UNT – Asako Yuzuki – Editura Litera – recenzie

Titlu: UNT

Autor: Asako Yuzuki 

Editura Litera

An apariție – 2025, București

Nr. Pagini – 575

  Am început “Unt” cu impresia că voi citi o poveste despre o femeie suspectată că a ucis mai mulți bărbați, după ce i-a atras în mrejele ei cu mâncare bună, promisiuni și suficientă manipulare cât să-i facă să creadă că au găsit femeia ideală, numai că Asako Yuzuki are și alte planuri cu cititorul. Crimele sunt punctul de plecare al discuției, dar nu miza principală a romanului. În spatele lor se ascunde o discuție mult mai amplă despre femei, imagine corporală, misoginie, nevoia de validare și felul în care ajungem să ne trăim viața în funcție de așteptările celorlalți.

  Manako Kajii este încarcerată, suspectată de uciderea a trei bărbați pe care i-ar fi cunoscut prin intermediul site-urilor de întâlniri. Înainte de moartea lor, bărbații se apropiaseră de ea, seduși de mâncarea pe care le-o pregătea și de imaginea unei femei capabile să le ofere confortul domestic după care tânjeau. În spațiul public, cazul ei devine o adevărată obsesie. Cum a reușit o femeie care nu se încadrează în standardele de frumusețe promovate de societatea japoneză să atragă atâția bărbați? Ce fel de femeie este și ce au văzut acei bărbați la ea?

“Toate cele trei victime îi făcuseră astfel de mărturisiri persoanelor apropiate. Era clar că aveau nevoie de Kajii și îi oferiseră sume semnificative de bani și, totuși, în prezența terților, făcuseră în mod repetat comentarii disprețuitoare la adresa ei. În instanță, acuzarea aruncase pe apa sâmbetei considerente precum alibiuri și dovezi solide, doar ca să lanseze atacuri la adresa conceptului de castitate al lui Kajii, așa că argumentarea procurorului virase haotic, iar procesul înaintase lent și greoi. Una dintre martore, o îngrijitoare de bătrâni, fusese interogată într-o manieră pe care mulți o consideraseră hărțuire sexuală. Dezbaterea referitoare la caz se împărțise pe linia genului. Remarcile unui critic important de sex masculin fuseseră privite drept o dovadă de misoginie, iar în cele din urmă acesta fusese nevoit să-și ceară scuze.”

  Rika Machida, jurnalistă la o publicație săptămânală, vrea să obțină un interviu exclusiv cu Kajii, dar aceasta refuză. Rika găsește, totuși, o altă cale de a ajunge la ea: îi cere rețeta tocăniței de vită pe care ar fi pregătit-o pentru ultima sa victimă. Așa începe o relație stranie, construită în jurul unor întâlniri în penitenciar, al unor discuții despre mâncare și al unei fascinații care se transformă treptat în ceva mult mai complicat.

  Deși Rika încearcă să se impună într-un mediu profesional dominat de bărbați, în timp ce-și controlează alimentația, greutatea și, într-o anumită măsură, propriile dorințe, Kajii vorbește despre unt, carne, sosuri și rețete cu o pasiune aproape obscene. Astfel, femeia încarcerată trezește în intervievatoarea ei curiozitatea și dorința de a încropi rețete simple dar savuroase, descoperind pe parcurs bucuria de a-ți oferi lucruri interzise.

  Apropo, de ce “Unt”? Pentru că untul pare să fie ingredientul secret al multora dintre preparatele lui Kajii, iar în perioada în care se desfășoară povestea acesta devenise un produs greu de găsit și foarte scump, pe fondul unei producții reduse de lapte. Un ingredient banal, transformat aproape în delicatesă, care, în paralel, ajunge să simbolizeze tocmai plăcerea pe care femeile sunt învățate s-o controleze, s-o justifice și, eventual, s-o amâne până când consideră că au fost suficient de cuminți.

  Kajii este o femeie plină de contradicții. Disprețuiește feministele, susține că femeile ar trebui să se dedice casei și bărbaților lor, dar, în același timp, își revendică dreptul de a trăi pentru propria plăcere. Iubește mâncarea, refuză să se conformeze standardelor de frumusețe impuse social, în timp ce se dovedește manipulatoare, răzbunătoare și capabilă să distrugă oameni pentru a-și satisface propriile nevoi. Nu avem, așadar, o eroină feministă numai bună de pus pe un piedestal. Avem o femeie care respinge anumite reguli ale societății, dar le perpetuează pe altele, care își revendică libertatea personală, însă nu pare capabilă să le acorde aceeași libertate celor din jur. Iar tocmai contradicțiile acestea o fac interesantă.

“— Dacă eu am omorât pe cineva, spuse Kajii, atunci am aplicat aceeași metodă ca tine. Pur și simplu am încetat să mă mai pun la dispoziția lor. Mi-am retras grija îmbelșugată cu care mă ocupam de ei până în momentul acela. Undeva în sinea ta, ești bucuroasă că ți-ai omorât tatăl. Ai fost ușurată să descoperi că a murit, nu-i așa?

Avea dreptate. Paramedicii de pe ambulanță, care întinseseră o folie albastră de plastic, se ocupaseră de cadavrul tatălui ei fără ca ea să vadă. Unul dintre ei se întorsese apoi la locul unde stătea Rika împreună cu omul de serviciu și spusese: „Îmi pare rău să vă informez că…”. Până și fata își dăduse seama că replica ei era lipsită de emoție: E mort, nu-i așa?”

