Povestea domnului Necunoscut

Povestea domnului Necunoscut

    Nimic nu e întâmplător în această lume… nici un om pe care-l întâlnești nu e fără importanță în viața ta… nici vânzătoarea de garoafe de la capătul străzii, nici bătrâna care te întreabă, îngrijorată, unde se plătește lumina…

   Totul e calculat și echitabil, totul e balansat așa cum se cuvine, astfel încât oamenii pe care i-ai întâlnit și modul în care i-ai tratat vor constitui, negreșit,  un eveniment din viața ta viitoare. Domnul Necunoscut – căci așa îl voi numi pe octogenarul care a ales să mi se confeseze într-o stranie după-amiază de sâmbătă, pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca – e singur și îngândurat, dar zâmbește mulțumit atunci când mă vede, de parcă ar ști deja că eu ascult poveștile oamenilor. E mulțumit și se scuză că poate mă plictisește cu povestea lui, dar eu îl ascult cu interes, iar acest lucru îl face să-și continue mărturisirea. La început, povestea pare neclară, pentru că domnul Necunoscut vrea să povestească totul dintr-o data și nu știe ce și cum să-mi spună mai întâi… apoi, văzând că nu plec, își ia răgaz, se adună și începe firul poveștii, cu calm… începând cu zilele când era copil la tatăl său. A avut totul, domnul Necunoscut, încă de copil, pentru că tatăl său făcea comerț cu animale… și totul a fost bine, iar acest bine – mărturisește el – nu e bun. Nu e bun deloc. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut l-ar ruga pe tatăl său să nu-I ma idea nimic, să-l lase la muncă… să știe să aprecieze valoarea muncii, valoarea lucrurilor obținute prin muncă… dar nu poate… acesta e cel mai mare regret al său… că nu poate să dea timpul înapoi și să-și respecte părinții așa cum se cuvine.

   Nu am timp să-I spun cuvinte de consolare, pentru că domnul Necunoscut trece prin decenii cu aceleași regret și ajunge la ziua când s-a prezentat acasă la ai săi cu o țigancă frumoasă, mai mare cu doi ani decât el…

    -Nu zic nimic, a spus tata, ia-o, dacă-ți place! Dar dacă-ți place acum trebuie să-ți placă toată viața! Eu îți fac nuntă, tu gândește-te bine!

   Și… domnul Necunoscut s-a gândit, dar așa cum numai un îndrăgostit poate să gândească, cu inima! Și s-au luat, au făcut nuntă mare, iar țiganca nu era numai frumoasă, ci era isteață și harnică. Păcat că domnul Necunoscut, la vreo cinci ani de la nuntă, a găsit o vânzătoare de garoafe și, după ce a băut o cafea vrăjită, dus a fost…

   Vrăjită, nevrăjită… când s-a dezmeticit, domnul Necunoscut s-a dus spășit acasă, iar țiganca lui, frumoasă, isteață și harnică, nu era proastă deloc. L-a data afară din casă, dar l-a primit la vreo săptămână, de dragul fetei pe care o aveau împreună… însă orice strop de iubire i-a dispărut din privire.

   De atunci, niciodată nu l-a mai privit țiganca cu ochii iubirii, așa cum o făcuse înainte. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut ar spune că se grăbește și că are copil mic acasă și că nu-I timp de cafele, iar dacă vânzătoarea de garoafe s-ar supăra de acest refuz, n-ar fi mare pagubă… dar nu e chiar așa… pentru că domnul Necunoscut nu mai poate da timpul înapoi.

  Nu mai știe nici el câte decenii au trecut de atunci, vreo șapte poate… cert este că de la acel incident până acum, domnul Necunoscut nu mai are ce să-mi povestească… semn că nimic important nu s-a mai întâmplat de atunci.

   -Și țiganca? îl întreb curioasă.

   -E acasă… are probleme de sănătate, dar încă îmi mai spală și îmi face de mâncare… e la fel de frumoasă cum era când am cunoscut-o, dar de privit, mă privește tot cu ochii lipsiți de iubire…

   Domnul Necunoscut are lacrimi în ochi. Mă privește de parcă ar aștepta să fac un miracol ca să salvez iubirea sa… Îl privesc mai bine și observ culoarea galbenă a tenului… prea galbenă, chiar și pentru un octogenar. E primăvară și pădurea încă nu a îndrăznit să înverzească… de teamă parcă să nu-i spulbere domnului Necunoscut îndrăzneala de a spune cuiva tot ce avea pe inimă, oferindu-o șansa să „termine programul” povestind cele întâmplate și mărturisind că îi pare rău pentru tot…

  -Am crezut, îmi spunea el în timpul poveștii, că mie nu mi se va întâmpla nimic rău, că bătrânețea e o chestiune pe care o auzi la alții… și asta însemna că li se întâmpla numai altora, iar eu m-am crezut imun la toate acestea… și iată-mă… trecut bine de 80 de ani… cu geamantanul de regret pregătit. Nu se știe niciodată când trebuie să pleci… și cel mai bine e să ai bagajul pregătit…

   -Dar dumneavoastră… dumneavoastră cum sunteți? îl întreb, așteptând un răspuns la fel de sincer ca și întreaga sa mărturisire.

   -Eu… sunt plin de regrete… nu mai aștept nimic de la viață, programul meu s-a terminat… și mai e și ciroza asta hepatica în faza de metastază… de asta am și refuzat internarea. M-au oprit chiar și de la morfină… nu mai e mult… și îmi pare atât de rău…

   Domnul Necunoscut îmi mulțumește că am avut răbdare să-l ascult, se scuză dacă m-a plictisit și își îndreaptă pașii încet spre strada care duce spre oraș, în timp ce eu rămân acolo, lângă zidurile groase ale mănăstirii, cu o poveste atât de grea pe umeri. Mă simt de parcă domnul Necunoscut mi-ar fi lăsat un bagaj greu… un geamantan plin de regret… unul pe care l-a abandonat mărturisindu-mi mie toate acestea, pentru a pleca dincolo, mai lejer…

   Mă voi duce, cu siguranță, la plimbare pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca și sper din toată inima să-l mai întâlnesc pe domnul Necunoscut și să am șansa de a-l încuraja și de a-I spune că toți oamenii greșesc și că regretele lui nu sunt cu mult diferite față de alte regrete, că toți suntem vulnerabili în fața unor circumstanțe… Nu știu dacă văzându-l, îi voi spune toate acestea, dar sper ca dincolo să-și regăsească liniștea și pacea sufletului.