Impostorul – Zadie Smith – Editura Litera – recenzie

Titlu: Impostorul

Autor: Zadie Smith

Editura: Litera

An apariție: București 2023

Nr. Pagini: 592

  Zadie Adeline Smith, născută la data de 25 octombrie 1975 în Londra, Anglia, este o romancieră, eseistă și scriitoare de proză scurtă engleză. A debutat în 2000 cu romanul Dinți albi care a devenit rapid un bestseller și câștigător a multor premii. Ca și profesie, Zadie este profesor titular în Scriere Creativă la Universitatea din New York începând cu septembrie 2010.

  Dacă în Dinți Albi, accentul se pune pe impactul pe care îl poate avea diversitatea rasială și culturală ascunsă în inima Londrei, în Impostorul se reia ideea așteptărilor confuze, a discriminării, nedreptății, tentativelor de libertinaj, fraudă și conservatorism dar în epoca victoriană.

  Acțiunea romanului rulează pe o perioadă de 30 de ani, având-o în prim plan pe Eliza Touchet, o văduvă scoțiană, feministă, intelectuală, libertină, cinică, sceptică și susținătoare a aboliționismului într-o perioadă în care această noțiune provoca conflicte mocnite și confuzii nefondate.

  Eliza este verișoara prin alianță a nuvelistului William Ainsworth, alături de care trăiește de la moartea soției acestuia, Fanny, care a lăsat în urma sa trei fete micuțe care au nevoie disperată de o figură maternă. 

  Suferind de asemenea în urma pierderii fiului său Thomas, furat de tatăl său James Touchet și ucis tragic de scarlatină, departe de mama sa, la vârsta de doar doi anișori, Eliza își concentrează dragostea maternă asupra nepoatelor sale prin alianță.

  Eliza trăiește în casa lui William de mai bine de 30 de ani și este responsabilă de buna orânduire a treburilor domestice. Menajeră, guvernantă, uneori prietenă sau amantă a stăpânului proprietății, Eliza este cea care oferă sarea și piperul gospodăriei, cea a căror idei liberale și păreri tranșante oferă o nouă imagine lucrurilor, cea care își menține constant interesul și ancorarea în realitatea cotidiană, chiar și atunci când limitările vremurilor în care trăiește, o acuză indirect.

  Acțiunea romanului ne poartă pașii de la perioada în care Eliza se stabilește prima dată în casa vărului său până în mijlocul evenimentelor care creează furoare în Anglia victoriană – un caz celebru din secolul al XIX-lea despre o presupusă uzurpare a identității moștenitorului unui titlu de baronet și a unei mari moșii. 

  Cazul se referă la familia Tichborne, cunoscută ca fiind una dintre cele mai înstărite și controversate familii romano-catolice din Anglia. Informațiile atestă că, la moartea lui Sir James Tichborne, fiul cel mare al acestuia, Roger, declarat mort în 1854 ca urmare a scufundării navei la bordul căreia înteprindea o călătorie în Brazilia, reapare în Australia, revendicând titlul și moștenirea. 

  Aici intervine în scenă Andrew Bogle, un negru bătrân, eliberat, care garantează pentru identitatea lui Roger, declarând că îl cunoaște pe acesta de pe vremea când era copil, nepot al lui Sir Edward Doughty Tichborne și fiu al lui James Tichborne.

  În ciuda acestei susțineri și a devotamentului sincer venit din partea lui Andrew, tot mai mulți martori îl identificau pe presupusul moștenitor ca fiind fiul unui măcelar londonez, pe nume Orton.

  Acest proces care se întinde pe o durată de 188 de zile devine punctul de atracție al tuturor englezilor și implicit al Elizei care pune la cale un plan pentru a lua legătura în particular cu Andrew care îi dezvăluie detalii din perioada sa de sclavie. 

 Deși Tribunalul a decis în defavoarea presupusului moștenitor, Andrew nu a renunțat niciodată la versiunea sa de poveste. Nici până în prezent nu se cunoaște adevărul din spatele acestui conflict identitar sau dacă Andrew a fost plătit să mintă, forțat ori păcălit.

  Intriga, personajele, stilul acestui roman nu își vor găsi prea multă afinitate în brațele unui cititor dezobișnuit sau incomod în preajma unei lecture clasice, mai ales că povestea aduce în prim plan mofturile vremii, ipocrizia, falsa acceptare a sclavilor, nepăsarea, minciuna și lăcomia. Inclusiv William, verișorul prin alianță al Elizei, se dovedește a fi un pseudo-intelectual și un fals empat în ceea ce privește abordarea problemelor vremii, lucru pe care Eliza nu reușește nici să i-l ierte și nici să i-l tolereze. Discuțiile în contradictoriu pe subiecte care dezbat aceste diferențe politice, rasiale, ecomonico-sociale, urmăresc firul narativ pe întreaga sa întindere.

  Impostorul nu este un roman care abundă în acțiuni și nu conține răsturnări de situație, ci doar o relatare ușor investigativă a unor fapte petrecute în secolul 19 și a căror clarificare încă nu deține o concluzie finală. 

“Eliza era o femeie cu anumite talente foarte rafinate, probabil cu pasiuni violente și surprinzătoare. Despre aceste știu însă prea puține. În scurta noastră perioadă împreună, purtarea ei a fost ireproșabilă. Greșelile ei (și poate folosesc aici un cuvânt prea îngăduitor) au fost greșelile unei minți hotărâte, neînfrânate de prudență ori de forța restricțiilor anterioare. Un torent care, îngrădit corespunzător, ar curge cu domoală unduire, îngrășând pământul în cale, dar care lăsat pradă violenței proprii se revarsă într-un puhoi distrugător, așa se întâmplase cu ea și aceasta va fi mereu urmarea atunci când o imaginație prea viguroasă și o încredere abilă în sine îmboldesc o persoană să treacă dincolo de limitele pe care societatea le-a impus membrilor săi.”

Cum era posibil ca tot ce scrisese el să fi fost niște absurdități găunoase – cu excepția pasajelor care se refereau la ea?

Verifică disponibilitatea cărţii Impostorul în librăriile online: , cartepedia şi cărtureşti

Recenzii cărți