Mi-am propus să uit complet de păpădii, de Cosmisian – Fragment – Partea I

Păpădia înghețată

  Toată durerea s-a transformat într-o încolțire a ființei mele, o răzbatere prin perdeaua înghețată. Sunt o floare ce-a răzbătut prin iarnă. O iarnă a devenirii.

  Deși erai departe, te-am simțit în vârful săgeții care m-a străpuns. Îmi întind mâna mai ușor către tine, dar când să-ți ating chipul luminos, mi-am dat seama că noua devenire mi-a produs o replică mai mică. Din ceața care se ridica mi-a apărut o fetiță cu vise mari, care mă smulge din dezghețul meu și mă apropie tare la pieptul ei. Am strâns-o la piept cu multă iubire, de care nici nu credeam că sunt capabilă.  Apoi mi-ai apărut.

Îi aud sufletul că își dorește să…

… sunt puf de păpădie, iar pentru ea, dorință vie!

 1. Astăzi am făcut primul pas! Primul pas

   De copil, păpădia mi-a fost ca o soră, cu trupul colorat, înflorind în mod repetat până la epuizarea oricărei încercări a anotimpurilor de a o opri. Şi, a răzbătut cu mine de mână uneori, la piept alte ori, în suflet tot timpul, peste anii ce-au trecut până ce, zice-se, m-am maturizat. Pe semne că nu, întrucât încă sunt un iubitor de floare ciudată, cu comportament necontrolabil, acea plantă sălbatică, sălbăticita, sălbatic-cuceritoare ce n-are nevoie de grădinar s-o întrețină, ce nu are de nevoie de admirator să o privească.

  Păpădia, un fel de rebelă nebună a regnului vegetal, este o nestăvilită, schimbătoare, floare pe care să nu te bazezi. Şi totuși, eu sunt fascinat de ea. Să nu mă întrebați de ce, pentru că sigur mă apuc de povestit cu voi așezați pe genunchii mei albi de seară, până devenim bunici cu toții.

   Un cititor atent al blogului meu poate cu ușurință remarca faptul că această floare nu mi-a dat pace deloc. A devenit o obsesie, până într-acolo încât ba era Păpădiţa dintre lumi, vecina şi confidenta Nimburucului grădinar, ba era Filioris, o păpădie capabilă să trăiască două destine de-odată, uneori subiectul poeziilor, portretizând joaca ei nemiloasă de iubită, cum este următoarea, atât de dragă mie.

Sunt păpădia ta schimbătoare

M-ai prins de mâna când palma îmi era rece,
M-ai prins de suflet sperând că dorul trece,
M-ai prins de inimă cu-o agrafă de cristal,
M-ai făcut o păpădie cu desprinsele-i petal’,
M-ai iubit aşa cum doar tu ştii că eram,
M-ai făcut să mă iubesc, şi chiar speram.

Să-ţi fiu înflorită ca o păpădie iubitoare,
Să-ţi las guriţa să mă sărute printr-o apăsare,
Să-ţi atingi chipul de vrăjitor de cuvinte,
Să-ţi creezi alinturile calde, să mă alinte,
Să-ţi apleci sărutul pe gâtu-mi pulsând,
Să-ţi imprimi iubirea într-al meu gând.

Te-am lăsat să pleci fără să-ţi explic ceva,
Te-am făcut să crezi că încă mai sunt a ta,
Te-am înşelat să ai aşteptărinesfârşite,
Te-am făcut să crezi că nu mă schimb nicicând,
Te-am făcut să-ţi faci zilele un chin muribund,
Te-am făcut orice, dar tu m-aştepţi sperând.

Dacă vin acum, mă mai recunoşti că sunt ca tine?
Dacă încerc să-ţi întind palma să mi-o săruţi, e bine?
Dacă vin cu inima goală, fără să te mai iubească?
Dacă te-am transformat într-o amintire dureroasă?
Dacă încerc să scap de tine, deşi spun că eşti în mine?

Dacă aceste cuvinte sunt tristeţea ce te minte?

