Cafea cu inimi și trandafiri

Știu, tu ești una dintre acele persoane care cred numai ceea ce văd. Te înțeleg perfect… și eu obișnuiam să fiu așa. Dacă ți-aș spune că toate personajele din această carte, fără nici o excepție, sunt reale… m-ai crede? Cu siguranță, nu m-ai crede. Dacă ți-e mai confortabil să citești, convins fiind că totul e ficțiune, atunci află că și mie mi-ar fi fost mult mai confortabil să povestesc toate acestea cuiva… doar că puține sunt persoanele care cred dincolo de ceea ce se vede, așa că am preferat să scriu…

Nu știu dacă era frig sau mi se făcuse frig ascultând-o pe ea. Era înaltă, cu privirea pierdută undeva… numai ea știa unde. Sub ochi avea cearcăne negre, de parcă fiecare durere a ei s-ar fi depus acolo, iremediabil.
Aș fi vrut să nu fi ascultat niciodată această mărturisire, însă nu am avut puterea să plec pur și simplu, lăsând-o să vorbească singură. Nu aveam acest drept, din moment ce începuse să mi se destăinuie tocmai mie.
Și pe fetița mea o cheamă tot Simona. Uite, nu se desparte niciodată de Martin, ursulețul ei.
Nu era decât Simona mea în parc, nu mai era o altă fetiță, însă am presupus că era pe acolo pe undeva, poate ieșise puțin din spațiul de joacă. Cu ursulețul Martin strâns la piept, femeia se leagănă ușor și îmi povestește totul… de când a rămas însărcinată, bucuria familiei, lacrimile din ochii soțului ei când și-a ținut prima dată copilul în brațe, prima febră, prima sperietură că a înghițit ceva. Când începe să se piardă în detalii, privirea ei capătă un licăr straniu. Se vede că își iubește fetița foarte mult, ca orice mamă.
-Tot blondă e și a mea…
-Dar unde e? întreb eu curioasă, pentru că trecuse mai bine de o oră și Simona ei nu apăruse.
Pentru o clipă, privirea i se îngustează. Mă privește de parcă s-ar uita prin mine, apoi îmi indică cu degetul:
-Acolo! Lângă a dumneavoastră! Nu le vedeți cum se joacă împreună?
Fetița mea e singură. Se dă în leagăn, gesticulând, așa cum face ea de obicei, însă e singură, cu siguranță. Dau să spun că nu e nimeni, în afară de fetița mea, însă când mă întorc, femeia zâmbește mulțumită și îmi spune:
-Ce bine se înțeleg, știți, a mea nu se joacă cu oricine, e foarte selectivă când vine vorba de prieteni..
Mii de gânduri mi se aglomerează în minte, printre care și replica soțului meu:„Toate lucrurile stranii ți se întâmplă numai ție!”.
Nu era nici un lucru straniu. Era doar o femeie, puțin ciudată, ce-i drept, cu un ursuleț de pluș pe care îl ținea strâns la piept… și mai era Simona mea care se juca în parc, la fel cum se juca și acasă, cu unul dintre prietenii ei imaginari. Nimic neobișnuit pentru un copil de șase ani. Totuși, am considerat că se făcuse suficient de frig. Mi-am luat copilul, am spus „La revedere” doamnei cu care am făcut conversație și am plecat.
-Ai imaginația prea bogată și ți-am mai spus să nu stai de vorbă cu oricine… mulți oameni din ziua de astăzi sunt instabili psihic, nu e sigur nici pentru copil să te duci în locuri de joacă atât de retrase. De ce tocmai acolo, sub pădure? De ce nu ai ales un loc de joacă din oraș?
Predica soțului meu mi-a accentuat durerea de cap. Nu am vrut decât să duc copilul mai aproape de pădure, pentru că acolo era mai liniște, aer mai curat, departe de aglomerație, de mașini. Ador liniștea… și totuși, am impresia că e atât de greu să o găsești. Poate că nu de predici aveam nevoie, ci de câteva rațiuni care să mă ajute să dezleg situația confuză prin care trecusem.
-Și gândești prea mult, ți-am mai spus. Nu te mai du acolo și gata!
Pe cât de simplu era pentru el, pe atât de complicat era pentru mine. Cu toate acestea, în seara aceea am adormit cu gândul că avea dreptate, nu mai aveam ce să caut acolo. Nu-mi făcea bine nici mie… nici copilului. Am avut un somn agitat, aș fi vrut ca soțul meu să mă țină în brațe, să mă facă să uit de cele petrecute în timpul zilei. Așa citisem în cărți… că seara, atunci când simți brațele protective ale celui iubit, emoțiile negative de peste zi se anulează. Doar că Tudor, după ce și-a analizat cu atenție clasamentele meciurilor, a adormit, cu spatele la mine, lăsând între noi un spațiu care răcea atât camera, cât și inima mea. Da, eram prea sensibilă, îmi mai spusese asta… și gândeam prea mult. E un defect al meu, gândesc prea mult, pun totul la suflet și mă preocupă totul exagerat de mult. Poate tocmai de aceea aveam nevoie să fiu ținută în brațe. Am adormit gândindu-mă că poate avea dreptate… gândeam prea mult.
Dimineață mă găsi cu brațele Simonei în jurul gâtului. Face asta adesea. Se trezește noaptea și vine la noi în dormitor, se așează pe mine și adoarme din nou.
-Mam, fetița aceea de ieri știe să numere până la o mie!
Nici nu m-am trezit bine și am primit deja o lovitură în moalele capului, care deja mă durea.
-Care fetiță? o întreb cu vocea gâtuită.
-Simona, o cheamă ca pe mine! îmi zâmbiră ochii mari și albaștri ai Simonei.
-Nu se poate… nu mai era nimeni în parc, eu n-am văzut nici o fetiță!
-Așa spune și Simona, că aproape nimeni nu o vede, de asta s-a jucat cu mine, pentru că eu o văd… și știe să numere până la o mie…
-E gata cafeaua! Iar fetița aceasta îți seamănă leit! Nu numai fizic, ci și la capitolul imaginație! Hai, fugi la spălat!
Soțul meu, scepticul convins și bine înfipt în realitate, se arătă în pragul ușii. Din bucătărie, cafeaua își răspândi aroma printre gândurile mele deja răvășite, la prima oră a dimineții.
Totul are o explicație logică… trebuie să aibă o explicație logică. Poate că, într-adevăr, eram eu de vină pentru imaginația extrem de bogată a copilului meu.
-Poate ar trebui să mergi să vorbești cu cineva, îmi spuse soțul meu în timp ce-și pregătea actele în servieta pentru job.
-De ce? Tu nu ești disponibil? I-am răspuns ironic.
-Haide, nu fi așa! Știi ce vreau să spun!
-Sunt bine, crede-mă, nu e nevoie să vorbesc cu nimeni!

