Priveghiul – Yrsa Sigurðardóttir – fragment avanpremieră

Titlu: Priveghiul

Autor: Yrsa Sigurðardóttir

Titlu original: GÆTTU ÞINNA HANDA

Limba originală: engleză

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

480 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Volum din seria Black Ice

„Întunecată, înfiorătoare și captivantă.” – STUART MACBRIDE

 Yrsa Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere multipremiate au fost traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial. PRINTRE PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ…

  Un grup de cinci tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru priveghiul unei vechi prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în forță.

  Curând două cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului, unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?

  Priveghiul este un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. – NORDIC WATCHLIST

  Regina incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK

  Yrsa este o scriitoare magnifică! – KARIN SLAUGHTER

  Un thriller vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL

  YRSA SIGURDARDÓTTIR (Reykjavík, 1963) a debutat în 2005 cu Ultimul ritual, romanul ce deschide celebra serie care o are ca protagonistă pe avocata Thóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine (stand-alone) a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării (ultimul volum din seria Thóra) a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Prada (stand-alone) a fost desemnat cel mai bun roman islandez al anului 2020, iar în 2024 s-a aflat pe lista scurtă a premiilor britanice Gold Dagger și Petrona, precum și în topurile The Times, Guardian și Sunday Times. Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, patru volume din seria Freyja și Huldar – Moștenirea, Răfuiala, Iertarea și Stânca Spânzuratului, primul volum din seria Black Ice – Nu poți fugi, nu te poți ascunde și romanul Prada.

FRAGMENT

Priveghiul

CAPITOLUL 22

Ziua 7 — miercuri, 29 ianuarie 

Idunn era încă în pijamale, cu dinții neperiați și cu părul nepieptănat, când i-a sunat telefonul. Din fericire, îl avea pornit. Era ocupată să transfere fotografiile cu femeia de pe plajă, din telefon pe laptop. După asta intenționa să-l închidă. Poliția putea veni s-o ia dacă decideau că prezența ei era necesară. Mama ei trecea printr-unul dintre episoadele serioase. Când o lua razna în felul ăsta, era ca o rachetă lansată cu prea puțin combustibil. Urca, urca, urca — până se prăbușea brutal înapoi pe pământ, cu un impact devastator. Atunci sarcina de a o pune din nou pe picioare îi revenea lui Idunn. Asta însemna să rezolve mai întâi toate treburile restante, de unde și nevoia de liniște pentru a putea lucra fără întreruperi constante. În plus, răspunsul ei la apeluri sau mesaje nu putea schimba nimic în desfășurarea anchetei, cel puțin deocamdată, se gândise ea. 

Acesta nu era singurul motiv pentru care plănuia să-și închidă telefonul și să-l lase în urmă, în cazul în care primea undă verde să continue autopsia. Adevărul era că se agățase de o idee extrem de proastă, de care nu reușea să scape. Dacă ar fi avut telefonul la îndemână, exista riscul să o pună în aplicare. Adormise gândindu-se la ea, visase la ea, apoi se trezise cu ideea încă în cap. Își repetase chiar și tirada pe care plănuia s-o dezlănțuie — mustrarea pe care voia să i-o aplice tatălui ei la telefon. 

Știa că era o idee îngrozitoare, însă asta nu o făcea mai puțin tentantă. Își pregătise toate argumentele și nimic nu avea s-o abată din drum. La urma urmei, ea cunoștea povestea mai bine decât oricine, așa că orice tentativă de a se ascunde în spatele minciunilor sau al detaliilor irelevante ar fi fost o pierdere de timp pentru el. Era conștientă că maică-sa nu îi spusese adevărul când susținuse că tatăl ei nu plătise pensia alimentară. Făcuse asta ca s-o determine pe Idunn să creadă că lui nu îi păsa de ele. Ulterior, Idunn descoperise că statul achita sumele respective și le recupera apoi de la persoana obligată să plătească pensia alimentară. Asta a făcut-o să reanalizeze tot ce îi spusese mama ei vreodată. Ajunsese astfel la concluzia că tatăl nu o uitase deloc și că lipsa lui din copilăria ei fusese, în întregime, din vina mamei. Chiar bănuia că îi trimisese cadouri de Crăciun și de ziua ei, pe care mama le ascunsese. Însă chiar dacă ar fi fost adevărat, nu mai avea niciun rost ca el să invoce asta acum drept scuză. Pentru că, atunci când i s-a oferit ocazia să-și refacă relația cu fiica lui, el a respins-o. 

Când Idunn aflase adevărul despre pensia alimentară, furia față de mama ei și dorința de a-și vedea tatăl au fost atât de puternice încât și-a scos aproape toți banii primiți la confirmare, suficienți pentru un bilet de avion spre Insulele Westman. În loc să meargă a doua zi la școală, pornise pe jos spre aeroportul cu zboruri domestice din Reykjavík și luase primul avion spre Heimaey. Odată ajunsă acolo, mersese de la aeroport direct în biroul tatălui ei de lângă port, cu gândul să se arunce în brațele lui și să-i spună că ar fi vrut să locuiască împreună cu el. Avea de gând să-și ceară iertare pentru că îi crezuse minciunile mamei, dar planul nu se materializase. Secretara lui îi spusese că era ocupat la telefon și o rugase să aștepte. Idunn se așezase și o privise pe femeie cum își strecura capul pe ușă ca să-l anunțe de venirea ei. Îl auzise cum îi cerea iritat secretarei să scape de ea și să-i transmită că nu se afla în birou. 

