Fiicele lunii: Atingerea de Bogdan Ispas

– Bănuiesc că aşa este viaţa, mamă. Nu putem face nimic să schimbăm mersul lucrurilor. Astăzi încă mai sunt fetiţa ta, iar mâine voi fi deja femeie, pregătită să devin eu la rândul meu mamă, adaugă Ana cu o voce în care se simte mai mult regret decât încântare.

   O altă tânără, la fel de înaltă precum Ana, cu părul drept, negru şi ochii de un albastru pătrunzător, accentuat de machiajul închis la culoare, îşi face loc prin mulţime, asemenea unui vapor care sparge valurile din cale. Poartă o pereche de jeanşi tăiaţi în dreptul genunchilor şi un tricou negru. În urechea dreaptă are trei cercei mici, în timp ce în cea stângă doar unul. Încheieturile mâinilor îi sunt acoperite de multe brăţări, în timp ce la gât poartă trei lănţişoare. Se opreşte lângă membrii familiei Dumitriu. Înfăţişarea ei rebelă pare că nu îi deranjează pe niciunul dintre ei.

– Uite apa pe care-o doreai! spune cu o voce cristalină, întinzându-i Anei o sticlă de apă pe care s-a format deja condens, din cauza diferenţelor de temperatură. Încă nu îmi vine să cred. Adică… Ştiu că ai iubit copiii dintotdeauna, dar să ai grijă de unul e o responsabilitate cam mare şi îţi trebuie mult curaj să faci asta, dacă mă întrebi pe mine, continuă ea gesticulând cu intensitate.”

Sursa Editura Celestium