Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni de Ioana Chicet-Macoveiciuc

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc-recenzie

Editura: Univers

Număr de pagini: 240

„Speranța nu cunoaște rațiune, ea strigă nebună dintr-un colț al inimii până când nu mai e nimeni să o audă.”

   Uneori am norocul să dau peste câte o carte care mă marchează atât de tare pentru simplul fapt că mă determină să-mi recunosc propriile greșeli, purtându-mă cu ajutorul protagoniștilor într-o călătorie introspectivă. Acesta este și cazul scrierii Ioanei Chicet-Macoveiciuc, „Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni”, un roman despre viață, dragoste, durere, pierdere, regăsire și împăcare cu sine. Este o carte în care mi se pare imposibil să nu te implici, în special grație autoarei și a măiestriei deosebite de a transpune exact în scris rolul ce-l joacă acea primă iubire în viața fiecăruia dintre noi.

   În viață și implicit în iubire nu încetăm niciodată să ne păstrăm acea doză de speranță ce ne face să credem că lucrurile vor reintra pe făgașul normal, că acea prăpastie de ghinion în care pare că ne afundăm, se va închide la un moment dat. Totuși, cu toate că acest sentiment ne păstrează vii, motivați și încrezători că vom fi din nou alături de cei pe care îi iubim, uneori, atunci când nu putem să ne tăiem legăturile care ne mențin captivi în trecut, nu mai reușim să mergem înainte, să ne continuăm viața în ciuda evenimentelor neplăcute pe care ne-a fost dat să le trăim sau a oamenilor pe care i-am pierdut. Într-o lume dominată de speranță și de trecut trăiește Oana, iar acest război interior pe care îl provoacă cele două elemente, o stoarce complet de puteri și de viață.

  Oana este o tânără de 26 de ani, care și după terminarea facultății trăiește într-o cameră de cămin și lucrează ca traducătoare. Este genul acela de fată liniștită, care preferă să citească o carte, în loc să iasă în club, zâmbitoare și foarte vorbăreață, mai ales când este emoționată. Până aici poate nu vi se pare cu nimic deosebită, însă viața Oanei a fost încă din copilărie marcată de un lucru: părul ei des, creț, de culoarea cafelei cu lapte și ultraînfoiat.

„În părul Oanei puteai ascunde oricând lucruri fără să le mai poți găsi vreodată.”

   Tocmai din cauza podoabei capilare cu personalitate, Oana încearcă pe cât posibil să iasă cât mai puțin în evidență. Cea care îi scoate, totuși, viața din monotonie este prietena ei cea mai bună, Lola. Dezinhibată, energică, extraordinar de activă și cu aspirații de cântăreață, Lola o poartă pe Oana prin diverse cluburi, întotdeauna cu promisiunea că nu vor sta prea mult. Dar dacă prima pleacă în fiecare seară cu câte cineva la braț, bărbat sau femeie (genul nefiind deloc important), protagonista noastră nu este la fel de disponibilă. Până într-o seară când destinul face să-l întâlnească pe Andrei, un tânăr fotograf, destul de tăcut, care se oferă să o scape de moliile din cămin.

„În seara aceea a scăpat definitiv de molii. Nu și de Andrei, însă. Nu și de el, din fericire și din nefericire, pentru că în iubire, chiar și cele mai nobile și minunate lucruri pot ajunge să doară mai tare decât o amputare de membru. Sau de inimă, ca să nu spun de viață, în cazul Oanei.”

   Povestea lor de dragoste se conturează treptat, fapt ce-i conferă și mai multă profunzime. Dar chiar dacă sentimente există de ambele părți, personalitățile diferite ale celor doi le pun numeroase piedici, conducând în final la o despărțire prematură. Evenimentul nedorit o distruge pe Oana, care nu mai găsește în interiorul ei puterea de a merge mai departe. Incertitudinea cu privire la iubirea lui Andrei o macină și nici măcar eforturile Lolei nu par să mai dea rezultate. Speranța se întrezărește însă de unde se așteaptă mai puțin și anume de la Cristian, un tânăr veterinar care este îndrăgostit de Oana încă din anii studenției. Va putea oare acesta să o vindece și să o determine să se elibereze de Andrei? Va mai încerca Oana să se reconecteze cu fostul iubit? Și care este de fapt motivul marii despărțiri? Răspunsurile la aceste întrebări le veți descoperi pe parcursul lecturii, iar unele dintre ele vă vor marca profund.

