Duel poetic-Cea mai frumoasa femeie din viata ta/ VS./Cum se imbratiseaza o stea

Duel poetic-Cea mai frumoasă femeie din viaţa ta. VS.Cum se îmbrăţişează o stea

Astăzi intră la duel: Nataşa-Valentina Roman şi Mihai Gavrilescu (LE MAGE)

Cea mai frumoasă femeie din viaţa ta

Nataşa-Valentina Roman

 Sunt cea mai frumoasă femeie din viaţa ta

braţele-mi curg

Şi miros a primăvară

Nu mă întâmpla doar azi în tăcerea dreaptă

Începe dorul să-ţi împletească gândurile

În coşuri de cireş dulce

Şi mărul ah mărul

Din care guşti tot ce-ţi sunt eu ţie

Mă nesfârşeşte

Noi

Suntem o continuă naştere a stărilor de dincolo de moarte

Dealurile şi apele mele-ţi amintesc

Că sunt

Cea mai frumoasă femeie din viaţa ta

 

Cum eşti tu la mine-n eu

Mihai Gavrilescu (Le Mage)

Nu-ţi spun că eşti cea mai frumoasă din lume

pentru că nu e chiar aşa.

Tu eşti mult mai mult de-atât:

eşti cea mai frumoasă din lumea mea.

 

Acolo

Nataşa Valentina Roman

mi-era foame şi frig

rătăceam pe străzile ochilor mei

gângurind a cald

mâinile mângâiau întunericul

cu aceeaşi speranţă

pe care o port cu mine

în zilele de marţi treisprezece

mi-era foame şi frig

căutam

acel ceva

nedefinit

măsurând arhitectural înălţimile

un fel de bildungsroman

cu final deschis

mi-era foame şi frig

până azi

în braţele tale

Cum se îmbrăţişează o stea

Mihai Gavrilescu (Le Mage)

În parcul din Titan e pustiu şi e noapte
şi nimeni nu ştie cum
de fiecare dată când Pământul simte
gravitaţia unei îmbrăţişări
îşi transformă scoarţa în portocaliu
de Lună de Saturn
tapetată cu frunze fără braţe
pe care lacul le strânge la pieptul de valuri
şi le împreunează în buchete de flori
întinse către stelele din cer.
În parcul din Titan cerul îşi ascunde,
în cromatici de fier,
rănile de stele căzătoare care-i traversează epiderma
ca o unghie de mână care a uitat să scrie,
lăsând lacul să-şi pună aceeaşi dorinţă mereu
dorinţa de a oglindi o urmă vie
care să nu cadă.
Şi apare din ceaţă, strălucindă,
ca într-o iesle de prunc sfânt urmărită de magi,
cu părul ei cu parfum de lavandă,
aruncată de săgetători încordaţi
în frig de şoapte de oameni
care şi-au pierdut sclipirea din priviri.
Lacul îşi creşte ochi şi îi fotografiază amintiri
la fiecare clipire udă de pleoape;
Lacul îşi creşte mâini şi o plimbă în călduri
de palme de suflet pe ape;
Lacul îşi creşte braţe şi o cuprinde
în cascade de îmbrăţişări
stârnind gravitaţii.
Lacul îşi creşte buze:
“Îmi naşti palpitaţii
şi dorinţa de a fi ocean
ca să te pot cuprinde toată.
Din mine nu te mai scot niciodată!
Trezeşte-mi alean!
Şi-am să mă prefac în fântâni de tine”.
În parcul din Titan, şi ieri, şi astăzi, şi mâine
Cei care ştiu cum e să fii ţinut în braţe
pot vedea
cum lacul oglindeşte o singură stea
până devine cer.

 Verdict? Decizia?