priviri amuzate. 

— Ăștia fac mișto de noi, Vasile.

Plutonierul i-a făcut cu ochiul.

— Nu se poate, tovarășe locotenent. Atâta le-ar trebui.

— Hai, tată, că nu făceam mișto, a spus Ionuț. Am vrut doar să te păcălim.

— Mă, de câte ori ți-am spus că mișto zic doar țiganii.

— Nenea Sebastian a zis… 

— Miliția v-ați găsit voi s-o păcăliți, s-a băgat și preotul.

— Da’ nu noi am început…

— Fugiți și-aduceți micii.

— A zis mama că-i aduce ea…

— Mă-ta are treabă, mergeți și-o ajutați. Hai, executarea!

S-au ridicat amândoi fără niciun entuziasm.

— Ce se mai aude cu fata aia? a întrebat Sergiu după ce-au plecat băieții.

Sergiu era șeful restaurantului. Practic, el și Vasile îl țineau pe Sebastian în viață.

— Nimic, a răspuns locotenentul, încercând să pară atent la meci.

— Zice că l-ați fi arestat pe frizer.

Câteodată avea impresia că toți oamenii din oraș erau conectați între ei, într-o rețea care nu-l includea și pe el. Trecuseră doar câteva ore de când Gore intrase în secția de miliție.

— Doar l-am chemat să-i punem câteva întrebări. De bunăvoie. Da’ n-am mai apucat, că i s-a făcut rău.

— Nu l-ați chemat voi degeaba. 

Între timp, Vasile aflase de la Toni Decu că acesta fusese la Gore sâmbătă pe la prânz. Știa că se simte rău și i-a dus niște supă făcută de Natalița și niște medicamente de la farmacie. 

O jumătate de alibi. Va trebui să-l aducem iar, s-a gândit Sebastian.

— Vorbim cu multă lume.

Ionuț a ieșit din bucătărie cu un fund de lemn plin cu mici.

— Mama zice că i-a prăjit în tigaie, dacă tu n-ai fost acasă să aprinzi grătarul.

— Spune-i că eu sunt de vină, a răspuns Sebastian.

— A zis să puneți mâna să mâncați, că se răcesc, i-a îndemnat băiatul

și a continuat repede:

— Tovarășe locotenent, o fată de la mine din clasă zice c-a văzut-o pe Ana.

— Iar te bagi, mă, unde nu-ți fierbe oala? l-a repezit Vasile. Unde-s pâinea și muștarul…

Pe urmă, arbitrul a fluierat penalty pentru spanioli. Primul a izbucnit Sergiu:

— Dă-o-n pizda mă-sii…

— N-a fost! a sărit și Sebastian, ca să pună gaz pe foc.

La televizor rula reluarea fazei.

— A fost, tovarășe căpitan, a spus Vasile. Se vede de la o poștă. Ia uitați cum îl seceră boul ăla de Lung. Ca la el pe maidan.

Bebe a sărit imediat:

— Ce voiai, mă, Vasile să facă? Scăpase singur. 

Bebe ținea cu Craiova. Vasile, care era stelist, nu s-a lăsat.

— L-a faultat și degeaba, că ieșise-n lateral. N-avea nicio șansă să dea gol de-acolo.

Iar Sergiu, optimist:

— Hai că ratează.

Dar execuția spaniolului Carrasco a fost sigură, în dreapta lui Lung, care sărise în direcția opusă. 

Ionuț și Doru reveniseră și ei din bucătărie și priveau tăcuți, cu brațele încrucișate. 

„Minutul douăzeci și doi, Spania conduce România cu unu la zero”, s-a auzit din difuzorul televizorului, încremenit și el pentru câteva secunde.

— Ăsta, după ce că-i prost, mai e și ghinionist. Unde-o fi, mă, Țopescu? a întrebat Bebe.

Sebastian s-a ridicat și s-a dus la bucătărie. Viorica, aflată cu spatele la el, cernea zahăr pudră peste o farfurie cu bucăți groase de pandișpan cu vișine. 

— Vă ajut?

Femeia a dat din cap că nu-i nevoie. Apoi i-a făcut semn să vină lângă ea și i-a șoptit la ureche:

— Ai grijă cu părintele, cică are ochi albaștri.

Și a continuat, de data asta cu voce tare:

— Nu stai la meci?

— Nu-s așa înnebunit ca Vasile.

— Își face și el de lucru.

A pus zahărul deoparte.