   Pe parcursul cărții veți simți profunzimea poveștii și faptul că a fost scrisă cu suflet pentru suflete, a fost scrisă ca să ne regăsim în protagoniști, să trăim în același timp cu ei, să râdem de situațiile amuzante prin care trec și să plângem de fiecare dată când suferă, să devenim parte din ei și ei să devină o parte din noi. Iubirea dintre Oana și Andrei este unică și frumoasă, chiar dacă le provoacă suferință. Ne arată cât de importantă este comunicarea, în cuplu și nu numai. Ea este cheia ce poate descuia orice lacăt, chiar și pe Andrei, „cutia din lemn de abanos fără cheie”. Din nefericire însă, Oana nu a realizat că tot timpul a avut-o la îndemână.

   Pentru Oana, Andrei reprezintă prima iubire pe care o simte cu toată ființa, dar de care în același timp se îndoiește și nu știe cum să o abordeze. O trăiește cu fiecare celulă și își dorește ca și celălalt să se manifeste la fel. Problema este că fiecare om este construit diferit și reacționează diferit. Dacă ea simte nevoia să-și strige iubirea în gura mare și să o arate cu fiecare ocazie, Andrei este exact opusul. Tăcut, închis în sine și extrem de calculat, bărbatul o iubește pe Oana, dar o face în felul său. O mângăie din priviri, îi acordă câte un zâmbet slab, o fotografiază în cele mai frumoase locuri și o întoarce mereu din drum atunci când ea se satură de tăcerea lui și vrea să destrame totul.

„Erau împreună de aproape un an. Le era bine, deși se certau și se despărțeau cam o dată pe lună. Oana striga și-și agita în aer pumnii mici, se înroșea la față și-l trăgea de cămășile și de tricourile lui negre, amenința că-l părăsește, uneori chiar își lua rucsacul pufos în spinare și trântea ușa în urma ei, mai-mai să-și prindă părul în toc, el fie alerga după ea s-o întoarcă, o lua pe umăr și urca treptele cu ea în spinare, ca în filme, fie o lăsa să se ducă și o aștepta să se întoarcă a doua zi.

”

   În ciuda numeroaselor diferențe dintre ei, reușesc să se mențină legați unul de altul. Dar cât poate dura o astfel de relație? Când este momentul potrivit să spui stop și să realizezi că de fapt îți provoacă mai mult rău decât bine? Aceste întrebări mi le-am pus eu în timp ce le citeam povestea, sperând totuși că vor descoperi o cale de mijloc, că vor găsi echilibru și vor discuta despre ceea ce-i macină până să fie prea târziu. Nu a fost așa, iar despărțirea m-a durut pe mine parcă la fel de mult ca pe Oana pentru că îmi părea așa de rău că iubirea lor atât de frumoasă nu a fost suficientă pentru a putea învinge îndoiala.

„Știa sigur că i-ar fi teribil de greu, dacă nu chiar imposibil, să traiască fără el. Iar asta o speria, crea în ea o tensiune pe care simțea nevoia să o elibereze iscând scandaluri din când în când. Avea nevoie ca el s-o asigure că o iubește, că n-o va părăsi niciodată, că și dacă-l va părăsi ea, el se va duce după ea și o va aduce înapoi în brațe, cerându-și scuze și promițându-i sincer că n-o va mai răni niciodată.”

   Chiar dacă în lumina reflectoarelor se află Oana și Andrei, pentru mine un rol important îl ocupă  efervescenta și condimentata Lola, această ”femme fatale” a romanului, cea care întoarce atât privirile bărbaților, cât și pe cele ale femeilor, și, nu în ultimul rând, colacul de salvare al Oanei. Ea este prietena care îi stă întotdeauna alături protagonistei noastre, o susține, o ceartă și o ajută oricând are nevoie, chiar și când nu realizează acest lucru. Este imposibil să nu vă poarte și pe voi măcar puțin cu gândul la cei ce ocupă în viața voastră acest statut și să vă aducă un zâmbet pe buze. Pot spune chiar că este sarea și piperul cărții.

„Acolo, în barul mic și întunecos de la subsol, a căzut definitiv sub vraja Lolei. Nici acum, șase ani mai târziu, nu știa de ce o alesese Lola pe ea, dar era bucuroasă. Lola era raza de soare din viața ei, omul care o ajută să creadă în ea, care o făcea să râdă în cele mai sumbre momente, de care se agăța ca de un colac de salvare când simțea că se duce la fund, care-o ajuta să-și descâlcească părul când degetele și pieptenele ei de lemn oboseau.”

„Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni” este un roman care mi-a mers la suflet și pe care vi-l recomand cu drag tuturor. Se citește ușor, are un stil fluid de scriere și cred că oricine poate rezona cu povestea protagoniștilor. Este o carte cu și despre viață, cu și despre iubire.

 

Cartea Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc a poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti