Hannibal Înălțarea (seria Hannibal Lecter, volumul 4) – Thomas Harris – recenzie

Titlu: Hannibal Înălțarea (seria Hannibal Lecter, volumul 4)

Autor: Thomas Harris

Editura Nemira 

Colecția Armada 

Anul publicării în limba română: 2025

Titlul original: Hannibal Rising (2006)

Traducere: Liviu Szoke

Număr de pagini: 264

 Hannibal Lecter este unul dintre acele personaje speciale ale literaturii thrilleristice care au depășit irezistibil granițele propriei serii și au ajuns să constituie un tipar în sine. Numele lui trimite imediat spre inteligență, rafinament, cruzime și spre genul de rău care tulbură tocmai pentru că se exprimă impecabil. El fascinează prin contrastul dintre politețe și monstruozitate, dintre cultura vastă și instinctul devorator, dintre calmul perfect controlat și violența pe care o ascunde în spatele gesturilor elegante. 

 Volumul patru al celebrei serii scrise de Thomas Harris, Hannibal Înălțarea, se întoarce spre începuturile acestui personaj și încearcă să lumineze zona pe care romanele anterioare au preferat s-o lase în umbră. Este cartea care pune întrebarea inevitabilă legată de formarea lui Hannibal Lecter și de modul în care pierderea, trauma și structura lui interioară se adună într-o identitate deja legendară. 

 Publicat în 2006, romanul are o miză delicată, pentru că orice poveste despre origine riscă să diminueze misterul unei figuri iconice. În cazul lui Lecter, riscul era cu atât mai mare, fiindcă o bună parte din hipnotismul lui venea din opacitate, din senzația că în spatele manierismului se cască un abis imposibil de explicat până la capăt. Autorul își asumă această dificultate și oferă un roman diferit de celelalte volume ale seriei, mai melancolic, mai nostalgic, mai apăsat de durere decât de suspansul propriu-zis.

 Istorisirea se deschide în vara anului 1941, în mijlocul întinderilor verzi ale Lituaniei, unde Hannibal Lecter, în vârstă de opt ani, trăiește încă într-o lume ce pare desprinsă dintr-un basm idilic. Locuiește alături de părinții săi — contele și contesa Lecter — și de sora lui mai mică, Mischa, în fortăreața de piatră a Castelului Lecter, un loc al tapiseriilor, al bibliotecilor și al portretelor de familie care evocă vechea noblețe baltico-teutonică. Frontul de est al războiului se apropie deja cu vuiet, dar pentru un scurt și precar interval, familia își păstrează rutina fericită. Aceste zile sunt descrise cu o tandrețe aproape înșelătoare, ca liniștea dinaintea furtunii, lăsându-ne să simțim textura unei vieți pe punctul de a fi ștearsă și modul în care mintea prodigioasă a lui Hannibal începe deja să catalogheze fiecare detaliu, asemenea unui curator care își ordonează comorile în palatul memoriei aflat încă în formare.

 Când Operațiunea Barbarossa a lui Adolf Hitler mătură statele baltice, familia este nevoită să părăsească castelul și să se retragă mai adânc în pădure, găsindu-și adăpost într-o cabană de vânătoare izolată, aflată la câțiva kilometri distanță. Este o retragere calculată, menită să-i țină departe de trupele germane în avans și de haosul ocupației. Timp de trei ani rezistă acolo, războiul fiind un tunet îndepărtat care se apropie treptat. Apoi, în iarna aspră a anului 1944, acest refugiu fragil se prăbușește într-un singur moment cataclismic. Un tanc sovietic se apropie de cabană în căutare de apă; câteva clipe mai târziu, un bombardier german Stuka se prăvălește din cer și își eliberează încărcătura. Explozia sfâșie poiana, ucigând pe loc contele, contesa, servitorii și pe tutorele lui Hannibal, domnul Jakov, doar copiii supraviețuiesc.

  În acest interludiu golit de viață își face loc adevărata oroare. Șase dezertori lituanieni — oameni care colaboraseră cu naziștii ca auxiliari, așa-numiții Hiwis, transformați acum în jefuitori și fugari — ajung la cabana izolată. Conduși de brutalul Vladis Grutas, ei au devenit ticăloși oportuniști complet lipsiți de orice principiu moral pe care războiul îl mai lăsase în urmă. 

  Năvălesc înăuntru, jefuiesc puținul rămas, îi rețin pe copii ca eventual alibi, în timp ce își planifică propria supraviețuire.
  Foamea se manifestă însă cu forță decisivă. Cartea nu transformă alegerea sinistră într-un spectacol; o lasă să apară în replici scurte, aproape seci — trebuie să mâncăm sau murim — și în micile ritualuri insuportabile care o preced. Mischa este luată în timp ce cântă un vechi cântec de leagăn; Hannibal se agață disperat de brațul ei, refuzând să-i dea drumul, până când ușa grea a hambarului i se trântește peste mână, zdrobindu-i osul. Își pierde cunoștința în mijlocul luptei.

  Când se trezește, bărbații o duseseră deja pe fetiță la o cadă de cupru, transformată acum în vas de gătit deasupra focului. Romanul rămâne neclintit, dar reținut: auzim sunetele, simțim mirosul de fum și ceva mai greu de numit, iar imaginația cititorului completează atrocitatea. Hannibal, în delirul său și mai târziu sub influența tiopentalului de sodiu la vârsta adultă, va rememora fragmente — jucăriile de hârtie ale Mishei aruncate în foc, bărbații adunați în jur, supa mâncată forțat care îl leagă pentru totdeauna de acel act într-un mod pe care nu îl poate înțelege pe deplin la început.

