Tărâmul luminii – Yuko Tsushima – recenzie

Titlu: Tărâmul luminii

Autor: Yuko Tsushima

Editura: Alice Books

An apariție: Iași 2024

Nr. Pagini: 216

  Prima mea întâlnire cu scrierile acestei autoare japoneze, deși îmi doream de mult timp să parcurg cel puțin o carte de-a sa. Astfel, am profitat de ocazia apariției recente în format reeditat în cadrul editurii Alice Books și cu această ocazie urmează să vă povestesc impresiile mele în urma parcurgerii romanului Tărâmul luminii.

  Acțiunea pare simplistă. O tânără proaspăt separată de soțul său, se decide să își ia viața în piept și să se mute împreună cu fiica sa în vârstă de doi, încercând pe de-o parte să supraviețuiască, iar pe de altă parte să descopere cine este dincolo de etichetele puse de o societate patriarhală și de temerea propriului eșec, rezultată în urma propriei conștientizări că nu și-a aparținut niciodată cu adevărat.

  Identificarea unui apartament de închiriat se transformă într-o aventură în sine. Inițial desfășoară această activitate în umbra fostului soț, Fujino, care își oferă suportul, fiind convins că singură nu va reuși să găsească un spațiu de locuit decent și convenabil ca preț. 

 Relația celor doi este amicală, dar detașată. Deși gestul lui Fujino de a o ajuta pare mânat de sentimentul de vinovăție dat de dorința acestuia de a trăi cu o femeie mai în vârstă care e dispusă să îl întrețină și de faptul că nu își dorește să contribuie la creșterea micuței decât prin apariții fulger neanunțate care devin bulversante, decizia separării a fost luată de către personajul nostru feminin, în ciuda faptului că este dependentă emoțional de acest bărbat pe care încă îl iubește.

Aveam momente în care voiam să uit că aveam copil. Trecuse jumătate de an de când o creșteam singură, timp suficient să mă obișnuiesc cu noua mea viață, dar care mă storsese de puteri. Trebuie să recunosc că pe vremea când eram împreună, depindeam complet de Fujino. Faptul că nu voiam să îi dau de bănuit că-s dependentă de el mă obosea și mai mult.

  Rolul de mamă îi pune toată răbdarea la încercare. Prinsă între un job plicticos de secretară la arhiva unui post de radio și alergătura constantă între casă, grădiniță, piață și birou, fiecare zi pare identică cu cea din urmă. Lipsită de companie, scop, hobbyuri sau perspectivă, se afundă tot mai mult în negura apartamentului său, dormind uneori toată ziua înnecată în aburii alcoolului, visând cu ochii deschiși și rulând în minte amintiri care par să o blocheze într-un trecut fragil, pe care nu îl înțelege. 

Ne îndreptam către grădiniță, însă enervată că merge prea încet, am luat-o în brațe și am început să alerg. În timp ce alergam, m-a străfulgerat gândul că o parte din mine îi dorea moartea. Altfel nu îmi explicam de ce o visasem moartă. Fetița mea era grea. Brațele îmi amorțiseră și abia vedeam în față. Continuam să alerg ca și cum mă agățam de greutatea corpului ei. Când am ajuns la grădiniță, a zbughit-o din brațele mele, fără să întoarcă capul spre mine, bucuroasă să-i revadă pe ceilalți copii. În clipa în care trupul ei s-a dezlipit de al meu, am avut o senzație de ușurare.

  Lupta continuă pe care o desfășoară de a se integra și asimila ideea de mamă singură, nevoia presantă de socializare, tentativele eșuate de a găsi un bărbat care nu doar să o satisfacă sexual, ci să își dorească să aibă grijă de ea, o reduc adesea la stadiul de copil în piele de adult. Relația cu Fujino de degradează treptat până devine un motiv de stres constant, colaborarea profesională cu șeful său de deteriorează, prietenele și cunoștințele din cealaltă viață, o evită sau nu mai au răbdare cu acest personaj nesigur și disperat. 

 Un singur lucru o menține pe linia de plutire – micul apartament de la etajul al doilea al unei clădiri de birouri, unde se simte în siguranță, solitară dar protejată de lumea care pare să o respingă și să o judece. 

  Povestea romanului se întinde pe perioada unui an, cel folosit pentru vindecare, asumare și echilibrare emoțională. Cel în care este forțată să realizeze ce simte și să descopere modalități noi de a face față rolului de mamă singură.

 Nesiguranța sa se reflectă cel mai bine în relația cu fiica sa, care este forțată să oscileze între maturizarea grăbită de care mama are nevoie pentru a supraviețui și regresul inconștient la stadiul de bebeluș la care apelează pentru a atrage atenția celei care ar trebui să o protejeze. 

  O poveste care mi-a plăcut prin franchețea trăirilor personajului principal, dar care recunosc că m-ar fi satisfăcut probabil mai mult dacă personajul în cauză ar fi făcut parte din categoria unei femei cu ceva mai multe aspirații intelectuale, deoarece presupun că astfel gândurile și frustrările sale ar fi atins o formă mult mai intimă și capabilă de introspecție. 

  Finalul vine la pachet cu o tentă fragilă de asumare. Mutarea într-un nou apartament pune bazele unui nou început, aparent mai luminos, în care mama pare dornică să accepte realitatea actuală și să se bucure de detaliile mici din care este formată, în esență, viața.

Soarele dispăruse dincolo de linia orizontului. Un văl de umbre albăstrui începuse să se aștearnă încet peste apartament. Era timpul să merg după fetița mea, care se juca la niște vecini. Am ieșit din apartamentul de la etajul trei și am coborât scările. Ajunsă în stradă, am pornit din nou la drum.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe libris.ro