Blocați în trecut: Misoginismul mascat și limitările personale – Rubrica La vie en noir

  Ca femei, în cultura occidentală, am reușit cu greu să ne facem cunoscute dorințele și ideile, să atingem culmi la care predecesoarele noastre nici nu visau. Ne-am câștigat dreptul de a studia, de a lucra în orice domeniu ne trezește interesul, de a călători sau practica sporturi extreme, de a picta, scrie sau declara orientarea sexuală, de a ne întemeia sau nu o familie și ne-am autoeducat, subtil la început și tot mai agresiv în anumite situații limită, să ne trăim viața după propriile alegeri.

  Ce bine sună! Ce perfect! Dar câtă muncă de convingere se află în spate acestor decizii… Câte compromisuri, câte momente în care femeia este nevoită să treacă cu vederea minimalizarea subtilă la care este supusă.

  Trăim cu impresia că am depășit granițele restrictive care ne stabileau clar la ce avem dreptul să ne raportăm, spre ce ni se permite să aspirăm și cum avem voie să desfășurăm anumite  acțiuni, deseori banale, pentru a respecta normele sociale pe care eram învățați să le luăm drept reper moral.

  Majoritatea am crescut în familii tradiționale, măcar cu numele. Tați cu servicii relativ satisfăcătoare și mame casnice, bunici care ne creșteau în vacanțe sau ne țineau de urât, între cei patru pereți ai apartamentului în care locuiam, atunci când ambii părinți erau plecați la muncă. Surori sau frați mai mari care ne cărau ghiozdanul până la școală și ne pregăteau un sandwich improvizat din resturi când ne întorceam flămânzi acasă. Pentru unii dintre ni s-a trezit dorința de a ne autodepăși, iar alții am ales inconștient să ne plafonăm.

  Acum am devenit noi adulții. Ce care facem regulile. Cei care ne câștigăm singuri banii, ne pregătim masa de seară și ne însoțim copiii la cursurile de înot, balet sau karate, după o zi lungă și obositoare la birou. Cei care ne permitem uneori să nu avem chef de treburile casnice și să ne comandăm mâncarea sau să ne îndrumăm copilul spre un program de afterschool astfel încât realizarea temelor lui zilnice să devină responsabilitatea altcuiva.

  Avem relații pe care le considerăm funcționale indiferent câtă disfuncționalitate ascund în spatele impresiilor proiectate, pentru că ne-am scos capul din găoace și ne-am actualizat așteptările. Nu mai avem aceleași criterii după care s-au ghidat ai noștri în ceea ce privește alegerea unui partener sau asumarea deciziei de a se axa pe carieră. Ne știm drepturile și nu dăm înapoi atunci când simțim că ne sunt încălcate.

  Muncim cot la cot cu partenerii noștri, ba uneori mai mult căci adesea această impresie de inegalitate de gen este adânc înrădăcinată și subtil mascată ca să poată fi integrată în normele sociale acceptate.

  Nu suntem egali. N-am fost niciodată căci nu ne-am asumat nicicând sarcini egale și responsabilități pe măsură. O femeie, teoretic, are dreptul să întreprindă orice, practic presiunile indirecte la care ește supusă, au tendința de a-i pune mereu piedică.

  Am fost educate să ne pese. Să ne simțim vinovate când nu reușim să ne demonstrăm utilitatea. Să ne considerăm inadecvate dacă avem momente în care declarăm că emoțional nu mai simțim nimic. Să acceptăm să fim judecate pentru situațiile în care nu dorim să ne implicăm. Suntem setate să vedem partea mai puțin plină a paharului căci în grija noastră au fost mereu lăsate sarcinile gospodărești, ședințele cu părinții, lista cu rechizitele copiilor, informații care ne bântuie și la care mereu trebuie să avem răspuns: ce trebuie cumpărat, ce mărime poartă cel mic la pantofi, când trebuie achitată factura la întreținere, unde se află cheile. Mintea unei femei este veșnic încărcată de detalii ce par inutile dar fără de care planificarea întregii zile ar părea extrem de dificilă.

  Partenerii suportivi vin în sprijinul jumătății lor, o încurajează să încerce acolo unde a mai dat greș și să aspire la mai mult. Îi preiau din sarcinile suplimentare și îi oferă timp să se reculeagă, să se relaxeze, să respire. Dar până când?

   Orice suport și încurajare are un termen de valabilitate. Un termen ce expiră când începi să pui în balanță compromisurile și sacrificiile făcute. Când începi să crezi că ieși în pierdere, că ești neglijat, că nu mai reprezinți prioritatea numărul 1.

  Bărbatul tradițional, setat pe nevoia de a aparține cuiva, de a avea parte de confort și alinare, așa cum a fost obișnuit din copilărie, nu reușește pentru mult timp să accepte ideea că nevoile lui nu sunt mereu o prioritate. Sarcinile care se împart în gospodărie ajung să îl obosească și frustreze, considerând că abilitățile lui pot fi valorificate cu succes în altă sferă. Mental își doresc ca partenera să aibă ocazia să exceleze în plan profesional, dar practic nu reușesc să asimileze complet ideea că un job sau o pasiune căreia i te dedici mai mult decât de obicei, îți răpește din timpul petrecut împreună cu cei dragi.

  Pusă în aceeași ipostază, femeia reușește cu ceva mai multă grație să gestioneze singurătatea. Să accepte faptul că nu este prioritară mereu, că va fi nevoită să se descurce singură de cele mai multe ori, să improvizeze soluții la probleme uneori închipuite, alteori presante. Că trebuie să se lase pe sine pe locul doi căci pe primul loc vin copiii, apoi soțul și apoi gospodăria iar timpul și energia pentru dezvoltarea personală devin din ce în ce mai limitate.

  Uneori nu e suficient să îți fi câștigat dreptul de a aspira la mai mult, căci mental suntem limitați le aceleași stereotipuri perturbante care ne oferă toate soluțiile potrivite de a ne sabota singuri relațiile sau de a trăi amorțiți, până la final, sperând că într-un fel lucrurile se vor rezolva de la sine. Că vom confundă neșansa de a fi încercat cu sentimentul că nu ne-am dorit suficient de mult.

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

foto credit pexels

Blocați în trecut: Misoginismul mascat și limitările personale