Înainte să-l cunosc pe soțul meu, eram indrăgostită de Claudiu. Ne cunoscusem în facultate iar acum eram pe punctul de a ne căsători. Chiar cu două săptămâni înainte de nuntă, când totul era pregătit, Claudiu a avut un accident de mașină. A murit. Mergea la Cluj după vin. Îi spusese un văr de-al lui că acolo era vinul cel mai bun, dar și foarte ieftin. L-am pierdut atunci pe Claudiu și mi-am petrecut câteva săptămâni la spital. Tudor a intrat în viața mea aproape cu forța. M-a obligat să mă ridic din pat, să mă spăl, să mănânc, să fac primii pași după ce viața mea se terminase. M-a readus la viață. M-a recreat. Mi-a aruncat tot ce mi-ar fi putut aminti de Claudiu, m-a dus la psiholog ca să pot trece peste traumă… m-a cerut de soție și mi-a făcut un copil cu care să-mi ocup timpul – lumina sufletului meu, Simona. Uneori mă simțeam datoare să țin capul sus, să fiu tare, să las trecutul să fie trecut. Tudor făcuse pentru mine foarte multe. Nu știu dacă ar exista vreun alt bărbat care să fi avut atâta răbdare. De la Claudiu nu mai aveam nimic, în afară de cuvintele pe care mi le-a spus atunci când m-a cerut de soție: „Fiecare om are o misiune în viața aceasta, iar misiunea mea este să te fac pe tine fericită”. Evident, misiunea lui a eșuat. Din motive independente de voința lui, Claudiu n-a fost în stare să-și țină cuvântul. Nu m-a făcut fericită, ba mai mult, m-a adus, cel puțin pentru o vreme, la stadiul de legumă. L-am urât atunci, pentru că stricase totul, pentru că mă lăsase singură și nu știam cum să fac fără el, cum să vorbesc, cum să respir, cum să merg… L-am urât, cu siguranță pentru că s-a lăsat îngropat sub pământul reavăn și rece, în acel mai ploios. L-am urât mult timp pentru asta… pentru că s-a dat drept eroul vieții mele și a plecat ca un laș, acolo unde nu aveam cum să-i vorbesc. Am avut unele aspre discuții și cu Dumnezeu, dar am înțeles că el nu era decât un spectator atunci când s-a întâmplat. A trimis gânduri prin care i-a dat de ales lui Claudiu dacă să plece la drum sau să rămână acasă cu mine… iar Claudiu a ales să plece. A ales…
Numai realismul exagerat al lui Tudor m-a scos din starea aceea în care eram. La un moment dat, îmi amintesc că voiam chiar să plec și eu dincolo, să renunț la viața aceasta… însă eram prea furioasă pe Claudiu și nu voiam să îl mai văd niciodată pentru ceea ce îmi făcuse. Dacă renunțam la viață, șansele să mă reîntâlnesc cu el erau mari… așa spune lumea, că dincolo ne reîntâlnim. Așa că, dacă el a ales să plece, eu am ales să rămân… iar Tudor m-a readus la viață.

Nu, acum nu aveam nevoie de psiholog, chiar dacă soțul meu se temea să nu cad din nou în depresie. Eram acum o mamă echilibrată, grijulie, care nu-și dorea nimic mai mai presus de fericirea fetiței sale.
În ziua aceea, după ce l-am asigurat pe Tudor că totul era în ordine, am ieșit din nou cu Simona în parc… un parc din centrul orașului, unde abia dacă te puteai învârti din cauza copiilor. Erau mulți, gălăgioși și nu mai comunicau decât prin țipete, uitaseră, se pare, să vorbească. Atunci când sunt la joacă, uneori, copiii par să audă numai ce vor și, cu siguranță, fac numai ceea ce vor. Era o dezlănțuire totală de țipete. Deloc pe placul Simonei. Ea preferă liniștea, ca și mine. Așa că nu a rezistat în învălmășeala aceea mai mult de jumătate de oră. Am plecat, dar nu acasă.
Aveam nevoie de certitudinea faptului că femeia din parcul de lângă pădure era instabilă psihic sau pur și simplu vorbea aiurea. Aveam disperată nevoie să văd că nu era nici un copil, ci totul era numai în mintea ei. Așa că m-am dus. Era soare… o zi de iunie prea toridă pentru perioada aceea a anului, însă la poalele pădurii, castanii țineau o răcoare plăcută deasupra parcului de joacă pentru copii. Nu erau multe zile de când se deschise parcul acesta, nu departe de blocul în care locuim noi. Mie mi se părea o idee excelentă un parc pentru copii lângă pădure. Tudor nu era de aceeași părere. El este cetățean urban, născut și crescut într-o urbe din ce în ce mai aglomerată.
Ne apropiam de pădure, iar aerul curat se simțea din ce în ce mai mult.
-Respiră aer curat, Simona.
Fetița mea trase îndelung aer în piept și apoi expiră.
-Sănătate curată, cum spune bunica, nu? vorbi înțeleptul din ea.
Zâmbim amândouă. Suntem în parc ca să ne jucăm, să simțim că suntem în vacanță, să căutăm certitudini…
Recunosc… am mers spre parc cu inima strânsă, dar parcul era gol. M-am așezat pe aceeași bancă unde fusesem și cu o zi înainte. Nu era nimeni. Îmi repetam asta. Așadar, femeia din ziua precedentă, fie era o femeie bolnavă, fie acela era modul ei de a se distra – speriind străinii. Oricum – îmi spuneam – avea dreptate Tudor. Îmi fac prea multe probleme. Nu e nimeni, nu e nici un copil. Ceea ce nu vezi, nu există… cel puțin nu în realitatea ta, deci nu există. Nimic! Tudor are dreptate, sunt prea sensibilă. Dac-ar ști el cât de des admit că are dreptate, dar mă feresc să-i spun asta.
Simona s-a jucat liniștită. Chiar la câteva minute după ce am sosit noi, au mai venit trei fetițe, cu mamele lor. Toate trei vizibile!!!! Cam fițoase și gălăgioase, dar vizibile… și pentru mine era extrem de important. Am purtat discuții cu mămicile fițoaselor, despre alimentația la copii de șase ani, despre dinții de lapte și cât de mare e chinul cu îngrijirea lor, cum se cariază extrem de repede, din te miri ce. Apoi am trecut în revistă și subiectul „bărbați”. Fiecare susținea că bărbatul ei este un tată model, deși toți tații sunt ocupați cu joburile acestea stresante. De aici, am trecut direct la discuția despre stres, fără să mai discutăm despre sex, deși una dintre mămici inițiase deja discuția. Stresul e dușmanul numărul unu pentru tot ceea ce se întâmplă în lume. Trăim într-o lume în care și pruncii se nasc stresați și au nevoie de asistență psihologică din burta mamei. E motivul pentru care fiecare dintre mămicile implicate cu patos în discuție a vrut, la un anumit moment, să divorțeze. Una din mămici a spus că e dependentă de medicamente pentru calmare. Alta a spus că fără picăturile aduse de maică—sa din Italia, pentru calmare, ar fi un dezastru. Fără îndoială, toată lumea e pasionată de subiectul acesta. Îl recomand și celor care țin morțiș să poarte conversații cu șoferii de taxi, cu oamenii din același compartiment de tren, în avion… mă rog, la drum lung, e un subiect super.
Cu râsete, lacrimi, replici care de care mai interesante și mici mărturisiri piperate, am petrecut o după-amiază relaxantă, normală, fără întâmplări stranii care să-mi strice buna dispoziție. Starea aceasta îmi făcea foarte bine. Chiar și Simona s-a înțeles destul de bine cu fițoasele și s-au jucat frumos. La despărțire, chiar și-au promis că se vor revedea a doua zi, la aceeași oră. Recunosc, așteptam și eu, la fel de mult, ca și Simona, conversațiile acestea cu mămici, despre creme de corp, despre nesuferitele riduri și cum să-ți faci fotografii ca să nu pară că ai colăcei pe burtă, despre cum să blochezi invidioasele pe Facebook. În acea după amiază, am auzit atâtea bancuri despre soacre, cât nu auzisem întreaga mea viață… și am râs din toată inima, deși soacra mea e foarte ok. Petrecusem o după-amiază excelentă… și îmi făcuse foarte bine. Era, așadar, o idee bună să mergem acolo în parcul de lângă pădure. Cât despre întâmplarea stranie, o aruncasem deja într-un fel de Recycle Bin. Nu-mi mai folosea la nimic și nu avea rost să-mi încarc memoria și sufletul cu astfel de lucruri. Abia așteptam să îi povestesc lui Tudor că mă simțisem foarte bine în compania unor mămici, că Simona se jucase cu fetițele acelea fițoase. Aveam, așadar ce să-i povestesc.