  În timp ce încearcă să o înțeleagă pe Kajii, Rika începe să-și privească altfel propria viață. Relația cu iubitul ei, Makoto, prietenia cu Reiko și felul în care se raportează la propriul corp ajung să fie puse sub semnul întrebării. Pe măsură ce testează rețetele lui Kajii și începe să se bucure de mâncare, Rika se îngrașă, iar prietena ei, Reiko, o judecă, deranjată de această insolență a Rikăi de a ieși din tiparele acceptate. Mai târziu, Reiko ajunge să-i judece și detașarea, încăpățânarea de a privi lucrurile altfel, de a nu mai accepta automat convențiile pe care până atunci le urmase și ea.

  Numai că Reiko nu este nici ea atât de împăcată cu propria viață pe cât ar putea părea. Este căsătorită cu Ryosuke și-și dorește un copil, însă începe să-și analizeze relația cu alți ochi și să înțeleagă că ea și soțul ei nu sunt neapărat pe aceeași lungime de undă. Dorința de a deveni mamă, așteptările legate de căsnicie și presiunea de a bifa etapele considerate firești ale vieții nu garantează că doi oameni își doresc, de fapt, același lucru.

  Mi-a plăcut mult această transformare a relației dintre cele două femei. Rika și Reiko se judecă reciproc, dar, în fond, amândouă sunt prinse în aceeași capcană: încearcă să înțeleagă ce înseamnă să fii o femeie „așa cum trebuie”, fără să se întrebe suficient de des ce le-ar face pe ele fericite. Una începe să se elibereze de anumite constrângeri, cealaltă descoperă că respectarea regulilor nu îi garantează împlinirea, dar în loc să se susțină necondiționat, ajung să se privească prin lentila nesiguranțelor personale.

  Romanul devine o descriere destul de crudă a societății, una care blamează, acuză, pretinde și, în același timp, găsește tot felul de justificări pentru abuzatori și pentru cei care aleg să privească în altă parte. Femeia care nu corespunde standardelor este analizată până la ultimul detaliu, corpul ei devine subiect de dezbatere, iar comportamentul ei este folosit pentru a explica inclusiv alegerile bărbaților din jur. Se caută defecte, se construiesc verdicte și se stabilește cine merită disprețul public, în timp ce responsabilitatea celorlalți poate fi ștearsă cu buretele.

  Manako, iubitul Rikăi, ajunge să urască femeile pe care le consideră slabe, dependente de validare și incapabile să se bucure de propriile vieți. Le judecă pentru felul în care se supun așteptărilor sociale, dar nu reușește să vadă întotdeauna cât de mult au fost și ele modelate de aceleași presiuni, iar Rika începe să înțeleagă cât timp a pierdut încercând să fie femeia potrivită, în loc să se întrebe ce își dorește cu adevărat.

  Spre final, ea începe să se desprindă de fascinația pentru Manako și să-și construiască propria viață. Ajunge să gătească pentru prieteni, să se bucure de mâncare fără aceeași vinovăție și să înțeleagă că împlinirea nu vine dintr-o permanentă negociere cu așteptările celorlalți. Mâncarea nu mai este doar un instrument de seducție sau control, ci un motiv de apropiere și bucurie împărtășită.

  Într-o lume în care femeile sunt învățate să-și controleze permanent corpul, să mănânce mai puțin și să ocupe cât mai puțin spațiu, a te bucura de mâncare capătă o semnificație aparte. Pentru Rika, gătitul și plăcerea de a mânca devin și o formă de redescoperire personală.

“Untul răcit de-acum lăsa dâre albe pe suprafața clătitelor, precum cozile unei stele căzătoare. Și sângele, și untul se închegau cât ai zice pește, și de asta Rika urma să fie în regulă. Piesa care îi cânta din computer era o melodie funky disco, surprinzător de lipsită de dulcegării, umplând camera lipsită de viață cu o umiditate și o explozie de culori primare care o duceau cu gândul la junglă. Își azvârli hainele murdare în mașina de spălat, aruncă înăuntru o capsulă de detergent lichid și apăsă butonul „Mod nocturn”. Sunetul liniștit al mașinii care zbârnâia și sunetul vocilor fetelor păreau să se fugărească unul pe altul, iar și iar, prinzându-se din urmă și contopindu-se.”

  “Unt” nu este un thriller clasic, iar cine îl citește exclusiv pentru a afla dacă Kajii și-a ucis victimele s-ar putea să fie surprins de direcția poveștii. Este un roman despre foamea de mâncare, iubire, recunoaștere și libertate, dar și despre felul în care femeile ajung să se judece între ele, în loc să-și ofere spațiul necesar pentru a descoperi ce le face fericite.

  Mi-a plăcut că autoarea nu oferă personaje ușor de etichetat și nici soluții convenabile. Kajii poate fi fascinantă și respingătoare în același timp, iar Rika are nevoie să se piardă puțin în povestea alteia pentru a începe să și-o înțeleagă pe a ei.

  Am recuperat pe parcurs ceea ce nu m-a prins în primele capitole și am ajuns să apreciez romanul. La final, am rămas cu impresia că adevărata întrebare a cărții nu este dacă o femeie poate manipula bărbații prin grija pe care le-o poartă, ci cât din viața noastră ajunge să fie consumată încercând să „hrănim” toate așteptările celor din jur.

Recenzii cărți