Sanducu si Ajunul Craciunului

Sănducu și Ajunul Crăciunului

    E frig, iarna-și așterne plapuma albă peste pădurea înghețată, Sănducu privește peisajul mirific de la geamul parțial aburit. Se zăresc umbre stranii, Sănducu știe că e doar viscolul. A trecut multă vreme de când nu se mai sperie, la cei opt ani ai lui viața l-a ajutat să se maturizeze. Ce repede trece timpul, parcă nu demult a fost Paștele, iar mâine e deja Ajunul Crăciunului. Trebuie să se odihnească, mâine se trezește devreme, tanti Florica are nevoie de ajutorul lui, și lemnele sunt puține. Focul s-a stins în soba mică din colțul camerei, mama lui, Ioana, doarme în patul din scânduri așezate pe cei patru butuci de lemne, fânul s-a lăsat formând o adâncitură în sacii de iută ce-l acoperă, în locul în care stă nemișcată de mai bine de o lună, se simte din ce în ce mai rău. Deși nu și-a cunoscut tatăl, câteodată speră să se întoarcă, așa cum speră ca mama lui să se facă bine, să treacă de iarna aceasta, doctorul a fost la începutul lunii, până în ianuarie nu mai vine, cei cinci kilometri până în sat nu pot fi străbătuți cu mașina.

   E dimineață, Sănducu aprinde focul înainte să plece, sigur se stinge până se întoarce, dar măcar mama va avea o dimineață călduță. O sărută cu grijă pe frunte  și pleacă.

   Până după prânz,  băiatul muncește la bâtrâna văduvă care i-a fost sprijin în ultimii ani. De când Ioana s-a îmbolnăvit, tanti Florica le-a oferit mâncare să supraviețuiască, iar băiatul a ajutat-o cu gradina și treburile casnice.

   De multe ori, tanti Florica se uită pe geam, uimită de hărnicia și responsabilitatea lui Sănducu, cu părul lui negru puțin cam lung ce îi alunecă ușor pe față, cu o pereche de adidași cu vreo două numere mai mari acoperindu-i piciorușele fără șosete, probabil înghețate deja, pantalonii care au fost odată gri, mult prea scurți și cojocul dăruit iarna trecută din dulapul răposatului ei soț.

   Plecat de la tanti Florica, Sănducu petrece toată după-masa în pădure adunând lemne, crivățul s-a oprit, mai cade din când în când câte un fulg de nea. Obosit, se așează pe lemnele făcute săniuță și privește darul iernii. Și-ar dori să facă un om de zăpadă, dar ar dura prea mult, iar mama e singură și-nfrigurată. Se îndreaptă către căsuța de la marginea pădurii, gardul de lemn e aproape acoperit de zăpada viscolită, varul albastru deschis este pe alocuri umed sau decojit, acoperișul din fân abia rezistă, când se va dezgheța, va încerca sa-l repare.

            Dacă ar exista Moș Crăciun, l-aș ruga să mă facă bărbat, să am putere să repar casa, și să o facă pe mama sănătoasă, de un an se luptă cu o boală necunoscută. Îmi lipsesc jocurile în zăpadă, zâmbetele bătăilor cu bulgării de nea.

Ușa scârțâie, lemnele târâte până la ușa sobei  fac puțină gălăgie. Sănducu o privește pe mama care încă doarme. În colțul camerei slab luminată de o singură lumânare, băiatul zărește uimit masa bogată.

– Sarmale, cârnați, jumeri, cozonac, portocale. De unde? Cu turtele și cartofii de la tanti Florica avem mâncare pe o săptămână. Mama! Scoală-te, de unde sunt aceste daruri minunate?, spuse el dintr-un suflet.

– Sănducu, nu știu, cred că am dormit toată ziua, mi-a fost tare frig.

   Lângă masă era o cutie frumos împachetată, iar băiatul, bucuros, deschide cutia cu grijă să nu distrugă ambalajul colorat, scoțând la iveală două perechi de șosete de lână, o pereche de cizme de gumă pe măsura lui, pantaloni groși de fâș și un cojocel care-i vine de minune.

  Sănducu începe să plângă, sunt lacrimi de fericire, o ia în brațe pe mama lui și se bucură împreună de  Ajunul Crăciunului.

– Mama, Moș Crăciun există!

Tanti Florica privește pe geamul aburit tabloul iubirii, lacrimile-i încălzesc obrajii îmbujorați.

– Da Sănducu, Moș Crăciun există în fiecare din noi, Crăciun fericit!

Sursa foto: Pinterest-Mpora