Văduva, de Mona Șimon – Povestiri – Rubrica Pata de cerneală

Văduva – Mona Șimon – Povestire

   Drumul spre cimitir șerpuia în mijlocul satului, îngust și lucios, ca o piele bătătorită de veacuri. Primenit de sărbătoare, cu costumul cel negru și bun pe el, Ilie Ardean stătea în fața porții, tot aruncându-și ochii, în răstimpuri, spre capătul drumului. Văzduhul clocotea, iar din pământul crăpat de arșița ultimelor zile se ridicau aburi care se topeau pe fruntea plină de sudoare a lui Ilie. Dar el nici nu părea să observe. Stătea țeapăn cu capul dezgolit, așteptând. În mijlocul tăcerii, clopotele de la biserică porniră a se tângui și zgomote de roți și de pași amestecate începură să se facă auzite.

  Murise Victor Călian. Om tânăr și în putere. A căzut de pe claia de fân și și-a frânt gâtul. A lăsat în urmă o nevastă de nici 20 de ani, care îi purta, după cum vorbeau babele, de câteva luni rodul în pântece. Ilie o cunoștea bine pe tânăra văduvă. Acum mai puțin de trei ani, a văzut-o la o horă și nu și-a mai putut-o scoate din minte. A încercat de câteva ori chiar să se apropie de ea, dar Victor era mereu cu un pas în fața lui. Și până să realizeze ce se întâmplă, se și văzu nuntaș la nunta lor. Tot așa a stat și atunci, așteptând să se alăture alaiului.

  Când cortegiul ajunse în dreptul lui, intră în rând cu oamenii fără nicio vorbă, dând doar binețe cu o mișcare ușoară a capului și continuă împreună cu ei drumul către cimitir. O văzu pe văduvă mergând pe lângă coșciug. Își ținea spatele drept și părea să privească drept înainte. Nu-i putea vedea fața, dar își putea imagina cu claritate ochii ei negri, în care mereu sclipea un franj de neastâmpăr, și dunga genelor pe care acum, mai mult ca sigur, tremurau picuri mărunți de lacrimi. „Oare l-o fi iubit?” îi răsări un gând lui Ilie. Dar și-l alungă repede din minte. Oricum ar fi, între un bărbat și femeia lui nu te bagi. Și categoric nu era treaba lui. Fiecare pas îl ducea în trecut, în zilele de sărbătoare în care râsul tinerei era cel mai frumos sunet auzit vreodată. Revenea în prezent și mirosul lumânărilor, hainele cernite și atmosfera apăsătoare îi aduceau aminte de propria lui pierdere. De viitorul pe care l-ar fi putut avea alături de ea, dacă ar fi avut curaj. Toată această întrepătrundere de viziuni care se succedau în mintea lui îl făcea să sufere până în măduva inimii.  Așa că, resemnat și îndurerat, își lăsă privirea în pământ și cât ținu drumul nu o mai îndreptă înspre femeie.

  Când intrară în curtea cimitirului, lumea începu să alerge ca bezmetică peste morminte să ajungă cât mai repede la groapă. Cioclii așezară sicriul lângă mormântul proaspăt săpat și preotul începu să vorbească. Văduva își înălță fruntea și privi mirată în jur.

  Deci nu a fost totul doar un vis? Ce naiba căuta acolo? Se apropie încet de mort și cu mișcări mecanice, puse mâna pe pieptul lui. O răceală venită parcă din străfundul pământului i se înșurubă în inimă și o năpădi o senzație de greață și de groază. Lângă ea, corul de bocitoare, primind semn de la popă, începură a boci, a se trage de năfrămi și se năpustiră asupra mortului, acoperindu-i pântecele cu fire încâlcite de păr care se mișcau pe ritmul jelaniei lor. „Victoreeee, unde te-ai dus tu, Victoreeee?”

  Femeia începu să tremure. Îi venea să urle. Să urle la toată această grămadă de trupuri fără suflet. Au știut să fie lângă ea doar la nuntă și la îngropăciune. Și asta doar pentru că așa era datina și din interes pentru că primeau de mâncare și de băut. Unde au fost acum trei ani când Victor a convins-o să o conducă până acasă și apoi a siluit-o chiar în șanțul din fața porții casei ei? Unde au fost când plânsă și cu inima țăndări s-a dus și i s-a destăinuit măicuței, dar în loc să primească alinare, a fost promisă de noră chiar de-a doua zi? Și serile când îl auzea că intră în casă și după cât de apăsat călca știa dacă să își pregătească spinarea pentru pumnii care urmau să vină sau să își umezească o cârpă în apă caldă și să se șteargă, măcar un pic, între picioare, pentru că o aștepta batjocura. Unde erau toate aceste burți umflate de băutură, toate vintrele împuțite de păcat și mințile astea mărunte când pleoapele îi ardeau de la atâta plâns și nu putea nici măcar să-și strângă pumnul și să-l ridice spre cer, din cauza bătăturilor care îi mușcau din carne?

  Tâmplele îi zvâcneau în ritmul ciocanelor care îi pecetluiau suferința. Când primii bulgări de pământ plezniră lemnul sicriului, văduva își puse mâinile pe burtă și începu să geamă ca o vită înjungheată. Un fir roșu începu să i se prelingă pe picior și femeia, albă ca varul, privi cu disperare în jur.

„Oameni buni, săriți! Leapădă muierea! Săriți”

  Totul începu să se învârtă în jurul ei. Și printre toate acele carcase care o priveau prostite, observă doi ochi albaștri care îi aminteau de ceva ce s-a întâmplat într-o altă viață. „Să fie posibil oare?” gândi și leșină.

  Se trezi în casa ei. Nu răzbea niciun sunet până la ea. Se ridică din pat și fără să țină seama de goliciunea trupului, se îndreptă spre oglinda din colțul camerei. Imaginea care o privea îi era complet străină. Vânătăi vechi îi pătau pielea bătătorită de soare. O miasmă cu gust metalic, de sânge învechit și închegat îi venea dintre picioare și burta îi era lipită de spinare. Strânse, pentru prima dată după multă vreme, pumnul și o lovi cu toată furia pe femeia din fața ei. Oglinda se făcu țăndări. Zgomotul cioburilor, care se spărgeau la picioarele ei, acoperi vocea de pe stradă:

 – Amărâta! Oare ce s-a alege de ea?

Creație – Rubrica Pata de cerneală

Văduva de Mona Șimon – Povestiri – Rubrica Pata de cerneală