Casa noastră avea nevoie de mai multă lumină. Era timpul ca perdelele de soare să fie schimbate cu altele, mai ușoare și în culori mai vesele. Albastru era culoarea mea preferată, în vremea în care eram cu Claudiu, însă, după ce m-am căsătorit cu Tudor și ne-am mutat în acest apartament, am vrut alte culori. L-am lăsat pe el să aleagă, iar el a ales maro deschis. Nu e o culoare urâtă, dar acum voiam altceva. Voiam să îmi inspire zâmbet, voiam culori primitoare, care să deschidă spațiul, într-un cuvânt. În seara aceea, când am revenit din parc, Tudor a fost foarte bucuros să nu mă mai audă vorbind despre lucruri stranii, așadar a fost de acord cu schimbarea perdelelor de soare. Și am ales alb… Chiar dacă soarele trecea prin ele, nu mă deranja. Voiam să trăiesc cu adevărat. Bucuros că am socializat și în realitate, nu numai pe Facebook cu mămicile din parc, Tudor a admis și el că poate nu era chiar atât de rea ideea unui astfel de parc, la poalele pădurii.
-Ți-a făcut bine ieșirea asta, mi-a spus el, îmbrățișându-mă.
-Se vede?
-Ce bine-ar fi să te văd mereu așa! Nu-mi place să te văd supărată și nici să te ascult vorbind despre lucruri stranii. Vreau să te văd râzând! Mereu!
Îmi sărută mâna și apoi mă strânse în brațe. Era bine lângă Tudor. Era mereu sigur pe el și știa mereu care sunt cele mai bune soluții pentru a rezolva lucrurile. Eram bucuroasă că eram soția lui. Mă iubea… deși uneori aveam impresia că era un soi de geniu care dorea să-și ducă opera la perfecțiune. Eu îi eram recunoscătoare pentru tot, însă eram departe de a fi perfectă.
-Dacă ai sta și tu mai mult timp cu noi! Îi spun, eliberându-mă din strânsoarea brațelor sale.
-Știi că mi-aș dori foarte mult, dar e imposibil. Fac tot ce pot. Haide, nu mai fi supărată!
În noaptea aceea, soțul meu a fost foarte tandru. M-a ținut în brațe și mi-a spus cuvinte pe care orice femeie vrea să le audă sub cearșaful nopții.
Era clar. Viața mea era una perfect normală, eram eu cea care o complicam din când în când.
Următoarele două săptămâni au trecut la fel de frumos. Simona era în vacanță, în fiecare după-amiază mergeam în parc și ne vedeam cu mămicile și fetițele fițoase, pe care Simona chiar ajunsese să le îndrăgească. Eu mă bucuram că nu mai avea prieteni imaginari și că reușise să-și facă și prieteni reali. Totul era bine.

Era bine… și viața mea decurgea frumos, alături de Simona și Tudor. Nu-mi puteam dori mai mult.
Iulie era de acum pe la jumătate. Nu era zi în care să nu ne jucăm la umbra castanilor din parcul de lângă pădure. Într-o după-amiază, una din fetițele fițoase aruncă mingea în pădure, apoi alergă după ea. Simona mea a alergat și ea acolo. În clipa aceea am avut un presentiment ciudat, a fost de parcă cineva mi-a spus la ureche, să aud numai eu, că fetițele sunt în pericol. Am scăpat geanta din mână și am alergat în pădure, după ele. Pe cărarea îngustă și abruptă, căptușită cu ferigi, alergam și strigam în același timp. Nici urmă de fete. Între timp, au sosit și celelalte mămici.
-Simona! Maria! Nici urmă de fete.
În pădure se lăsă o stranie liniște. Arborii înalți, cu trunchiurile subțiri își întorceau parcă coroanele, ca să nu ne vadă. Glasurile noastre păreau să fie estompate de ceva. Țipam, dar sunetul era șters de o forță care nu lăsa nici un zgomot să altereze liniștea pădurii. O vedeam pe una din mămici urlând, însă nu auzeam nimic. Am început să alerg și am alergat, am alergat, până am ajuns într-un luminiș. Acolo, după trunchiul unui stejar bătrân, am văzut rochița Simonei. M-am apropiat simțindu-mi bătăile inimii în fiecare celulă a corpului meu. Am întins mâna și am atins rochița.
-Uite, mam! E pentru tine!
Simona și celelalte fetițe erau acolo, după stejarul bătrân. Am strâns-o în brațe cât am putut de tare și apoi n-am mai știut nimic.

O durere cruntă de cap mă împiedica să deschid ochii.
-Haideți, doamnă! Deschideți ochii, mi-a poruncit un glas ferm.
-Și-a revenit? am auzit eu glasul îngrijorat al lui Tudor.
-Și-a revenit. E din cauza șocului! Să bea apă cât trebuie… și să nu stea afară acum, pe căldura asta.
-O să am grijă, răspunse soțul meu.
-Mam, deschide ochii! s-a auzit vocea subțire a Simonei.
Am deschis ochii încet. Simona m-a cuprins cu mânuțele ei firave.
-Mam, îmi pare rău că ai leșinat din cauza mea. N-o să mai fug în pădure, îți primit…
-Simona, ar fi bine să te ții de promisiune, uite ce a pățit mam! Vorbi ferm soțul meu, iar ochii Simonei se umplură de lacrimi mari, ca bobul de mazăre.
-Las-o, am reușit eu să rostesc, iar Simona și-a băgat capul în umărul meu și a plâns până m-a udat.
-Uite, scrisoarea aceasta mi-a dat-o cealaltă Simonă, e pentru tine, mi-a spus fetița mea, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.
-Ce scrisoare? De ce nu mi-ai dat-o mie până acum? se răsti Tudor.
-A zis că nu trebuie să o deschidă nimeni în afară de mam, a început Simona din nou să plângă.
Tudor a luat scrisoarea, a deschis-o. A început să citească și s-a albit la față.
-E plină lumea de demenți, a spus el în timp ce boțea hârtia aceea.
-Ce scrie? De la cine e? am reușit eu să întreb.
-De la nimeni, iubire, de la nimeni. Liniștește-te!
Am plecat acasă de la spital. Se pare că leșinasem în pădure, după ce am găsit fetele. Tudor nu a vrut să-mi spună de la cine era scrisoarea, iar Simona nu mi-a spus decât că i-a dat-o cealaltă Simonă, fetița imaginară, din închipuirea micuței mele.
În două zile mi-am revenit, mai mult de dragul Simonei care se simțea vinovată pentru ceea ce făcuse.
-Să nu ieși dacă e prea cald, mi-a recomandat Tudor pe un ton mai mult poruncitor decât îngăduitor.
Era timpul să ies din casă, să merg la mămicile din parc și să le cer lămuriri. Voiam să știu ce se întâmplase. Eram atât de nerăbdătoare să mă reîntorc în parc, încât, ca să treacă timpul mai repede, m-am apucat de făcut curat în dulapuri, la haine, apoi am sortat rufele pentru spălat. În pantalonii scurți ai lui Tudor, am găsit scrisoarea boțită, adresată mie.
M-am bucurat mult. Era dreptul meu să știu cine și ce îmi scrisese.
Încă o dată, Tudor avea dreptate. Un dement, probabil cineva care mă cunoștea și voia să-mi facă rău, mi-a scris:
„Iubito,
Știu… am promis că misiunea mea pe acest pământ e să te fac pe tine fericită. Știu că ai suferit foarte mult. Crede-mă, am fost mereu aproape de tine și te-am văzut. Acesta a fost cel mai mare chin al meu de când am părăsit lumea – să te văd plângând, suferind, fără speranță. Știu, e greu de crezut că un mort ar putea să scrie un mesaj unei persoane vii, dar crede-mă, aici, persoanelor care iubesc cu adevărat, li se permite, din când în când, să ia legătura cu cei de care s-au despărțit. Sunt cu tine mereu… chiar și acum, când citești aceste rânduri, al tău 4ever, Claudiu.
