Fragment din romanul „Visele nu dorm niciodată”, de Natașa Alina Culea – Cadranul autorului

Fragment din romanul „Visele nu dorm niciodată”, de Natașa Alina Culea

ORA FANTOMELOR

Tresar. Mă trezesc din somnul în care nici nu apucasem să mă scufund pe deplin. Ce sunt șușotelile astea, în întuneric? Pielea mi se zgribulește și un fior rece îmi străbate inima. Nu mi s-a părut. Mă ridic repede din canapea. Sfârâi un chibrit și aprind o lumânare. La lumina lumânării deslușesc două siluete în dormitorul meu. În cameră cu mine?! Cei doi bătrâni, o bărbat și o femeie, se uită fix la mine, iar ochii lor au adâncimi nefirești. Sunt așezați pe fotoliile de lângă masă și mă fixează cu atenție, cu privirea blajină, îngăduitoare. Deschid gura să țip, dar ceva mă amuțește, și realizez că cei doi sunt Joseph și Blanche – medicul care a trăit aici și soția lui. De unde știu asta? Pozele lor nu erau foarte clare. De unde știu? Încerc să-mi amintesc ceva ce nu s-a întâmplat, dar de care știu. Închid ochii repede și mă rog ca atunci când îi deschid, să nu mai văd nimic altceva decât fotoliile goale în lumina lunii. Abia respir de teamă. Îmi deschid iar ochii. Nu. Sunt tot acolo, tot privindu-mă, curioși, ca doi oameni de știință care analizează o biată insectă la microscop. Trag aer în piept și reușesc să mă calmez puțin, suficient cât să pot vorbi tremurat:

— Ce vreți de la mine?

— Liniștește-te, Lea, draga noastră. Îți vom spune tot ce vrei să știi.

— De ce v-ați strecurat în visul meu? Nu este chiar frumos să mă speriați așa. Chiar și visele trebuie să aibă o limită. O să mă trezesc acum.

— Nu este un vis, Lea.

— Sigur că este, voi ați murit, v-am văzut certificatul de deces. Scria acolo negru pe alb. O să mă trezesc și voi nu veți mai fi. Puff! sunt eu curajoasă, văzând că nu par ostili și că nici nu aleargă după mine cu satârul.

— Ai văzut ceea ce ai vrut să vezi, la fel ca toți ceilalți din casă. Oamenii nu vor să vadă nimic din ceea ce nu le este familiar pentru că orice lucru necunoscut aduce cu sine un potențial pericol.

— Hei, astea sunt cuvintele mele! Ce vreți de la mine? Nu am de gând să mă sperii, am văzut multe la viața mea și mi-am imaginat lucruri cu mult mai grozave. În capul meu locuiesc tot felul de personaje, chiar și criminali. Am și doi pedofili. Vouă ar trebui să vă fie frică de mine, așa să știți!

— Nici nu vrem să te sperii, Lea. Vrem să te rugăm ceva, dar despre asta vom vorbi puțin mai târziu. Mai întâi, trebuie să înțelegi de ce suntem aici și de ce ești tu aici.

— Eu?! N-am nevoie să-mi spuneți ceea ce știu deja. Am venit ca să uit, să scap din plasa de păianjen care este viața mea în ultima vreme.

Liniște.

— Voi chiar sunteți fantome? întreb eu, dar mă răzgândesc imediat. E prea straniu. Mă trezesc acum.

Bătrâna se strâmbă imperceptibil.

— Nu mă dau în vânt după astfel de cuvinte, dar dacă tu vrei să ne denumești fantome sau strigoi, este dreptul tău. Noi am vrea să ne vezi ca pe niște oameni care au trăit, așa cum trăiești și tu.

— Sunt trează, nu-i așa? întreb eu, începând să mă îndoiesc și de îndoielile mele. Voi sunteți reali, deși ați murit?

Cei doi bătrâni încuviințează.

— De unde știți cine sunt? îi iscodesc eu.

— Nu doar că știm cine ești, dar știm și de ce ai venit. Vrem să vorbim cu tine. Crezi că ușile dulapului s-au deschis singure?

— Toată lumea vrea ceva de la mine. M-am săturat! ridic eu glasul, cât pe ce să pierd iar controlul emoțiilor copleșitoare. De ce? De ce?

— Pentru că ai simțit puterea crucii.

— Despre ce cruce vorbiți?

— Joseph, îl corectează Blanche, Lea nu a ajuns încă la cruce, asta nu s-a întâmplat încă.

Mă uit perplexă la cei doi. Ciudatul devine mai ciudat. Sigur este un vis! Deja nu mai vorbim de prezent, ci de un viitor care nu s-a întâmplat, iar dacă nu s-a întâmplat, de unde știu cei doi despre el? Este ireal! Iar eu de ce vorbesc cu două fantome?!

— Gata, suficient, mă trezesc, îmi spun eu și mă ciupesc de mână suficient de tare încât să mă scot din orice coșmar.

După ce strâng din dinți de durere, deschid iar ochii.

— Nu te mai chinui degeaba, draga mea, îmi spune Blanche pe tonul cel mai amabil din lume. Ai o piele așa de frumoasă!

— Merde! Sunteți tot aici?

— Ți-am spus că nu este un vis. Te rănești degeaba. Nu te mai răni, Lea. Ai făcut asta destul în ultima vreme.

Blanche îmi amintește de Desegal și de amestecul ei continuu în treburile mele, care nu privesc pe nimeni altcineva decât pe mine.

— Plecați! Lăsați-mă în pace. Problemele mele sunt suficiente, nu am timp și de problemele altora.

— Tu ai un dar și chiar dacă nu ți-l vom spune noi, o vor face alții, mă amenință vag Joseph.

— Alții?

— Ăsta este un dar, nu o pedeapsă, accentuă și Blanche. Nu uita!

— Chiar nu este un vis? întreb iar.

— Nuu, spun cei doi, exasperați, într-un glas.

— Hmm, renunț eu. Asta înseamnă că sunteți într-adevăr fantomele celor care au trăit în vila asta?

— Asta înseamnă doar că suntem, iar tu ne poți vedea.

— Nu se poate, spun eu enervată.

Mă ridic și mă duc la baie. Mă stropesc din belșug cu apă rece pe față și revin în living. Blanche și Joseph mă așteaptă cuminte în același loc, nici vorbă să plece

— Bine, ce vreți de la mine? Un nou roman? Să scriu despre voi și despre viața voastră? Toată lumea trăiește cu impresia că viața lor merită un roman, iar voi sunteți diferiți doar pentru că nu mai trăiți. O să vă spun ceva ce nu vreți să știți: nu toate viețile arată ca un roman care ar interesa pe cineva. Majoritatea oamenilor trăiesc romane pe care nu le-ar citi nimeni. Poftim, am spus-o!

(fragment din romanul „Visele nu dorm niciodată”, de Natașa Alina Culea)