A fost odată...Poveşti adevarate

Muzicanții din Berești-poveste-legendă despre care se mai vorbeşte şi astăzi

   Noaptea apăsa încă peste mica așezare, lăsându-și întunericul ca o pătură grea, peste căsuțele mici și bine îngrijite, peste curțile mari și peste pomii grei de atâtea roade bogate. Pe vremea aceea – spun oamenii din Berești – Dumnezeu era mult mai îngăduitor și mai darnic, iernile erau lungi și învăluite-n mantia imaculată a zăpezii, primăverile erau pline de farmecul culorilor, verile purtau haina subțire și lejeră a razelor de soare, iar toamnele erau bogate. Așa era și toamna aceea… bogată în mere, pere, prune…

  Și în noaptea aceea de toamnă, doi muzicanți celebri în zonă, se întorceau de la o nuntă unde au veselit toți nuntașii cu acordurile atât de iscusite ale viorilor lor. Nu era cale lungă din satul vecin până acasă și nici pericole mari nu erau pe atunci… numai pe pod, majoritatea sătenilor se temeau să treacă noaptea, de frica celui rău care – își aduc aminte sătenii – obișnuia să sălășluiască adesea pe acolo. Iată de ce, noaptea, în acele vremuri, oamenilor le era teamă să treacă pe pod. Dar muzicanţii noștri, deși noaptea încă mai stăruia, au pășit pe pod, gândind că, dacă sunt doi, nu li se poate întâmpla nimic. Și au mers, au mers… dar podul părea să nu mai aibă capăt, iar cei doi se tot întrebau ce se întâmplă. Pe timp de ziuă, obișnuiau să treacă pe acolo chiar și de două ori pe zi. Acum însă…, iată, podul nu se mai termina. Obosiți de atâta mers, cei doi muzicanți s-au așezat, sprijinindu-se de parapetul podului.

Deodată, un tânăr chipeș le-a apărut în față, ca din senin. Era îmbrăcat frumos, ca un mire.

-Sunteți muzicanți? a întrebat el aplecându-se către cei doi.

-Da, au răspuns muzicanții cu frică.

-Vă plătesc să-mi cântați la nuntă. Iată, eu sunt mire, iar mireasa mă așteaptă. Nu avem muzicanți. Vă plătesc oricât!

-Nu putem, suntem obosiți, acum venim de la o nuntă unde am cântat, au răspuns cu frică cei doi.

   Ei, când a auzit acestea, flăcăul a scos din buzunare bani atât de mulți, încât cei doi au cedat și l-au urmat. Și n-au mers mult, dar cei doi muzicieni nu și-au amintit niciodată nimic din ce au văzut pe drum. Au ajuns dintr-o dată într-o mulțime de oameni frumos îmbrăcați, dar străini. Nu cunoșteau pe nimeni. Cum era posibil ca acei oameni atât de mulți, să fie acolo, iar muzicienii să nu cunoască pe nimeni?! Ei… și au cântat, au cântat… până li s-au rupt strunele viorilor. În timp ce cântau, nuntașii îi tot acopereau cu bani. Aveau atâția bani, încât n-ar mai fi trebuit să muncească nici a șaptea generație de neamuri. Și după ce li s-au rupt strunele viorilor, dintr-o dată fețele nuntașilor au început să se schimonosească, iar banii… nu doar cei primiți atunci, ci și cei pe care îi primiseră de la nunta din satul vecin, se prefăcură în praf… iar cei doi muzicieni, năuciți de cap, au rămas atât de înspăimântați, încât abia au mai găsit drumul spre casă.

  Abia la câteva luni după aceea au reușit să povestească celorlalți ce li s-a întâmplat pe pod, iar oamenii de atunci erau siguri că acolo, la lăsarea nopții, umbla cel rău să năucească mințile și sufletele oamenilor. Pe vremea aceea, oamenii erau buni și cel rău se ascundea pe sub poduri ca să-i ademenească.

  Mulți ani au mai trecut de atunci. Despre cei doi muzicieni se mai vorbește și astăzi. Vremurile s-au schimbat, însă există o urmă de teamă și astăzi… mai ales când vine vorba de poduri trecute noaptea.

Nu m-aș fi obosit să vă scriu această poveste dacă ea ar fi fost ficțiune, dar e o poveste adevărată… iar muzicanții cărora li s-a întâmplat sunt străbunicii mei.

Rodica Pușcașu-Redactor/ Sunt o visătoare și așa am de gând să rămân. Cititul e un privilegiu pe care l-am descoperit pentru a evada în alte lumi, pentru a descoperi poveștile unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. Cărțile sunt lumi fascinante, care te fac să râzi, să plângi, să trăiești. Nu-mi imaginez lumea fără cărți... pentru că nu ar exista. În viața reală sunt un om simplu, care se bucură de aroma cafelei în diminețile de vară, sunt o mamă preocupată (uneori excesiv) de copilul meu și o soție iubită care mai arde din când în când mâncarea... pentru că timpul de preparare nu coincide cu timpul poveștii pe care o citesc. Vedeți voi, în cazul meu, totul se reduce iremediabil la citit... O altă pasiune de-a mea este scrisul. Scriu și ajung să-mi iubesc personajele atât de mult, încât mi le consider prieteni. În 2010 am publicat cartea de povești pentru copii „Maria și fulgii de nea”, iar în 2016 a ieșit de sub tiparul editurii PIM, cartea „Povestea secretă a Cezarei”... și nu mă voi opri aici.

13 COMMENTS

  1. Interesanta poveste. Si eu am mai auzit ca se spune ca cel rau ii face pe oameni sa mearga pe un drum, si sa li se para ca nu se mai sfarseste. Oricum, citind povestea, m-au cam trecut fiorii…

  2. ce tare! si foarte frumos povestit, felicitari! cand ai inceput sa scrii de pod parca eram in Harry Potter, cu povestea celor trei frati, ma asteptam sa apara Moartea pe pod :)))

  3. frumoasa poveste si scrisa cum numai rodica stie.imi place!mai asteptam locco_smiley_10 locco_smiley_10 locco_smiley_10

    • Da, Andreea, este vorba despre un pod din acea zonă și se întâmpla undeva înainte de Al Doilea Război Mondial. Dar oamenilor le-a rămas în memorie acestă întâmplare, iar cei doi protagoniști sunt strămoși de-ai mei.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.