PS. Ca să îți dovedesc, în fiecare dimineață, la cafea, îți voi da un semn.”
-Ce nebunie, Tudor avea dreptate, cineva își bate joc de mine!
Am aruncat hârtia la gunoi. Suferisem, într-adevăr, foarte mult de pe urma lui Claudiu, dar în urma eforturilor lui Tudor, mi-am revenit. Au trecut nouă ani de atunci, de la moartea sa. Acum, viața mea era echilibrată, reușisem să mă reclădesc după ce am fost la pământ, după ce am crezut că totul s-a terminat. Nu avea sens să dau curs unei scrisori sosite din partea unui dement. Nu puteam să cad din nou în plasa depresiei. Trebuia să trăiesc, să-mi trăiesc viața alături de Tudor și de Simona.
După-amiază, am plecat iarăși, cu Simona, spre parcul de sub pădure.
-Ce bine că ți-ai revenit, ne-ai tras o sperietură, mi-a spus una dintre mămici, îmbrățișându-mă.
-Nici măcar nu-mi mai amintesc bine ce s-a întâmplat, îți vine să crezi? am răspuns eu.
-Păi… te-ai speriat foarte rău când ai văzut că fetele nu erau nicăieri, a răspuns una dintre ele.
-Și scrisoarea? am întrebat eu.
-Ce scrisoare? s-au uitat la mine nelămurite.
-Cea pe care o avea Simona în mână. Cine i-a dat-o?
-Aaaa, scrisoarea aceea, da! zâmbi una dintre mămici. Au găsit-o acolo, cred, lângă stejarul acela. Ia zi, ai deschis-o? Ce scrie?
-Nimic… nu se înțelege nimic, am mințit eu, văzând că mamele nu știu nimic despre asta. Erau singurele persoane cu care socializam, nu puteam să le las să creadă că sunt cine știe ce ciudată.
-Bine că s-a terminat cu bine. Am tras o sperietură mare, mai întâi cu fetele, apoi cu tine. Gata, nu au voie să plece din vizorul nostru. N-ai văzut la TV câte se întâmplă? E plin Facebook-ul cu anunțuri care avertizează părinții despre mașini care umblă și fură copii. Doamne ferește! La Buzău, am văzut că sunt anunțuri în fiecare zi. Umblă o mașină ciudată, fără numere și dispar copii. Unde-i duce, naiba știe, Doamne iartă-mă. Și pedofili, am văzut în Iași un caz…
-Nu mai continua, te rog, o întrerup eu.
Dacă n-o opream, aș fi vomitat. Am oprit-o la timp. Venisem acolo să mă liniștesc.
-Să vorbim despre altceva, hai să ne înveselim, propuse altă mămică.
În fața noastră, la umbră, la nici doi metri distanță, fetele se jucau liniștite, cu găletușe de nisip, lopățele și tot ce-și luase fiecare de acasă.
Discuțiile deveneau din ce în ce mai detaliate, de parcă eram prietene de când lumea. Cele trei mămici mi se confesau despre tot ceea ce li se întâmpla peste zi, iar eu eram o bună ascultătoare. Nu ofeream sfaturi, nu eram în măsură să fac asta, dar de ascultat, ascultam… iar ele apreciau asta.
-Mie îmi place că tu asculți, dar nu ne spui nimic despre tine, mă luă una la bani mărunți.
-Nu e nimic de spus, am zâmbit eu, sunt o mămică casnică, îmi cresc copilul, îmi iubesc soțul, am o viață de familie normală…
Acesta era, de fapt, visul meu – acela de a avea o viață liniștită, fără exagerări, fără devieri de la ceea ce eu numeam „normalitate”. De aceea, când eram întrebată despre mine, mă lăudam că sunt o femeie normală, cu o viață normală.
-Trebuie să fie ceva, mă iscodiră ele.
-Vă asigur că nu e nimic, am spus și am schimbat subiectul cu unul despre care eram sigură că ar trezi infinite discuții – ridurile.
Și am avut dreptate. Fiecare din ele știa cel puțin zece rețete de măști bune sau chiar extrem de bune pentru a combate ridurile. Una din ele folosea frecvent laptișorul de matcă pur, simplu sau în combinație cu alte ingrediente naturale. Alta era adepta mierii și a laptelui, iar cealaltă era mereu la curent cu cele mai evoluționare creme de pe piață. Iar dintre toate cremele, o recomanda pe cea cu venin de albine. O folosea adesea, deși, spunea ea, nu era chiar accesibilă la preț.
Ascultându-le mi-am dat seama cât de mult mă neglijasem în ultimul timp. Poate că aveam și eu riduri, dar nici măcar nu le sesizasem. Nu eram, cu siguranță, mulțumită de felul în care arătam, dar mă mințisem o perioadă că e bine așa, atâta timp cât aveam o familie care mă plăcea așa cum eram. Acum însă, ascultând mărturisirile lor, am realizat că cea mai mare, dar și cea mai frecventă greșeală pe care noi, femeile, o facem, este aceea să ne neglijăm, în ideea că cei dragi sunt cumva constrânși pe vecie să ne placă așa. E adevărat, nu poți opri timpul… ce bine ar fi fost să fie așa, dar nu e posibil, așa că trebuie să ții pasul și ai grijă de tine.
Și am plecat, în seara aceea, din parc, direct la „Belle Donne”, un salon de frumusețe celebru, din zonă. Am cerut să mi se schimbe culoarea părului, să mi se schimbe forma coafurii… simțeam nevoia de schimbare. Simona s-a jucat cu manichiurista, iar când aceasta era ocupată, stătea și mă privea în oglinda mare și rotundă.
-Mam, știi ce frumoasă te face? se mira ea.
Tudor a fost mai mult decât încântat. În seara aceea și-a adus aminte de ce mă iubea și de ce a făcut atâtea eforturi pentru a mă readuce la viață. Își dădea seama că-mi dădeam tot interesul ca să fie bine, să ducem o viață normală. Noaptea trecu repede și frumos, cu brațele lui Tudor strângându-mă la pieptul lui.
Printre perdelele albe, soarele își strecura ușor câte o rază.
-Cafea pentru cea mai iubită dintre femei, s-a auzit din bucătărie.
-Bine, sosesc urgent, strigă Simona din dormitorul ei.
Tudor izbucni în râs.
-Mă refeream la mam!
-Și eu nu sunt cea mai iubită din lume? Se bosumflă ea.
-Ba da, tu ești cea mai iubită fetiță din lume, îi spuse Tudor în timp ce o luă în brațe… iar pentru tine avem lapte și biscuiți!
Tudor era un tată extraordinar. Echilibrat. Era jucăuș, iubitor atunci când era nevoie, dar era și aspru când situația cerea asta. Dar era un tată extraordinar.
În bucătărie, ceștile noastre de cafea, înalte și de culoarea cafelei, mă convingeau încă o dată că cel mai frumos moment al zilei era dimineața.
-Distracție maximă astăzi! ne anunță Tudor.
-Cum așa? Nu mergi la serviciu?
-E duminică, zâmbi el, întinzându-i Simonei paharul cu lapte.
Duminică… când a pronunțat cuvântul duminică, în fața ochilor mei s-a derulat un flash. Pe Claudiu îl cunoscusem într-o duminică și întotdeauna îmi spunea că duminica e ziua sa favorită. Am închis ochii din nou, încercând să ignor imaginile cu mine și cu Claudiu, îmbrățișați sau înfrigurați pe holurile universității, cu teama că nu vom fi trecuți la examen.
-Cafeaua ta, îmi întinse Tudor ceașca.
Pe suprafața cafelei, în spumă, era desenată o inimă.
-Mulțumesc, i-am spus zâmbind.
