Povestea lui Jani (Janos)

   Povestea lui Jani (Janos) rubrica intamplari adevarate.

   Povestea Rodicăi cu muzicanţii mi-a amintit de o poveste frumoasă, uşor amuzantă, auzită cu mulţi, mulţi ani în urmă chiar de la protagonist.

   Pe vremea aceea la restaurantele cu muzică, orchestra era în general formată din ţigani lăutari. La unul din cele mai mari restaurante cântase şi Jani mulţi ani, apoi pensionar fiind, cânta la nunţi, botezuri, sau chiar acasă la cineva la câte un chef. Şefii de restaurante, care îl cunoşteau, îl trimiteau la zilele de naştere ale prietenilor, ca un fel de cadou. Pe vremea aceea oamenii preferau chefurile făcute acasă (mai ales şefii de restaurante), chefuri cu 20-30 de invitaţi.

   Jani venea îmbrăcat întotdeauna la costum, cu vioara şi cânta. Cânta orice gen de muzică, dar interpreta dumnezeieşte “Balada” lui Ciprian Porumbescu. Era un tip destul de sobru, bea rar un pahar de vin, vorbea puţin, dar cânta. Totuşi cu mine şi cu soţia unui coleg de-al soţului meu vorbea mai mult, poate pentru că putea vorbi cu noi şi ungureşte, sau poate ne simţea mai prietenoase. Ne-am întâlnit întâmplător la o cofetărie, unde aşteptam cu prietena mea să mergem să luăm copiii de la şcoală, îşi aştepta şi el nepoatele, şi la o cafea ne-a povestit câte ceva din viaţa lui. Şi pentru că merită, iată povestea lui Jani aşa cum a spus-o el.

 “Eram tânăr, încrezător în mine şi îndrăgostit de-o tânăra (ţigancă ca şi mine) Mari.
Ne-am căsătorit şi au apărut la foc automat şase fetiţe. Credeam că suntem fericiţi, Mari se ocupa de casă şi de fete, eu alergam pe la cântări să fac un ban, noroc că la ţigani chefurile se ţin în cursul săptămânii, iar sâmbătă şi duminică cântăm ori la restaurant ori la nunţi de români (eram o formaţie mare şi cu acordul şefilor ne împărţeam să putem face toţi un ban în plus). Când puteam o ajutam pe Mari cu fetele, dar viaţa avea socotelile ei. Când fata mai mare a împlinit nouă ani şi cea mică trei, am venit de la o nuntă şi am găsit fetele singure acasă şi un bilet pe masă: săturat, plec, fă ce ştii. Să ai o viaţă frumoasă! Mari”.

   Am aflat apoi că plecase cu un alt muzicant, mai bogat ca mine, părăsindu–şi copiii fără remuşcări. Ce puteam să fac? Cui să mă plâng? Părinţii mei muriseră, ai ei nu voiam să-i caut. Aşa că m-am înhămat la treaba călcat, spălat, mâncare, nu voiam ca fetele să se simtă prost în faţa colegilor sau la grădiniţă (cămin), seară cântăm să fac bani, cea mare având grijă de celelalte.

  A trecut aşa aproape un an. Într-o duminică am mers la o nuntă la ţară, la U., iarnă, zăpadă, frig de crăpau pietrele. Am terminat de cântat şi m-am grăbit la gară să prind trenul, trebuia să pregătesc fetele de şcoală. Gazdele mi-au pregătit o plasă cu mâncare, prăjituri şi o sticlă de palincă. Am ajuns în gară, mi-am luat bilet şi pe peron am văzut o fată tânăra (româncă) cu un copil înfofolit în braţe, vânătă de frig, lacrimile îi îngheţaseră pe faţă. M-am apropiat de ea şi i-am oferit un gât de ţuică, să se încălzească. S-a speriat şi a fugit către capătul peronului. Nu ştiu ce m-a apucat, nu m-am legat în viaţa mea de o femeie, dar m-am dus după ea şi i-am explicat că vreau doar s-o ajut.

   Am urcat în acelaşi tren şi până în B.M. am tot vorbit. Mi-a povestit că făcuse un copil ”din flori”, iubitul ei o părăsise, părinţii au alungat-o pentru că n-a vrut să lase copilul la orfelinat, dar ea n-a putut: e al meu băieţelul.  Spunea că merge la oraş să vadă dacă o primeşte mătuşa ei, dacă nu, va vedea ea ce va face. Eu i-am spus povestea mea, minţind doar în privinţa copiilor, nici acum nu ştiu de ce, am spus că am trei fetiţe, cred totuşi că în ideea să nu o sperii. Când am ajuns în B.M. i-am spus că stau aproape de gară şi fiind devreme am chemat-o la mine să se încălzească şi ea şi copilul. Liniştită de existenţa copiilor, Lena a acceptat. Vă daţi seama ce figură a făcut văzând şase fete nu trei (peste ani când am văzut filmul ne-am amintit faza şi am râs), mi-a spus că nu ştia dacă să plece sau să stea.

  Dar eu m-am apucat să hrănesc fetele, să le calc uniformele. Lena s-a uitat la mine, şi-a pus copilul să doarmă şi a venit firesc să mă ajute, sporovăind între timp cu fetele ca şi cum le-ar fi ştiut de-o viaţă. Am dus fetele la şcoală şi la grădiniţă, lăsând-o pe Lena să se odihnească cu copilul. Când m-am întors am stat amândoi mult de vorbă la o cafea şi ne-am hotărât să încercăm să fim împreună o familie. Aşa că n-a mai plecat nicăieri, şi deşi la început pentru cele două fete mai mari era Lena, după o lună era pentru toată lumea-mama. După câteva luni ne-am căsătorit, am trecut băiatul pe numele meu, şi am devenit o familie. Am mai avut împreună încă patru copii, deci în total unsprezece, am avut şi greutăţi, dar ne-am îndrăgostit unul de altul, ne-am respectat reciproc, am lucrat amândoi şi când oamenii trag la aceeaşi căruţă lucrurile merg bine.

  Acum suntem la pensie, Lena face mâncare şi prăjituri pentru copii şi nepoţi, eu duc fetele la şcoala de muzică.

<Şi copiii ce fac acum?> am întrebat curioasă.

    Din unsprezece copii doi au urmat şcoli tehnice (postliceale), ceilalţi nouă au urmat o facultate. Am doctori, ingineri, profesori şi un băiat director al filarmonicii din C. El cântă la vioara şi dirijează, nora la pian, acum au venit din turneu.Toţi au copii, doar două fete mai stau în B.M., fetele lor sunt la şcoala de artă la vioara. Vă daţi seama ce-i la noi când ne adunăm toţi? Dar suntem fericiţi!

<Şi mama fetelor?N-a mai apărut?>

   Ba da, când cea mare avea cincisprezece ani a venit să le caute şi să le spună că e mama lor. Lena a invitat-o în casă, i-a făcut o cafea, dar Beti (deşi doar ea singură a recunoscut-o) a anunţat-o clar că ea are o singură mama, pe Lena, şi să nu le mai caute niciodată. Aşa că a plecat şi nu s-a mai întors.

  Am fost un om fericit, Lena n-a făcut niciodată nicio diferenţa între copii, vorba aia când m-a luat m-a luat cu tot cu fete, aşa cum am luat-o şi eu cu tot cu băiat. Pentru noi, toţi au fost şi sunt copiii noştri.”

  V-am spus povestea lui Jani pentru că mi se pare o minunată pildă de dragoste, respect, dăruire şi familie, o pildă de viaţă.

Rubrica Întâmplări adevărate