Din Marea Britanie, cu dragoste și dor

Pornisem către aeroport cu noaptea în cap. Mama îmi împachetase câteva plăcinte cu brânză și cartofi pe care le vârâsem printre puținele lucruri adunate într-un mic bagaj, în timp ce șuroaie de lacrimi se încăpățânau să curgă necontenit. Peste față, peste gânduri, peste idei. Nu știu exact dacă teama de necunoscut accentua cel mai tare peisajul zilei, ori durerea despărțirii. Despărțirea de copii, de părinți, de casă, de job, de Rex. Îi cuibărisem pe toți în inimă, cu năzuințe cu tot, cu aspirațiile fiecăruia. Le făcusem grădină de bucurie printre cotloanele sufletului.

Am pășit pe pământ britanic la braț cu singurătatea. O ploaie măruntă și rece m-a întâmpinat cu brutalitate iar un șoc caricatural mi-a rânjit colții de dincolo de fațada cetății. Peste câteva zile însă, umezeala cerului a îmblânzit monstrul disperării iar picurii mi-au devenit prieteni apropiați, pe care mă puteam baza în fuga mea după identitate. Cine eram și cum mă defineam în raport cu noile condiții, noua cultură, noile fețe, rămânea să înțeleg din ce în ce mai apăsat printre aburii reci ai înstrăinării. Zi de zi am început să pricep din ce în ce mai deslușit. Timp în care soarele prindea contur tot mai luminos pe sceneta noii mele realități.

Mi-am legat singurătatea strâns de suflet și mi-am făcut-o cea mai bună aliată în lupta cu un necunoscut încețoșat. Au trecut mai bine de 5 ani de atunci. Încă suntem prietene bune și ne răsfățăm în momentele noastre de cumpănă. Ne-am ajutat reciproc să trecem peste toate podețele unui râu învolburat numit viață de expat. Ea a fost prima care a înțeles că în România graficele matematice îmi dădeau cu minus după toate calculele unui bun simț exagerat de cuminte. Îndrăznisem să visez frumos iar în miezul visului se făcea că fii mei vor urma facultatea, își vor clădi o bază temeinică, după chipul și asemănarea pasiunilor lor. Așa cum eu nu reușisem să o fac, între tranzițiile și luminițele ce se promiteau la capetele unor tuneluri fantomatice. Azi visul se află între prelungiri de etape, completat frumos de primele. Amândoi fii au absolvit câte o facultate fiind prinși acum în studii post universitare, iar eu, în toți acești ani, am trecut cu bine câteva cursuri de viață esențiale, „la fața locului”, așa cum nu reușise nici comunismul și nici perioada de tranziție să mi le explice. În toți acești ani s-au întâmplat atât de multe lucruri minunate în viața mea: m-am recăsătorit, mi-am făcut noi prieteni, mi-am schimbat profesia, am călătorit, dar mult mai important, am reușit să cad la pace cu mine însămi. Dincolo de toate crizele lumii, de nesiguranțele socio- politice, de conspirațiile mondiale, Marea Britanie mi-a oferit atât de multe încât îi voi fi recunoscătoare toată viața. Aici am fost tratată cu demnitate și respect, încă din primele zile, la serviciu, la bancă, în magazine, în mijloacele de transport în comun, la spital. De profesie sunt tehnolog de radiologie iar aceasta îmi aduce o mulțime de satisfacții, atât materiale cât și sufletești.

Plouă rece și mărunt peste seara unei zile obișnuite de noiembrie. Este liniște deplină printre cotloanele decenței universale. Dintre pereții unui gând se preling doruri măcinate de îndepărtările albastre. Muzica unui altfel de timp mai atenuează oarecum din intensitatea durerii. „Acasă” se percepe tot mai nedefinit printre aripile unui alean împovărat. Amintirile copilăriei răscolesc nostalgia ce plânge uneori la unison cu revărsările cerului. Nucii bătrâni, merele coapte, voievozii viteji din poveste, castanii, Ilenele Cosânzene, salută serile printre frânturi de aduceri aminte parfumate cu nuanțe de idealism. Dincolo însă de pereții amintirilor, stă dreaptă ca o stâncă, o realitate brexitiană, în care șah-matul se codește de după colțuri. Zorii dimineților încă mai aduc oportunități pe piața forței de muncă, într-o dinamică uimitoare, încât toate fricile unui brexit controversat, cad în amorțire.

Oamenii sunt aceeași peste tot, cu bune și rele. Pacea se face stăpână peste cei ce știu să o cheme, iubirea își face lăcaș în sufletele celor ce o lasă să între între pereții nepăsării, transformând și cele mai reci neputințe în vulcani de blândețe. Acolo unde ploile reci și mărunte răscolesc cetatea, inima rămâne să negocieze lumina cu soarele umanității. Singura ce rămâne, până la urmă, măsura religiei universale. Iar aici, în colțișorul acesta de lume, valoarea umană se măsoară în prețuire, compasiune și înțelegere.

Plouă iar, în timp ce toamna își numără printre trotuare toate visele împlinite. Covoare aurite înveselesc decorul orașului adâncit între proceduri și protocoale existențiale. Plouă iar, ca o rutină despletită de grijile cerului. Cu noi, oamenii, însă, este oleacă mai greu, iar rutina picurilor pleznește uneori foița subțire a unui dor cuibărit atât de adânc între sufletele celor plecați de Acasă. „Mi-au trebuit 7 luni să mă acomodez acestui peisaj ce îmi părea grotesc; uneori am crezut că o să înnebunesc de prea multă durere. Timpul însă a anesteziat dorul iar acum lucrurile au luat o altă înfățișare.” „Te-ai mai întoarce Acasă?” îl întreb încet pe colegul meu. „Nu, categoric nu!” îmi răspunde hotărât. „Pare ciudat, știu, pentru că toți am plecat cu ideea reîntoarcerii” iar ochii îi lucesc deja dincolo de pânza pătimașă a lacrimilor. Se așterne o tăcere groasă și dureroasă. Din Marea Britanie, cu dragoste și dor

Ne continuăm treaba, cu gândurile hai hui peste culmi. Un corb hâd își flutură aripile negre peste perspectivele noastre de reîntoarcere. De aici totul pare tot mai încețoșat. An după an veștile dinspre Acasă curg tot mai mânjite de noroiul unei realități ciobite de vulgaritate, incompetență și neputințe. „Niciodată să nu spui niciodată„, îi șoptesc, lăcrimând cu dor, realizând, încă o dată în plus, cum inima tânjește după vraja albastră a timpului de altădată, în timp ce o tiribombă împrăștie tot mai tare semințele durerii printre drumurile amintirilor. Chemarea telurică îngenunchează în tăcere în timp ce corbi răpitori desfigurează chipul carpatin. Din Marea Britanie, cu dragoste și dor

Simona Prilogan,

Londra, Noiembrie 2019

Fiat lux – blog personal 

Mulțumim pentru povestea împărtășită în cadrul campaniei #romanipestegranite

Sursă imagini: Arhivă personală Simona Prilogan