Distinsa liniște la Mănăstirea Brâncoveanu

   Era o zi de toamnă târzie, cu norii cenușii amenințând să se lase greoi peste pădurea îmbrăcată elegant, în pastel de frunze. Era una dintre acele zile când am simțit o chemare spre liniște. Pentru noi, cei prinși în ritmul accelerat al vieții actuale, clipa aceea de liniște este un cadou fin, distins, rafinat. În ea se află însăși chemarea lui Dumnezeu. Desigur, suntem tentați să spunem: „Dar putem comunica cu Dumnezeu oricând, oriunde.” Este adevărat, dar zgomotul tehnologiei ultramoderne, al orașelor supraaglomerate atenuează enorm chemarea lui Dumnezeu. De aceea, sunt zile când vrei să te retragi undeva departe, unde glasurile păsărilor să acompanieze în mod elegant distinsa liniște.

   Aici, în distinsa liniște la Mănăstirea Brâncoveanu, numeroși pelerini își găsesc răspunsuri la frământări sau vin doar să se bucure de prezența minunată a naturii și să respire aerul proaspăt al unui spațiu divin, aflat pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munților Făgărași.

   Desigur, peisajul este unul răvășitor de frumos, iar cine ar încerca să îl cuprindă în scrieri, ar descoperi de îndată că nu există decât palide descrieri în cuvinte a ceva care se dovedește a fi cu adevărat impozant.

  Nu doar peisajul te poate reduce la liniște, ci și istoria zbuciumată a acestui loc. Dacă afli această istorie, atunci când pășești pe aleile mănăstirii, poți descompune liniștea în șoapte ale strămoșilor care au trecut pe aici. Dacă închizi ochii, te poți duce în timp, până în secolul al XVII-lea. Pe atunci, boierul Preda Brâncoveanu a luat sub stăpânire moșia din Sâmbăta de Sus. Acolo a construit, mai întâi de toate, o biserică din lemn.

Pagini de istorie la Mănăstirea Brâncoveanu

  Mai târziu, în 1696, domnitorul Constantin Brâncoveanu a zidit o mănăstire din piatră. Să nu uităm că era o perioadă grea. Principii calvini doreau cu orice preț să calvinizeze Transilvania, iar acțiunile lor ținteau mai ales credința oamenilor. Ca un adevărat domnitor și îndrumător al nației sale, Constantin Brâncoveanu construiește această mănăstire ortodoxă. El este sigur că va deveni, în timp, dovada unității și credinței neamului nostru.

  În acea perioadă, aflați sub stăpânire austro-ungară, românii au suferit multe nedreptăți, persecuții și chinuri. Toate au avut ca scop pierderea identității naționale, dar mai ales, pierderea încrederii în Dumnezeu.

Dar Dumnezeu a fost mereu acolo.

  Oamenii au știut asta, chiar și în cele mai crunte momente. Însuși domnitorul Constantin Brâncoveanu îndeamnă românii să nu își piardă această adevărată comoară, care este încrederea în Dumnezeu. Domnitorul nu a cedat nicio clipă, nu a renunțat la credința sa nici chiar atunci când a fost amenințat cu decapitarea.

    După moartea cruntă a acestuia și a fiilor săi, Curtea de la Viena recunoaște ca moștenitoare pe soția domnitorului, doamna Marica, dar mai târziu n 1785, printr-un ordin catolic, mănăstirea este distrusă complet.

   Timp de 140 de ani, nu au mai existat decât ruine. Au rămas doar semnele unei credințe care a ținut cândva românii uniți. Această credință părea acum palidă, ștearsă. Însă acolo unde mai este chiar și o fărâmă de credință, totul se poate schimba. Astfel, în 1926, mitropolitul Nicolae Balan a început restaurarea bisericii, iar sfințirea a avut loc  în anul 1946.

    Ceea ce a dorit Mitropolitul Nicolae Balan a fost o păstrare a stilului brâncovenesc, ca o încercare de continuitate a credinței dârze pe care o propovăduia domnitorul Constantin Brâncoveanu. Astfel, în interiorul bisericii s-a păstrat vechea pictură, iar arhitectura păstrează coordonatele stilului brâncovenesc.

   Pilaștrii sculptați și panourile din piatră traforată din pridvor sunt impresionante. Împreună cu brâul de cărămidă și acoperișul din șindrilă, alcătuiesc o construcție demnă de epoca marelui domnitor martir, Brâncoveanu.

   Și pentru ca întreg peisajul să fie unul feeric, în apropiere este un izvor care alimentează lacul din spatele Mănăstirii.

   Dacă ajungeți vreodată prin zonă, la poalele Făgărașului, treceți și pe la Mănăstirea Brâncoveanu. Veți respira o clipă de istorie, dar mai ales, veți descoperi că vocea lui Dumnezeu e mai clară și mai fermă aici, decât în zgomotul citadin… și poate, cine știe, vă veți redescoperi pe sine în distinsa liniște la  Mănăstirea Brâncoveanu.