Tudor m-a privit mirat.
-Pentru ce?
-Pentru inima din cafea!
Tudor se uită curios în ceașcă.
-Da, într-adevăr, e o inimă foarte frumoasă, dar n-am contribuit cu nimic. Și oricum eu ți-aș fi făcut una mult mai mare și mult mai frumoasă.
-Și cine a făcut-o?
-Draga mea, uite, și la mine e un băț de chibrit… mă întreb, cine l-o fi făcut, glumi soțul meu.
Mă convinsese. De multe ori, în spuma de la cafea se formează cercuri, triunghiuri… imagini. Le percepem noi ca imagini.
N-am vrut să stric ziua accea care se anunța minunată, deși îmi amintisem că în scrisoarea aceea scria că îmi transmite câte un mesaj dimineața.
Am fost toți trei în oraș, am fost la film. Se deschisese de câteva săptămâni, un cinematograf la noi în oraș, Modern se numea și eram foarte curioși să vedem ce film rula. Am nimerit la un film pe care fetița mea și-a dorit foarte mult să-l vadă, „Minioni”. Recunosc, a fost amuzant și chiar a fost o zi reușită. La finalul filmului, când ne-am ridicat de pe scaune, am realizat că la picioarele mele era o hârtie. Am ridicat-o cu gândul că cineva o aruncase sau o scăpase din greșeală.
Era același tip de hârtie ca și scrisoarea pe care mi-a dat-o Simona cu câteva zile în urmă. Am desfăcut-o. Un fior de emoție mă împiedica să văd bine ceea ce scria, apoi m-am adunat și am citit:
„Iubito,
Mă bucur că inima din cafeaua de dimineață ți-a înseninat ziua. E duminică… iți amintești? Purtai bluza aceea albastră, strânsă în talie și părul îți cădea pe umerii goi în bucle mari. Iți amintești, te plângeai mereu că nu-ți plăceau buclele blonde, dar eu te adoram cu toate capriciile tale. Te-am iubit chiar și atunci când mi-ai pus blugii la spălat cu tot cu cei 500 de euro primiți de la maică-mea pentru taxa la universitate. Te iubesc și acum… și în fiecare duminică retrăiesc ziua aceea când te-am cunoscut. Îți amintești? Veneai de acasă cu geamantanul plin, abia îl cărai… nici eu nu te văzusem decât după ce am dat peste tine și am căzut amândoi. Erai nervoasă și mi-ai spus lucruri… fel de fel, dar eu, privindu-ți ochii… am știut încă de pe atunci, că aveai să fii a mea, iar misiunea mea, din acea clipă, a fost aceea de a te face pe tine fericită.
Iartă-mă dacă, la un moment dat, ai crezut că te-am abandonat. Am murit, nu mai pot fi lângă tine fizic, dar te iubesc pentru totdeauna și mă voi ține de cuvânt. Te voi face fericită. E misiunea mea.”
Dintr-o dată, tot zgomotul acela, al mulțimii care se îmbulzea spre ieșire, s-a estompat. Nu mai auzeam nimic. Îl vedeam pe Tudor cu Simona în brațe, iar cu o mână îmi făcea semne să nu mă grăbesc. Am mototolit hârtia și am băgat-o în buzunar. Abia când am ajuns afară, la aer, am respirat și am început să aud.
-Te simți bine? Ești cam albă, a remarcat Tudor.
-Sunt bine, m-a cam dat peste cap aglomerația asta, dar filmul a fost super, am mințit eu.
Simona era încântată de modul în care minionii și-au căutat stăpânul, și nu orice fel de stăpân, ci cel mai netrebnic dintre netrebnici. Tot drumul a vorbit despre asta. Acasă, după ce a adormit Simona, mi-am făcut un frape și am ieșit în balcon. Nu departe de balconul nostru, era un stejar bătrân, pe care cei de la primărie aveau de gând să îl taie, fiind considerat un pericol pentru mașinile parcate în fața blocului.
Era senin. Tudor adormise și el. O lună mare și sfidătoare lumina cerul ca un felinar.
Ce Dumnezeu e cu scrisorile astea? Poate ar trebui să vorbesc cu Tudor, să mergem la poliție. E clar că cineva vrea să mă facă să înnebunesc. M-am gândit la toate cunoștințele noastre comune, la toți cei care știau tabieturie noastre, la cei care știau despre noi. Avusesem mulți prieteni, dar nimeni nu știa de cei 500 de euro pe care i-am băgat la spălat. Claudiu nu spusese la nimeni despre marea mea ispravă. Și atunci? Ce Dumnezeu era cu aceste scrisori?
În dimineața următoare, Tudor s-a trezit devreme. Are plăcerea de a
face el cafeaua. Și îi iese de minune. Nu beau cafea decât acasă la mine, în afară de cafeaua lui Tudor, nu pot să beau altă cafea.
-Tudor, înainte să pleci, vreau să vorbim ceva, i-am spus. Din ceașca fierbinte de cafea, o altă inimă mă frapa din nou. Mi s-a oprit respirația. Se întâmpla din nou.
-Spune-mi, ce e? mă întrebă Tudor sărutându-mă pe frunte. Nu-ți place inima din cafea?
-Tu ai făcut-o, nu-i așa? am reușit să îl întreb.
-Iubire, hai să nu avem aceeași discuție de mai multe ori, ți-am mai explicat, nu am fost eu! Sunt doar chestii care se formează atunci când torni cafeaua din ibric. Nu intervin eu cu absolut nimic. Asta voiai să discutăm?
-E ok, nu… voiam să te întreb ce vrei să-ți pregătesc la cină diseară?
-Să facem niște spaghete carbonara. Vrei?
-Ok, spaghete să fie!
-Ești o comoară, îmi spune sărutându-mă, apoi își ia servieta și pleacă.
Nu asta voiam să discut cu el, dar fără să vrea, mi-a confirmat încă o dată că nu el face inimile din cafea. Poate e doar o coincidență, însă în scrisoare mă întreba dacă îmi plac inimile din cafea. Cine și cum naiba știa despre asta și despre cei 500 de euro băgați în mașina de spălat?
Era o confuzie totală în mintea mea. Orice posibilitate era demnă de luat în seamă, în afară, desigur, de posibilitatea ca mesajele să fie trimise de Claudiu. Era imposibil. Nu era o posibilitate de luat în calcul.
După amiază, deși cerul era acoperit cu nori, am luat jucăriile și am plecat cu Simona spre parcul pentru copii. Aerul, atât de înăbușitor în oraș, era atât de curat lângă pădure. Nici una din mămici nu era încă venită, însă se mai întâmplase să fim noi primele, așa că am așteptat. O briză rece mi-a dat de știre că cineva se așezase pe bancă cu mine, fără să fi auzit pași.
-Ce bine că s-au reîntâlnit, a rostit femeia stranie fără să mă privească, arătându-mi spre Simona.
Lângă mine, pe bancă, era femeia aceea care mă înfricoșase la începutul lunii iunie. Avea în mână același ursuleț. La fel se slabă și cu aceleași cearcăne.
-Vrea să știe dacă ai primit scrisorile, îmi spune dintr-o dată, cu o voce rece, metalică.
Inima mea a inghețat.
-Și mai vrea să știe dacă îți plac inimile din cafeaua de dimineață. Spune că de mâine îți va desena flori. Trandafiri, îți plac trandafirii, nu-i așa?
Imi simțeam bătăile inimii din ce în ce mai rapide. Voiam să vorbesc, dar o frică imensă pusese stăpânire pe mine. Îmi tremurau mâinile, bărbia, tot corpul. Am vrut să mă ridic, dar femeia m-a prins de mână. Era rece ca gheața.
-Vrea să-și ducă misiunea la capăt, mi-a spus privindu-mă fix în ochi.
-Nu poate, i-am răspuns cu glasul gâtuit, e mort.