 Ceea ce face această secvență lituaniană atât de tulburătoare și atât de fundamentală pentru proiectul psihologic al romanului este refuzul de a trasa o linie clară între victimă și germenii monstruozității. Hannibal intră în aceste pagini deja marcat de o claritate neobișnuită a minții — inteligent, vigilent, capabil să se retragă prin coridoarele palatului memoriei chiar și când lumea arde în jurul lui — însă războiul îi oferă materia brută din care se vor naște rafinamentele ulterioare.

  Băiatul care aduna cunoaștere învață acum greutatea exactă a trădării și gustul supraviețuirii obținute la un preț de neconceput. Harris redă episodul cu atenție la precizia istorică: ocupațiile succesive ale Lituaniei, terenul moral instabil al colaborării, violența banalizată a unor oameni care purtaseră uniforme diferite în succesiune rapidă. În același timp, nu permite ca amplitudinea istoriei să înghită costul intim. 

 Când Hannibal este găsit rătăcind prin zăpadă, mut și sălbăticit, cu lanțul la gât ca într-o penitență medievală, se întrezăresc deja trăsăturile omului ce va deveni, se simte deja miezul transformării.

 După ororile din pădure, Hannibal este readus pentru o vreme la castelul familiei, ajuns orfelinat sub administrație sovietică. De acolo îl recuperează unchiul său, Robert Lecter, și îl duce în Franța, într-un spațiu care pare, la început, opus lumii din care copilul tocmai a ieșit. Robert are însă o prezență scurtă în existența lui Hannibal. Moartea lui timpurie îl lasă pe băiat în grija lui Lady Murasaki, soția japoneză a unchiului, o femeie cultivată, disciplinată și enigmatică, în jurul căreia se organizează noul univers al formării sale. 

 Ea-i va deschide o lume a eleganței, a ritualului, a disciplinei interioare și a frumuseții cultivate ca formă de apărare împotriva vulgarității lumii, devenind reper estetic și moral, o figură care îl introduce pe Hannibal într-un univers unde gestul, obiectul, tăcerea și forma au o importanță esențială. Relația dintre ei are rafinament, ambiguitate și o tensiune discretă care îi dă mult farmec. În apropierea ei, băiatul mutilat de război începe să capete o nouă coerență.

 Hannibal Înălțarea este un roman al formării, chiar dacă unul scufundat în întuneric. Drumul personajului trece prin răzbunare, iar această răzbunare este urmărită cu metodă, răbdare și o luciditate care neliniștește tot mai mult pe măsură ce acțiunea înaintează. Hannibal îi caută pe cei vinovați pentru moartea surorii sale, iar fiecare pas al acestei vânători îl apropie de figura adultă pe care o știm deja. 

 În anumite momente, cititorul înțelege empatic impulsul justițiar din spatele faptelor lui crunte. În același timp, devine imposibil să nu observi plăcerea crescândă pe care Hannibal o găsește în pedeapsă, în spectacolul controlat al violenței, în ideea de superioritate exercitată până la capăt. Tocmai această alunecare dă cărții neliniștea ei tulburătoare. Nu asistăm doar la o răzbunare. Asistăm la cristalizarea unei naturi.

 Inspectorul Popil susține dimensiunea morală a istorisirii. El este urmăritorul, martorul, omul care intuiește ce se petrece, fără să poată interveni decisiv. Prin el, Thomas Harris introduce și perspectiva exterioară de care povestea are nevoie. Hannibal nu rămâne doar centrul fascinant al propriei sale preschimbări, este privit și din afară, cu suspiciune și cu o formă de luciditate profesională. Popil înțelege că are în față ceva ieșit din comun și că explicațiile obișnuite nu sunt suficiente. Prezența lui ține deschisă întrebarea esențială a cărții. În ce măsură omul acesta a fost modelat de împrejurări și în ce măsură purta deja în el disponibilitatea pentru ceea ce va deveni? 

 Cartea se citește repede, are capitole scurte, imagini vizuale foarte puternice și o construcție directă. Se simte, din loc în loc, apropierea de cinema. Unele scene par montate aproape filmic, cu accent pe contrast, compoziție și impact vizual.

 Partea cea mai discutabilă a romanului ține tocmai de ceea ce îl face interesant. Odată ce îi oferi lui Hannibal o poveste de început, îi micșorezi inevitabil aria de mister. Băiatul rănit, adolescentul cu doliu adânc, tânărul modelat de pierdere devin mai ușor de înțeles decât monstrul aproape abstract din romanele anterioare. Pentru unii cititori, această apropiere de uman va slăbi forța mitului. Pentru alții, tocmai această dimensiune tragică va da seriei greutate. Lecter iese de aici mai puțin enigmatic, dar mai trist. Nu mai este doar un simbol al răului cultivat, devine și urma vie a unei lumi distruse, a unei copilării sfârtecate, a unei iubiri fraterne transformate în obsesie și ritual.

 Romanul Hannibal Înălțarea merită citit și de cei care nu sunt fanii anchetelor polițienești, tocmai pentru această lumină rece pe care o aruncă asupra unui personaj deja legendar, explicând începutul unei forme de rău pe care volumele anterioare o lăsaseră voit în penumbră. În spatele monstrului rămâne, pentru o clipă, copilul ce a trăit într-o lume zdrobită de război și care nu a mai găsit niciodată drumul înapoi. De aici apare tragismul cvasi-epopeic al poveștii. Nu atât din cruzime sau morbiditate, cât din modul în care vedem o inteligență excepțională crescând în jurul unei răni care nu s-a închis niciodată.