Când femeia a închis ușa și s-a întors cu o expresie jenată, Idunn sărise deja în picioare și ieșise în grabă. Era mai bine să nu fii printre străini când lumea se făcea țăndări în jurul tău. S-a așezat pe o bancă de lângă port și a plâns până a rămas fără lacrimi. Cu ochii încețoșați, l-a văzut pe tatăl ei ieșind în fugă, urcând în mașină și demarând în trombă. Firește că nu observase silueta jalnică, ghemuită pe bancă, cu nasul curgând și cu fața umflată de plâns. A rămas acolo până nu a mai putut să plângă. Apoi s-a ridicat și a pornit pe jos, pe drumul lung, înapoi spre aeroport. Scosese bani doar pentru un bilet dus, fiindcă nu plănuise să se mai întoarcă acasă. Cum avea să ajungă înapoi în Reykjavík? Spera că personalul liniei aeriene s-ar îndura de ea, dată fiind vârsta ei, și i-ar împrumuta banii pentru drum. 

La aeroport, primul lucru pe care l-a văzut a fost mașina tatălui ei. Atunci interpretase asta ca pe un semn că el hotărâse să zboare la Reykjavík ca să-și viziteze amanta, în loc să stea de vorbă cu fiica lui. Astăzi însă era mai degrabă înclinată să creadă că apăruse vreo urgență legată de pește, pe care o prioritizase în defavoarea ei. Ei bine, își făcuse alegerea și trebuia să trăiască cu ea. Nu avea de gând să-l mai lase vreodată să reintre în viața ei. Pentru a nu uita niciodată de această umilință, și-a înrămat biletul de avion spre Reykjavík. Rama, acum strâmbă și ciobită, încă atârna pe peretele ei. Ajunsese din nou acasă datorită bunăvoinței personalului de la ghișeul de check-in, care se înduioșase când izbucnise în lacrimi aflând că nu i se permitea să zboare pe datorie. Bănuia că știau cine era și că, în cele din urmă, costul zborului a fost trecut în contul tatălui ei. În momentul acela, el se afla deja în avion. Ea, în schimb, fusese nevoită să stea ore întregi în zona de plecări, singură și umilită, strângând în mână biletul gratuit și așteptând următorul avion care să o scoată de acolo. Lucrurile ar fi putut fi încă îndreptate dacă ar fi sunat-o după aceea ca să-și ceară scuze și să-i explice, dar din partea lui nu mai venise nimic. Se simțise trădată până în adâncul ființei și complet lipsită de valoare. După acel moment, Idunn nu a mai avut niciun motiv să se îndoiască de vorbele mamei sale, care îi repeta mereu că el era un nenorocit meschin, un om căruia nu-i păsa deloc de fiica lui. 

După o trădare de asemenea proporții, părea de neconceput ca el să creadă că Idunn ar primi-o pe fiica lui mai mică cu brațele deschise. Simţea că o mănâncă degetele să îl sune când se gândea la asta. Și-a retras mâinile, conștientă că era o idee foarte proastă. În meseria lui era obișnuit cu criticile dure și știa cum să le facă față. Tăcerea și indiferența ei erau o armă mult mai eficientă. 

Așa că stătea cu mâinile în poală, așteptând să se încarce fotografiile, când telefonul a început să sune. L-a ridicat, pregătită să nu răspundă dacă ar fi fost mama ei, apoi a văzut că era Karó. 

— Ești gata dacă trec pe la tine să te iau? a întrebat Karó. 

Idunn s-a privit în oglinda de deasupra biroului. 

— Da, mai mult sau mai puțin. 

Era departe de adevăr, dar nu i-ar fi luat mai mult de un minut să tragă pe ea niște haine și să-și treacă un pieptăn prin păr. Nu era ca și cum s-ar fi dus la o petrecere. 

— Îmbracă-te gros. E foarte frig și o să fim afară. 

Era clar că apelul lui Karó nu avea legătură cu permisiunea de a efectua autopsia. 

— A apărut ceva? a întrebat Idunn. 

— Da, un mormânt. Pe Stórhöfdi sau cel puțin asta pare. 

— Încă un cadavru? 

Idunn avea deja trei trupuri care așteptau autopsia. Dacă s-ar mai adăuga încă unul, ar însemna că ar avea de lucru chiar și în momentul în care mama ei ar reveni cu picioarele pe pământ și ar fi nevoie de o intervenție majoră. 

— Nu încă. Ne-am gândit doar că ar fi bine să fii la fața locului în timp ce se face excavarea, ca măsură de precauție. Solul a fost săpat recent. A ieșit la iveală în timpul căutărilor care au început în zori. 

Karó a adăugat în grabă: 

— Dar nu e departe. Dacă preferi, poți să aștepți și să vii mai târziu, în caz că găsim ceva. 

Cu siguranță că aveau să găsească ceva. Era foarte puțin probabil ca oamenii de pe Stórhöfdi să se fi apucat să planteze cartofi în toiul iernii. 

— Nu. Vreau neapărat să fiu acolo.

Idunn era deja în picioare, trecându-și degetele prin părul încâlcit. 

— Cobor în zece minute, dacă nu chiar mai repede.

Recenzii cărți