-Vrea să-și ducă misiunea la capăt, chiar dacă e mort, mi-a spus ea, strângându-mă de mână și mai tare.
-Simonaaa, am strigat eu.
-Lasă-le să se joace, n-am terminat de vorbit. Spune că în curând o să-ți dea un alt semn, dar mai apoi, vrea să te vadă.
-Nu se poate, e mort, am șoptit eu, încerând să scap din mâna femeii.
-Vrea să te vadă, mi-a repetat ea fixându-mă cu privirea. Glasul ei a căpătat niște nuanțe stranii, metalice și reci. Părea o voce nepământeană. Sângele mi-a înghețat în vene.
-Nici eu nu sunt vie, și asta nu mă împiedică să vin cu copilul în parc, mi-a spus ea scuturându-mi mâna. Nu se termină totul când mori, așa cum suntem noi obișnuiți să credem când suntem vii. Așa am crezut și eu când a murit Simona mea. Am crezut că nimic nu mai avea sens, așa că n-am rezistat și am plecat după ea. Nu sunt încă pregătită să plec mai departe, încă… acolo unde e Claudiu, dar ne întâlnim adesea la hotar. Eu îl ajut să-ți dea mesaje, el mă ajută acolo, pregătindu-mi terenul. Îndeplinește sarcini pentru ca și eu să fiu primită, cu Simona.
-Nu e adevărat, nu exiști… nimic din toate acestea nu există, sunt bolnavă… Doamne, sunt bolnavă, am izbucnit într-un plâns spasmodic.
-Nu ești bolnavă, nu spune asta, se va supăra… Nici nu știi cât suferă pentru tine, vrea să te vadă fericită, îmi spune femeia, înfășurându-și brațele în jurul meu. Dintr-o dată, am simțit o căldură familiară, ca cea a prezenței unei mame, a unei ființe mărețe, dispuse să mă ajute.
-Dă-mi o dovadă că nu sunt nebună, i-am spus, în timp ce mă consola.
-Spune că prima dată ați făcut dragoste în camera de cămin. Era iarnă și era frig. Tu erai îmbrăcată cu blugi și o bluză groasă de lână. Pentru tine era prima dată. El știa că ți-e frică, dar spune că lui îi era o frică și mai mare. Spune că dimineața v-a prins îmbrățișați, pe patul de o singură persoană și că a doua zi ați răcit amândoi și ați mers la medic. Ați picat examenul la „Politici Publice”, dar tu nu ai mai plâns, așa cum făceai de obicei când picai un examen, ci ați mers în camera de cămin și ați băut vin fiert. Purtai șosete de lână împletite de bunica ta. Te mâncau degetele de la ele, dar le purtai din respect pentru bunica. Să-ți mai spun? Zice să-ți amintești că ți-a promis că nu te va minți niciodată…
-Dar m-a mințit, m-a trădat… mi-a spus că vom fi împreună pentru totdeauna, iar el a plecat, am reușit eu să vorbesc printre lacrimi.
-Nu te-a mințit, acesta era planul său, dar planurile de sus erau altele, nu el a luat decizia aceasta…
-Să vină el să-mi spună toate astea! Să vină să vorbească cu mine!
-Va veni, dar nu acum… nu vrea decât să te vadă fericită.
Exista o singură cale de a afla dacă eram bolnavă sau ceea ce mi se întâmpla era adevărat. Un selfie. Am scos telefonul, femeia încă nu-mi dăduse drumul din brațe și click!
M-am eliberat din brațele ei și m-am uitat la fotografia pe care tocmai o făcusem. Eram doar eu. Așadar era clar, eram bolnavă.
-Trebuie să plec, i-am spus.
-Nu ești bolnavă, Claudiu chiar vrea să vă întâlniți! Și o să se întâmple cât mai curând.
-Dispari! am țipat. De ce pe fetița ta nu o văd?
-Privește cu atenție!
Am întors capul și am văzut-o pe Simona mea dânsu-se în leagăn alături de o altă fetiță. Era veselă, zglobie, avea o rochiță mov, până la genunchi și părul șaten, creț.
-O vezi, nu-i așa? m-a întrebat femeia cu vocea metalică și rece.
-Da, acum da… sunt bolnavă…
Am luat-o pe Simona și am fugit spre casă.
-Să știi, mam, că am invitat-o pe Simona acasă la noi. A spus că ea poate să meargă oriunde își dorește, trebuie doar să se gândească la un loc anume și imediat ajunge acolo. Și am chemat-o la noi, mi-a spus Simona în timp ce urcam scările la bloc.
-Ai chemat-o fără să mă întrebi?
-Te-ai supărat?
Nu puteam să mă supăr pe Simona. Era eu, în miniatură. Era sensul existenței mele.
-Uite, mam, o să ne jucăm fără să stricăm nimic, îmi spuse ea luând o alură serioasă.
Se întâmplaseră prea multe. Trebuia să vorbesc cu cineva. Poate că era vremea să admit că eram bolnavă, poate că aveam nevoie de ajutor ca să merg mai departe, ca să-mi pot crește copilul în pace.
Când se întoarse de la serviciu, l-am așteptat cu carbonara, pregătite așa cum îi plăceau lui, cu niște mici modificări de la rețeta clasică. Era foarte bine dispus, obținuse niște contracte importante pentru firma de construcții la care lucra ca proiectant. N-am putut să-i stric starea aceea. Seara, după ce și Tudor și Simona au adormit, am ieșit din nou în balcon, cu un pahar mare, pe care îl primise soțul meu la o promoție la bere Timișoreana. Îmi plăcea să-l folosesc pentru frape. Era răcoare, iar norii deveniseră insistenți, așa că picături mari și reci stropeau geamurile balconului. Stejarul din fața blocului se zvârcolea parcă în rafalele vântului indecise asupra direcției. Mi-era rece. Inexplicabil, unul dintre geamuri s-a aburit, iar pe suprafața lui, a apărut dintr-o dată, niște cuvinte: „Du-te la culcare, iubit-o”. Dincolo de uluire, am știut: aveam nevoie de un psiholog. Așa că am plecat să dorm. L-am găsit pe Tudor dormind cu spatele la locul meu de somn și m-am strecurat ușor sub cearșafuri. Am adormit imediat, din cauza oboselii psihice. La un moment dat, în vis, am auzit vocea lui Claudiu: „Vino” mi-a spus și mi-a întins mâna. Era mâna lui, aceea care mă mângâiase de atâtea ori, mâna aceea care mă atinsese pentru prima dată. Am întins și eu mâna instinctiv. Când mâinile noastre s-au atins, am simțit de parcă o forță imensă m-a propulsat cu o repeziciune incredibilă. În câteva secunde, am avut impresia că am parcurs mii de spații și de galaxii. Și deodată, m-am oprit. Era o sală mare, care emana căldură prin modul în care era decorată. Perdelele erau fine, de un albastru deschis și transparent, dar nici o fereastră nu se vedea după ele. Dintr-o dată, pe umăr, am simțit mâna lui Claudiu. Nu știu cum, dar am simțit că era mâna lui.
-Iubire, mi-a șoptit vocea accea inconfundibilă.
-Claudiu…
Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji fără ca eu să le pot controla. Plângeam atât de tare, mai tare decât atunci când aflasem că era mort.
M-a ținut în brațe și m-a lăsat să plâng.
-De ce mi-ai făcut asta? De ce m-ai părăsit? De ce nu m-ai luat cu tine, știai că nu pot trăi fără tine!
-Iubire, știam toate acestea și totuși, n-a putut să fac nimic pentru a evita plecarea mea. Nu ține de noi, oamenii. Dacă ai ști cât de greu mi-a fost să te văd la spital, să te văd cu cearcăne și fără dorința de a trăi. Numai eu știu cât am stat lângă patul tău, implorându-te să îți revii. Apoi a venit Tudor… și el a reușit să te readucă la viață, mi-a spus el strângându-mă în brațe.
