Muzicantii din Beresti-poveste-legenda despre care se mai vorbeste si astazi

Muzicanții din Berești-poveste-legendă despre care se mai vorbeşte şi astăzi

   Noaptea apăsa încă peste mica așezare, lăsându-și întunericul ca o pătură grea, peste căsuțele mici și bine îngrijite, peste curțile mari și peste pomii grei de atâtea roade bogate. Pe vremea aceea – spun oamenii din Berești – Dumnezeu era mult mai îngăduitor și mai darnic, iernile erau lungi și învăluite-n mantia imaculată a zăpezii, primăverile erau pline de farmecul culorilor, verile purtau haina subțire și lejeră a razelor de soare, iar toamnele erau bogate. Așa era și toamna aceea… bogată în mere, pere, prune…

  Și în noaptea aceea de toamnă, doi muzicanți celebri în zonă, se întorceau de la o nuntă unde au veselit toți nuntașii cu acordurile atât de iscusite ale viorilor lor. Nu era cale lungă din satul vecin până acasă și nici pericole mari nu erau pe atunci… numai pe pod, majoritatea sătenilor se temeau să treacă noaptea, de frica celui rău care – își aduc aminte sătenii – obișnuia să sălășluiască adesea pe acolo. Iată de ce, noaptea, în acele vremuri, oamenilor le era teamă să treacă pe pod. Dar muzicanţii noștri, deși noaptea încă mai stăruia, au pășit pe pod, gândind că, dacă sunt doi, nu li se poate întâmpla nimic. Și au mers, au mers… dar podul părea să nu mai aibă capăt, iar cei doi se tot întrebau ce se întâmplă. Pe timp de ziuă, obișnuiau să treacă pe acolo chiar și de două ori pe zi. Acum însă…, iată, podul nu se mai termina. Obosiți de atâta mers, cei doi muzicanți s-au așezat, sprijinindu-se de parapetul podului.

Deodată, un tânăr chipeș le-a apărut în față, ca din senin. Era îmbrăcat frumos, ca un mire.

-Sunteți muzicanți? a întrebat el aplecându-se către cei doi.

-Da, au răspuns muzicanții cu frică.

-Vă plătesc să-mi cântați la nuntă. Iată, eu sunt mire, iar mireasa mă așteaptă. Nu avem muzicanți. Vă plătesc oricât!

-Nu putem, suntem obosiți, acum venim de la o nuntă unde am cântat, au răspuns cu frică cei doi.

   Ei, când a auzit acestea, flăcăul a scos din buzunare bani atât de mulți, încât cei doi au cedat și l-au urmat. Și n-au mers mult, dar cei doi muzicieni nu și-au amintit niciodată nimic din ce au văzut pe drum. Au ajuns dintr-o dată într-o mulțime de oameni frumos îmbrăcați, dar străini. Nu cunoșteau pe nimeni. Cum era posibil ca acei oameni atât de mulți, să fie acolo, iar muzicienii să nu cunoască pe nimeni?! Ei… și au cântat, au cântat… până li s-au rupt strunele viorilor. În timp ce cântau, nuntașii îi tot acopereau cu bani. Aveau atâția bani, încât n-ar mai fi trebuit să muncească nici a șaptea generație de neamuri. Și după ce li s-au rupt strunele viorilor, dintr-o dată fețele nuntașilor au început să se schimonosească, iar banii… nu doar cei primiți atunci, ci și cei pe care îi primiseră de la nunta din satul vecin, se prefăcură în praf… iar cei doi muzicieni, năuciți de cap, au rămas atât de înspăimântați, încât abia au mai găsit drumul spre casă.

  Abia la câteva luni după aceea au reușit să povestească celorlalți ce li s-a întâmplat pe pod, iar oamenii de atunci erau siguri că acolo, la lăsarea nopții, umbla cel rău să năucească mințile și sufletele oamenilor. Pe vremea aceea, oamenii erau buni și cel rău se ascundea pe sub poduri ca să-i ademenească.

  Mulți ani au mai trecut de atunci. Despre cei doi muzicieni se mai vorbește și astăzi. Vremurile s-au schimbat, însă există o urmă de teamă și astăzi… mai ales când vine vorba de poduri trecute noaptea.

Nu m-aș fi obosit să vă scriu această poveste dacă ea ar fi fost ficțiune, dar e o poveste adevărată… iar muzicanții cărora li s-a întâmplat sunt străbunicii mei.