— Ia o prăjitură. Vișinele-s de la pomu’ ăla din spate.

N-a așteptat să-i spună de două ori. Deși scoase din cuptor, fructele erau încă acrișoare și contrastau cu dulceața zahărului.

— Te-a chemat la stadion duminică?

— Nu, la ce?

— Păi, joacă Sănătatea Doi. Moșii. 

A pufnit în râs:

— La ce oră?

— Pe la douășpe — unu, după ce termină Sănătatea.

Sănătatea Govora, echipa de fotbal a orașului, juca în divizia județeană. Tot amatori, dar măcar mai tineri și în stare să alerge. 

— Poate trec și eu.

— Dacă n-ai vreo întâlnire… a rânjit ea și i-a pus în brațe farfuria cu prăjituri.

— Du-le tu copiilor.

Pe Viorica nu se putea supăra. 

În cameră, Mircea și Damian stăteau pe jos cu două reviste Rahan uzate și se contraziceau de zor. Mircea susținea că Rahan avea o casă a lui la care se întorcea, dacă nu în fiecare seară, măcar după fiecare aventură, pe când Damian era de părere că doar umbla de colo-colo, fără vreun loc stabil. Fetele citeau și nu-i băgau în seamă. 

— Nenea Sebastian, nu-i așa că Rahan are casă? a întrebat Mircea.

Habar n-avea. A ridicat una dintre reviste. Era în franceză. A răsfoit-o puțin și s-a uitat pe desene, apoi a recunoscut că nu știe. 

— Nu înțeleg ce scrie. Dar, la cum arată, nu prea pare.

— Păi, și unde doarme? a întrebat copilul.

— Pe iarbă, a arătat el către una din ilustrații. Pe vremea aia oamenii nu aveau case.

— Păi, nu casă ca a noastră. O peșteră ceva.

— Posibil, a spus Sebastian.

Damian părea mai interesat de prăjitura cu vișine decât de disputa cu Mircea — terminase prima bucată și se pregătea să se repeadă la a doua. A vrut să-i atragă atenția s-o ia mai încet, că nu-i frumos, dar s-a răzgândit. Probabil că puștiul nu vedea des prăjituri. 

— Ți-e somn, vrei acasă? l-a întrebat.

Cu gura plină, a dat din cap că nu.

— Unde ți-e aparatul de fotografiat?

— L-am lăsat în mașină, că s-a terminat filmul.

— Nu ți-e frică că ți-l fură?

— Din mașina miliției?

— Nu e a miliției. 

A pus lângă el un pahar cu apă.

— Ai grijă să nu-l verși. Dacă vrei să plecăm, vii și mă chemi. 

Pe urmă, s-a întors la bucătărie, unde Viorica spăla vasele într-un lighean mare de tablă smălțuită.

— Chiar nu vreți să vă ajut?

A dat din cap că nu.

— Ce făceau? Cuminți? Au mâncat?

— Cuminți, da. Mai mult Damian.

Femeia s-a șters pe mâini, a luat o bere din frigider, a desfăcut-o, i-a mirosit conținutul, a examinat-o în lumina becului și abia apoi i-a întins-o. Circulau povești despre oameni otrăviți din cauza unor sticle care nu fuseseră bine spălate. Oare cum ar fi recunoscut Viorica o astfel de sticlă?

— Nu te mai certa cu Nicu, a spus. 

— Nu m-am certat cu nimeni. El s-a enervat.

— Ceva ai făcut tu, de nu i-a convenit.

— Eu vreau doar s-o găsim pe fată. Dacă nu-i convine, treaba lui.

— Nu mă bag eu în ale voastre, dar ai grijă. Când i se pune pata pe cineva nu se lasă cu una cu două, știi ce i-a făcut lu’ Costache ăla de dinaintea ta, nu?

Nu știa și nici nu-i prea păsa. Atunci a intrat Ionuț, cu alte farfurii murdare.

— Pe-astea unde le mai găsiși? a sărit Viorica.

— Pe masă, a răspuns băiatul.

— E, să-ți povestească Vasile, a încheiat ea discuția cu Sebastian.

A dat din cap că da. După câteva secunde, cât să nu pară nepoliticos, l-a întrebat pe Ionuț:

— Cum o cheamă pe fata care zice c-a văzut-o pe Ana?

— Spătaru Gabriela.

Gooooool, s-a auzit brusc de afară, iar băiatul s-a năpustit pe ușă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: bookzone, libris şi cărtureşti

Recenzii cărți