-Iubește-mă… iubește-mă așa cum o făceai înainte, i-am spus privindu-i ochii.
Buzele lui s-au apropiat instinctiv de ale mele, i-am simțit din nou mâinile fierbinți pe corpul meu ce nu-și dorea decât să-l aibă din nou pe el, pe bărbatul pe care crezusem că nu-l mai iubeam. Sărutul lui pe gâtul meu, șoaptele lui la urechea mea, mă făceau să cred că niciodată nu-l uitasem. Nu era genul de bărbat pe care să-l uiți cu ușurință, era primul bărbat din viața mea și acum îl regăsisem.
-Te voi întâlni mereu în vis, ne vom iubi mereu așa ca înainte – mi-a spus Claudiu – nu pot renunța la tine! Nici măcar în aceste condiții! Du-te înapoi acum – îmi spuse, în timp ce-mi mângâia buclele – mâine dimineață voi fi din nou cu tine! Buzele acelea, pe care în realitate, nu le uitasem niciodată, mă sărutau acum și părea totul aievea.
Dimineața se insinuă din nou. Visasem, dar visasem atât de frumos, încât îmi venea să le spun tuturor. Aveam o stare de liniște, de bucurie, de parcă ceva incredibil de frumos mi se întâmplase.
-Cafeaua, frumoasă doamnă! Se auzi vocea soțului meu din bucătărie.
-E o zi superbă, i-am spus.
-Știu, s-a anunțat ploaie întreaga zi! Și… uitasem să-ți spun… astăzi o să vină mama să o ia pe Simona, vrea să meargă cu ea la mall să o distreze. O lași?
-Desigur, i-am răspuns zâmbind.
-Și mai am un anunț important de făcut! Nu mai ai inimi în cafea!
Pentru o clipă am simțit o undă puternică de părere de rău, aproape că-mi dădeau lacrimile.
-Ai, în schimb, un trandafir, mi-a spus Tudor sărutându-mă pe frunte.

Un trandafir… așadar era adevărat. Oricât de incredibil ar părea, era Claudiu cel care îmi trimitea mesajele, era Claudiu, cel cu care făcusem dragoste în vis. Ziua aceasta liberă îmi cădea foarte bine. Pe la ora 10, mama lui Tudor a sunat la ușă. Simona era pregătită și abia aștepta să petreacă o zi cu bunica la Mall. Soacra mea, o femeie bine, care nu-și arăta vârsta, mai venea din când în când să o ia pe Simona. O distra întreaga zi, o răsfăța cu tot ce voia nepoțica și o aducea înapoi seara sau chiar a doua zi dimineață. Nu aveam nimic împotrivă, pentru că părinții lui Tudor, deși m-au privit cu reticență la început, erau, de fapt, doi oameni echilibrați și cerebrali, la fel ca Tudor. Mă bucuram că Simona avea o relație bună cu întreaga familie. Așa era normal. Asta îmi doream: Ca Simona mea să crească într-un mediu cald, în care să se simtă iubită. Iar pentru părinții lui Tudor, Simona era o comoară… și o tratau ca atare. Eram singură. Am strâns de prin casă, apoi am dat drumul la apă în cadă și am pus o mână de sare roz de Himalaya (așa cum auzisem că fac mămicile din parc). Aveam nevoie să mă relaxez, să văd lucrurile clar. Nu cred că m-a ajutat prea mult… baia aceea. O mulțime de gânduri mi se intersectau în minte, iar dintre toate, obsesiv se repeta întrebarea „Ce va fi în continuare?”.
Nu m-am mai uscat pe păr, mi-am luat un halat alb, pufos, primit de la Dove, m-am băgat în pat și am adormit instant. Am ajuns din nou în sala aceea mare, cu perdele transparente, unde geamurile nu se vedeau.
Nu a trecut foarte mult timp și am simțit din nou parfumul lui, aroma aceea inconfundabilă, ca o briză oceanică.
-Iubire, mi-a spus și m-a strâns în brațe din nou.
-Sunt confuză, Claudiu, nu știu ce se întâmplă, i-am spus eu.
-Te înțeleg și e normal să fie așa. Nu face parte din cotidian ca un mort să țină legătura cu persoana iubită. Iartă-mă că te fac să treci prin toate acestea, dar nu mai rezistam fără tine. Vezi tu, aici suntem în spațiul premergător luminii. Nu pot să trec dincolo, nu vreau să trec dincolo… nu fără tine.
-Și femeia din parc? Cine e?
-E Maria. S-a sinucis după ce a murit fetița ei. Nu vrea să părăsească încă pământul, nu e pregătită, dar vreau să o ajut să vină și ea aici.
-Ți-ai fi imaginat toate acestea când erai viu?
-Nu sunt mort, iubire, sunt mort doar pentru cei pe care i-am lăsat pe pământ. Dacă noi, oamenii, am putea vedea dincolo de ceea ce se vede… Eu am fost cu tine mereu, ți-am vegheat fiecare lacrimă, am plâns, am fost distrus atunci când te-am văzut făcând dragoste cu Tudor, am vrut atunci să plec dincolo, spre lumină, dar n-am putut… nu fără tine. Te iubesc dincolo de limitele acestea, pe care oamenii se încăpățânează să și le pună singuri. Ne limităm singuri, înțelegi?
-Claudiu, pentru cei de acasă aș putea fi nebună…
-Nu și pentru mine, îmi spune și apoi mă strânge în brațe.
-Ce va fi de acum încolo, Claudiu? Ce va fi?
-Nu știu, important e că am reușit să te am din nou, să te țin în brațe din nou. Trebuie să trăiești clipa. Asta uităm noi când suntem pe pământ, să trăim clipa prezentă. Ne străduim să ne facem un viitor, facem sacrificii care aici nu au nici o valoare, înțelegi? Vezi, sunt aici fără Loganul luat în leasing pentru care am făcut ore suplimentare, sunt aici fără hainele de firmă cu care mă etalam seara la terasă, fără cardurile de la bănci, sunt doar cu emoțiile pe care le-am trăit. Nu mi-a rămas decât faptul că te iubesc… și vreau să fii fericită.
Îi simt șoaptele și ochii lui, pe care i-am iubit atât de mult, iar privirea aceea albastră, șuvițele acelea rebele care păreau mereu să-l deranjeze, mă făceau să înțeleg de ce îl iubisem atât de mult.
-Stai mai mult cu mine, te rog. Am văzut că ai lăsat copilul la soacra ta.
-Da, dar diseară va veni Tudor acasă…
-Nu-i nimic, tu vei dormi, iubit-o. Te va găsi dormind, dar tu vei fi, de fapt, aici, în brațele mele. Nu-i aparții, tu ai fost a mea dintotdeauna. Te iubesc. Hai să-ți arăt ce e pe aici.
Când a dat perdelele deoparte, o lume imensă, căreia nu-i puteai vedea capătul, se întindea în fața noastră, în mii de culori, în mii de forme, iar când ochii mei au văzut atâta frumusețe, am simțit o bucurie neîntâlnită niciodată aici, pe pământ și o liniște superbă.
-E minunat, i-am spus, în timp ce mă ținea de mână.
-Și asta nu e totul, aici e doar un spațiu de tranziție, se spune că dincolo e de mii de ori mai frumos! Vreau să împart asta cu tine, iubire, așa cum am împărțit totul când eram pe pământ. Hai să-ți mai arăt ceva. Mergeam pe niște alei care păreau de piatră, dar erau din iarbă și, cu tălpile goale, simțeam de parcă aș fi călcat pe catifea. Copacii din jurul nostru erau plini de flori albe, de o rară frumusețe. Pășeam, dar simțeam că plutesc. Am ajuns la un zid imens, pe care crescuse iederă. Claudiu împinse una dintre pietre și strigă.