   Într-o iarnă, când soarele încă nu se trezise din strânsoarea caldă a ursului ce hiberna în munţi, Păpădia deveni introspecta, o boală autodistructivă. Jocul o făcuse să-şi piardă menirea, îngheţând-o până la nedevenire. Fiinţa-i tânjea după zborul nebun prin faţa fetelor cu trupuri zvelte doar ca să fie prinsă. Acum era atât de integră încât îşi pierduse menirea de a fi nebunia sufletului meu. Se transformase in ceea ce părea a urî cel mai mult. O păpădie transformată într-un pom, stabilă, cu palmele înfipte în pământul crud al alegerii sale, degete înrădăcinate în mod nenatural.

  Puf de păpădie, umbreluţe libere şi uşoare. Prinse şi ascunse la pieptul lor de copile, acolo unde bătăile inimilor lor se îmbrăţişau cu ale pufului în speranţa de a fi iubite. Dar, păpădia era ea însăşiîngheţată în jocul ei. Cum ar fi putut să o însufleţească pe fetiţa ce alerga încă nevisătoare la o iubire de-o viaţă, când ea însăşiîşi pierduse acea menire?!

  “Săgeata, în formă de viacent, Săgeata lui Viacent în formă de chemare, ce pătrunde între anotimpuri, e dintre acele săgeți ce te pătrund în piept în reluare, lăsând ca durerea se se instaleze treptat și incontrolabil. Apoi, am auzit din nou un sunet puternic de gheață alb-albastră. Sunetul îmi orbise privirea, lumina mă făcuse să nu-mi mai aud ticăitul slab al inimii, m-am ridicat privindu-mi degetele, mâinile, ființa…

  Păpădia înghețată. Toată durerea s-a transformat într-o încolțire a ființei mele, o răzbatere prin perdeaua înghețata. Sunt o floare ce-a răzbătut prin iarnă, acum întind mâna mai ușor către tine, dar când să te ating, cu chipul luminos apare o fetiță cu vise mari, mă smulge din dezghețul meu și mă apropie tare la piept ei.

Îi aud sufletul că își dorește să… sunt puf de păpădie, iar pentru ea, dorință vie!”

• Sunt multe de spus despre Săgeata lui Viacent. Multe. Mă simt bine să ştiu că îţi place ce scriu. Uneori îmi place şi mie ce scriu.

• Mie îmi place mai mult. Da, este complicat, dar aşa este, în general ne e frică să fim ceea ce suntem construiţi să fim, iubire pură, nesfârşită…

• Şi, ca atare ne îngheţăm sufletul şi nu mai aducem bucurie fetiţelor ce aleargă şi au nevoie de o umbreluță-păpăduță pentru a-şi fixa dorinţe şi speranţe. Viacent este o influenţa caldă ce topeşte.

  Zilele acestea mergeam spre serviciu. Trebuie să merg până în 4 minute la pas adormit. Dar, până să ajung, am văzut zeci de păpădii. Unele erau galbene şi tinere, altele erau în stadiul de sămânţă-umbreluţă. Aşteptau un vânt cald şi o săgeată din partea lui Viacent.

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Astăzi am făcut primul pas!

 1.Norul şi puful de păpădie

  Fotografierea macro – o invenţie nedescoperită, ascunsă după incapacitatea omului de a remarca ceva vădit. Nu, nu e o poveste clasică, precum Alice în Tara Minunilor, aici nu trebuie să mănânci prăjiturele servite cu zâmbetul pe buze de iepure, doară, doare te-ai face mai mic, chiar mai mic, cât să vezi şi tu cât de mare poate fi un puf de păpădie. Nu mare trebuie să îţi fie mirarea când, privind această colecţie impresionantă de fotografii realizată (colecţia, că ştiu şi eu cum e cu acordul, dar mă refer la acordul de utilizare, ştiţi voi, drepturi de autor) de Sharon Johnstone (http://sjfinearts.com/), banalul suflat de vânt devine o operă de artă a visării!

