Lumină fără trup – Poveste de seară – Nicoleta Mușat – Daniel Irimescu – poezii

Lumină fără trup – poezii

Lumină fără trup, de Nicoleta Mușat

Castele de nisip rămân pustii
Pe maluri de anotimpuri desfrunzite,
Pictate aievea în asimetrii
De valurile reci, neîmblânzite.

Nici nu mai știu pentru a câta oară
Clipă de clipă mă îmbăt cu timp
Ne risipim în adieri ce zboară
Și suntem permanent în contratimp.

Se lasă noaptea iarăși cu nesaț,
Iar luna se răsfață în mătăsuri negre
Și bezna se depune ca un zaț
Precum nisipul se așează printre pietre.

Rămân smerit, îngenunchiat în rugă
Cu ochii către cer cerșind nebuni
Prin ploi de dor să pot să dau o fugă
În anii tinereții, parfum de pasiuni.

Ne țin întemnițați destine în nuanțe
Trăim iubirea-n roz în calde ambiente
Apoi murim ușor,în dor și lacrimi frânte.

De m-aș descătușa din anii de ninsoare
Aș plânge fredonând pe notele de ceară
Și-n fiecare colț, parfum de lumânare
Ți-aș picura lumina sub umbrele de seară.

Mai lasă-mă s-ating o clipă de visare
Vreau să rămân zălog tumultului de ani
Vreau viață să mă ții, chiar priponit de-o floare,
Promit să nu mă smulg de printre bolovani.

Ce-aș fii eu fără tine? Un simplu licurici,
Un zbor de aripi frânte, un suflu fără trup
Un înger fără aripi ce nu trăiește aici
Un colb firav de taină, un sfânt fără de nimb.

Poveste de seară, de Daniel Irimescu (Daniel Dac)

Ploaia izbește cu stropi mari de ceară
În ropote scurte, bătrânul pridvor,
O jună spre cer înalță o rugă,
Potopul ce cade, să-i pună zăvor.

Lumina din prisnă, pâlpâie seacă
Abia mai alungă umbre prin colțuri,
Genunchii se frâng bătând în podilă
Metanii hrănite de inima-n lanțuri.

Din ochiul urgiei se-mprăștie valuri
Și iată, apare-o cărare prin nori!
Pe care coboară la ceasul de seară,
Alesul fecioarei ce-apune în zori.

Pasul parcă-i plutește-n țărână
Iar apa ce curge șiroaie, n-o udă,
Din pântec îi strigă iubirea năucă,
Sătulă să tacă, în inima-i crudă.

Sub aripa lui furiș o ascunde
În păr îi așează, stele-n cunună
Și-o poartă în zbor, prin ceruri departe,
În lumea-i celestă, ce veșnic ne-adună.

Din trup vrea să-și rupă un ciob de lumină
Să-i vindece fetei, prea scurta ei viață,
Ce curge grăbită-n mulțimi de secunde,
Prin gâtul clepsidrei, în lumea de gheață.

Dar știe c-odată ce-a fost împărțită
Sclipirea divină în părți muritoare,
Se face asemeni lumeștilor trupuri
Și-n cele din urmă se stinge și moare.

-Cu lacrima cursă din tine fecioară
Mai pură ca apa și vie mereu,
S-o picuri pe buze să-mi stingă văpaia,
Și viața mi-o-ntoarcă din somnul cel greu.

-Prea scumpe iubite, eu nu vreau să-ți fiu!
O piedică-n drumul ce-l bați infinit,
Mai bine-mi rămâi, eternul meu rai,
Decât să te văd în lut răstignit.

Acum doar o stea răsare departe,
Iar inima-i spune, că este-al ei crai,
Căci lumină-n noapte cu razele-i albe,
Cărarea ce-n taină, dă viselor grai…

În vechea odaie, o fată suspină
Și varsă-n tăcere stropi de cleștar,
Pe podina rece, ce n-a fost și nu e,
Decât al iubirii veșnic altar.