-Maria!
Deodată am văzut, prin gaura aceea, ochii femeii ciudate din parc.
-Ești aici, îmi zâmbi ea.
-E aici, deocamdată. Va trebui să vii și tu, cu fetița ta…
-Nu știu, vorbi femeia, nu mă simt pregătită.
-Aici e totul pregătit, gândește-te bine, ai fost suflet rătăcit deja de prea mult timp… nu e bine pentru liniștea ta…
Femeia închise ochii.
-Știu… dar mai am unele lucruri neterminate aici.
-Nu mai poți face nimic, îi spuse Claudiu, încercând să o convingă.
Femeia plecă, de mână cu fetița. Mă uitai și eu pe gaura aceea. Am văzut parcul și mămicile cu care conversam eu. Se vedea totul de acolo. Era lumea noastră reală, pădurea aceea în care se pierduseră fetele, leagănele, locul de joacă, băncile pe care stăteam noi, mămicile, toate erau acolo. Aceea era lumea mea și brusc mi se făcuse un dor cumplit de copil.
-Trebuie să plec, i-am spus lui Claudiu și m-am întors brusc.
-Stai, mi-ai promis că stai mai mult. Am făcut imposibilul ca să te aduc aici, nu pleca, te rog.
Parfumul lui, brațele acelea care mă strângeau la pieptul lui, totul îmi aducea aminte că aș fi făcut totul ca să fim așa cum eram înainte. M-a dus în brațe până în sala aceea, cu perdele fine. Am făcut dragoste așa cum se întâmplase și în studenție, noi doi într-o lume care se despărțea iremediabil de restul lumii, noi și iubirea noastră care se construise temeinic și ajunsese foarte aproape de a se transforma într-o familie, dacă Claudiu n-ar fi plecat atunci până la Cluj.
Mi se părea ireal, dar adevărul era că eram acolo, în brațele lui și nu voiam să ne mai despărțim.
-E timpul să plec, i-am spus…
-Mai stai, te rog, îmi spune, sărutându-mă pe umăr.
Deodată am simțit că se cutremură totul.
-Te trezește, cineva te trezește, strigă Claudiu la mine.
Două brațe puternice mă scuturau.
-Deschide ochii, deschide ochii! auzeam, dar nu voiam încă să plec din brațele lui Claudiu.
-Domnule, vă rog, nu aveți voie să intrați aici, s-a auzit o voce necunoscută.
-Te-au dus la spital!
M-au dus la spital. Era grav. Trebuia să mă trezesc.
-Te iubesc, nu uita că te iubesc, mi-a strigat Claudiu în timp ce părăseam lumea aceea mirifică, dar care nu era a mea.
-Doamne, ce sperietură! Bine că v-ați revenit! Nume, prenume, haideți, arătați-mi că sunteți lucidă!
-Unde e soțul meu?
-E pe hol, vă așteaptă, vă facem niște analize și apoi vă poate vedea.
-Vreau să plec, am spus, încercând să mă dau jos de pe patul acela.
-Nu, nu încă, e prea devreme! Trebuie să știm ce s-a întâmplat! Nu v-ați trezit de trei zile!
-Trei zile? Unde e copilul?
-Doamnă, calmați-vă, o să vă vedeți și soțul și copilul, imediat după analize.
Trei zile… comisesem cea mai mare nebunie din viață. Îmi lăsasem soțul și copilul întrebându-se, cel mai probabil, dacă mai trăiam. Ce era în capul meu?
Mi-au făcut analizele, a trebuit să am răbdare până să vină rezultatele, apoi l-au lăsat pe soțul meu să intre. Era îngrijorat, dar îmi ascundea ceva…
-Am găsit astea pe telefonul tău, îmi spuse cu vocea gravă.
Îmi arătă fotografiile pe care le făcusem în parc, cu femeia aceea stranie. Femeia lipsea din fotografie, doar că eu eram în poziția aceea, de parcă aș fi îmbrățișat pe cineva…
-Îmi poți explica ce făceai aici? Și cine e Simona despre care vorbește Simona noastră? Știi ce i-a spus mamei? Că tu vorbești cu oameni pe care ceilalți nu pot să îi vadă, iar ea s-a împrietenit cu fetița unei astfel de femei și chiar a invitat-o la noi acasă. Vreau să te ajut, trebuie să-mi spui ce se întâmplă…
-Eu, am încercat să vorbesc, dar am realizat că nu avea cum să creadă cele întâmplate.
-Iubito, te pot ajuta, trebuie doar să știu ce se întâmplă.
Am realizat atunci că sacrificam prea multe pentru o iubire care devenise dincolo de limita realității, iar sacrificiile pe lumea aceasta, așa cum însuși Claudiu îmi spusese, sunt inutile.
Trebuia să se termine. Într-un fel sau altul, trebuia să se termine. Eram incapabilă să trăiesc în două lumi.
Acasă, am revăzut-o pe Simona. Era debusolată. Cealaltă fetiță îi spunea că plecasem în altă lume, de unde nimeni nu se întoarce, iar Simona mea a plâns mult. Era palidă. M-a pus să promit că n-o să plec în lumea aceea niciodată.
După incident, mai bine de o lună, am stat în casă. Nu am vrut să văd pe nimeni. Am simțit de parcă l-aș mai fi pierdut pe Claudiu încă o dată. Într-o după-amiază, am hotărât să merg din nou în parcul de joacă. Toamna era abia la început. Frunzele pădurii căpătaseră nuanțe arămii, ca într-o poveste.
Maria, femeia stranie era deja acolo, pe bancă.
-Spune-i că trebuie să mă văd cu el, i-am zis direct.
-Întreabă dacă ești sigură, mi-a răspuns femeia mai repede decât mă așteptam.
-Spune-i că diseară, după ora 10…
-A zis că va fi acolo, m-a întrerupt femeia.
-Maria, de ce nu urmezi sfatul lui Claudiu, să te duci acolo? Crede-mă, eu am fost acolo și nu ai de ce să te temi…
-Nu e vorba de asta, am avut aici niște treburi neterminate, am vrut să cer iertare cuiva și mi-am spus că nu plec până nu obțin asta… Ieri, draga mea, a avut loc minunea. M-a iertat. Așa că astăzi e ultima mea zi aici. Sunt aici pentru că am vrut să-mi iau rămas bun de la tine. M-a îmbrățișat. Am lăsat-o acolo, pe bancă și am revenit acasă.
După ora 10, în seara aceea, am închis ochii și m-am trezit în sala aceea mare, cu perdele fine. Claudiu mă aștepta deja acolo.
-Îmi pare rău, iubito, pentru tot ce s-a întâmplat…
-Claudiu, ascultă-mă, te-am iubit mai presus de mine, eram pe cale să devin soția ta, am trăit o perioadă mai mult moartă decât vie, dar acum, acum… nu pot sacrifica familia mea pentru iubirea aceasta.
A închis ochii ca și cum se aștepta la așa ceva. Câteva lacrimi i-au curs pe obraji, dar s-a întors repede cu spatele la mine.
-Nu mă mai căuta, te rog, i-am mai spus.
-Nu o să te mai caut… voi pleca dincolo. Stăteam aici doar pentru tine. Acum nu mai are sens. Pleacă, te rog, nu pot să mă uit în ochii tăi, mă doare prea mult, mi-a spus.
Am vrut să-l îmbrățișez pentru ultima dată, dar m-am gândit că era mai bine așa… să plec. Și am plecat.
Au trecut 15 ani de atunci. Lumea mea reală e echilibrată acum. Totul e așa cum trebuie să fie. Așa cum mi-am dorit dintotdeauna.
Doar că din când în când, duminica, îmi mai apar inimi în cafeaua de dimineață sau trandafiri.

Autor: Rodica Puşcaşu