  Şi, după cum am spus, primul pas a fost făcut. Nu voi mai scrie niciodată despre păpădii. Voi lăsa pe alţii. Să scrie ei! Cred că unul dintre cei mai în măsură să vorbească despre Păpădie, dacă nu cel mai obraznic prieten al sărmanei flori, băiat cu mintea în nori, ce-şi aleargă iubita ascunsă prin curtea şcolii sau în jurul blocului (dacă mai este spaţiu cu explozia “culturală” în care ne cresc astăzi copiii), fără să îi pese de nebunia ce o împrăştie în calea dragostei sale, este vântul.

  Vântul, un copil neobrăzat pe care l-aş descrie ca pe un dans al gândurilor, ne-a furnizat o conversaţie între uman şi fantastic:

  “Cum iubirea lor pare nebună, o nebunie de simţiri alese, am cutezat să îl întreb pe Qweentus despre poveste.

  – Iubire utopică? M-a întrebat râzând… dacă eu o trăiesc, utopică îi spui? Dacă ai simţi-o pe Păpădiţa mea cum eu o simt, dacă inima ţi-ar conţine fărâme din fiinţa ei, dacă fiecare gând izvorât din sinapsele creierului tău ar scurtcircuita timpul şi te-ar opri în povestea noastră, atunci ai înţelege…

  – Dar e ireală, îi spun eu puţin frustrat că se luptă să-mi dovedească opusul.

  – Cunoscând-o pe Păpădiţa mea, iubite Bogdan, Utopia a rămas o simplă noţiune, pentru voi oamenii ca s-o analizaţi, să o folosiţi când dragostea dintre voi e prea mare, dar pentru mine, utopie nu există. Păpădiţa, grădinăreasa sufletului meu este în tot sufletul meu. Grădina fără ea nu îşi merită numele, vântul fără puful gândurilor ei nu îşi are rostul. Înflorirea ei este nebunia vieţii mele.

  – Dar tu eşti o poveste, eşti un simplu personaj, poate chiar eu te-am creat, eşti şi tu o iluzie, o simplă formaţiune de dorinţe coagulate într-un personaj pozitiv…, dar ireal şi fictiv, prea bun să fii real, prea optimist, să nu găseştigreşeli. La tine ce e trist?

  Qweentus se aşezase pe iarbă şi se ţinea de cele două burtici, râzând pufos de i se scutură cămăşuţa pe el.

  – Bogdan, mă întreb cine se ascunde în a cui poveste, e iarba ta ce piere sau e a mea, compusă din nobile sentimente? Cum de te regăseşti aici, în a mea Grădină, ce cauţi tu om într-o poveste, ce ai căutat şi înainte? Iubirea utopică îi spui tu!

Nimburucul râdea nebun până-l durea şi ceafa.”

  Să trecem la lucruri mai serioase acum. Povestea asta m-a încurcat rău de tot. Am ajuns să o consider Povestea Pendulului Păpădicesc, ce îşi aruncă cu putere şi încredere pieptul când înspre real şi imposibil, când înspre utopic şi posibil. Iar eu, om cu tehnică-n mişcări, cum să mă delectez cu lucruri atât de firave?! Dar, stai, of, astăzi am vorbit cu Clepsidra Universului, ştiţi voi, acea fiinţă născută de Timp şi Inspiraţie.

  “Am ridicat privirea spre chipul ei. Să îl descriu e greu, dar ochii îi erau ca două planete verzi, mari şi luminoase, clare ca oceanul liniştit, înconjurate de două inele discrete ce defineau verdele-i clar. Buzele, pe care le-am remarcat de îndată ce mi-a şoptit numele, erau conturate într-o insulă aprinsă, cu lavă incandescentă ce le încălzea. Cuvintele îi erau puţine. “Vreau ca timpul nostru împreună să fie important!” mi-a transmis din priviri.”

“Nu m-am gândit niciodată la vânt, asta e tot.

Asta nu te face pe tine banal.

Cred că eşti un tip sensibil…

Sensibilii blânzi acordă atenţie vântului.”

  Umbreluţe neinfinite cu stropi de ploaie, sau rouă, de ce nu?!, îmi amintesc despre acele femei din Africa, ce purtau pe cap ulcioare cu apă, atât de grele încât eu sigur aş colapsa sub presiunea ce mi-ar tasa nu doar vertebrele, ci şi sufletul…

Creație literară

Autori români

Va continua