De la aceste descoperiri și până acum… a trecut ceva timp. Multe au fost cărțile care mi-au provocat tristețe, dar acum o să amintesc doar cinci dintre cărțile la care am plâns.
Era în programa școlară, trebuia neapărat să o citim… însă mie îmi era foarte greu să duc la capăt lectura unei iubiri cu un final atât de tragic. Evident, la vârsta aceea, i-am judecat atât de aspru pe ambii protagoniști, încât o perioadă nu am mai reușit să citesc Eliade. N-am înțeles niciodată de ce nu au luptat, de ce au renunțat așa de ușor… multe nu le-am înțeles și i-am judecat atunci când am citit. Acum, lucrurile se văd altfel… dar atunci am plâns de s-a scuturat cămașa de pe mine.
Nu e o carte, e o incursiune în trecut. Te transpui într-un trecut plin de nedreptăți, o lume în care copiii sunt rupți de familiile lor și obligați să trăiască un alt decor, al temerii, al terorii… al războiului. Nu poți să citești această carte ca și cum ai citi o știre dintr-un ziar… nu poți să citești fără să plângi. E o carte pe care am citit-o în trei zile… și asta pentru că am avut nevoie de pauze pentru a putea reveni. Cu toate acestea, cred că fiecare dintre noi ar trebui să știe că istoria adevărată e ceea ce simt oamenii simpli în raport cu marile evenimente.
Știu că vremurile s-au schimbat și mulți din tinerii de astăzi nu mai percep operele marilor scriitori ai literaturii române ca fiind copleșitoare. Da… eu am plâns la romanul „Ion”… atât de tare, încât m-am dus la școală cu ochii umflați. Mi s-a părut aberant să te lași călcată în picioare precum Ana… și n-am înțeles de ce Ion nu a renunțat la setea pentru pământ în favoarea iubirii adevărate. Am avut discuții interminabile la școală pe tema aceasta, a importanței alegerilor în viață. În acea perioadă, renunțasem chiar să mai cred în iubire. Credeam că e un sentiment care – mai devreme sau mai târziu – îmi va provoca suferință.
O iubire care transcende timpul, spațiul… o poveste care m-a frapat. M-a scos din cotidian, mi-a zdruncinat lumea pentru o bună perioadă de timp. Povestea e atât de copleșitoare, încât autorul rupe uneori firul narativ principal și se abate, expunând alte povești și legende; poate că face asta tocmai pentru a-i oferi cititorului șansa de a-și șterge lacrimile. La mine n-a ținut, eu am plâns în continuare.
Primele cărți ale acestui autor au creat – la vremea lor – o adevărată isterie. Când am citit „Ne-om întâlni în cer” am avut impresia că citisem cea mai spectaculoasă carte care s-a scris vreodată. Am plâns mult… fără să mă vadă ai mei. Câteva zile după ce am citit cartea, nu am mai fost eu. Toată suferința din carte mi se părea că o trăisem eu.
Foc cu foc - Bogdan Hrib - Editura Tritonic - recenzie Titlu: Foc cu foc…
Afacerea Chateaubriand - Fred Vargas - recenzie Titlu: Afacerea Chateaubriand Autor: Fred Vargas Categorie: Thriller…
Medalionul domniței - K. J. Mecklenfeld - recenzie Titlu: Medalionul domniței Autor: K. J. Mecklenfeld…
Fata și frica - Dănuț Ungureanu - Editura Tritonic - recenzie Titlu: Fata și frica…
Urzică și oase - T. Kingfisher - recenzie Titlu: Urzică și oase Autor: T. Kingfisher…
Răul pe care îl fac oamenii - Sandrone Dazieri - recenzie Titlu: Răul pe care…
View Comments
Nu am citit inca nici una. Nu am sa le ocolosec !
Vero, pe mine toate aceste cărți m-au impresinat!
La Ultimii martori am plans si eu..
E o carte impresionantă, într-adevăr.
Eu dau zece automat oricarei carti care ma poate face sa plang. Inseamna ca a fost destul de puternica incat sa te absoarba total in lumea ei. :) Nu cred ca i-ar reusi cu mine propagandistei Aleksievici. Si daca ar fi adevarat fiecare caz de acolo, desi sunt mai toate exagerari sau inventii aranjate anume cat sa obtina maxim de efect tragic, tot ce li s-a intamplat a fost pentru ca au facut ai lor aceleasi lucruri, altora. Dusmanul nenumit eram noi, nemtii, finlandezii, balticii si ungurii si le aduceam Razbunarea vecinilor invadati de ei. Singura chestie de plans e ca nu i-am sters de pe fata pamantului pe sovietici atunci, ar fi fost o lume mult mai buna acum. :D
Marius, eu sunt de părere că în vreme de război (și nu numai), opinia oamenilor simpli nu se indentifică cu deciziile majore ale celor de la putere. Evident, cei care au de suferit sunt oamenii simpli (pioni într-un joc în care nu au putere de decizie). Pe mine suferința acestora m-a frapat, la fel cum m-a frapat și suferința pe care - în acest război - rușii au provocat-o altora.
La Maytreyi am plâns de n-am știut de mine. Am plâns și la piesa de treatru, și asta nu a mai fost ok. Îmi venea să intru sub scaun cu plânsul meu cu tot. Nu am citit Ne-om întâlni în cer, dar titlul îmi dă un nod în stomac, sigur aș plânge :( Pffff!
Dacă ai plâns la Maytreyi, sigur și „Ne-om întâlni în cer” îți va provoca aceeași reacție!
La "Harry Potter", "Printesa mecanica" din seria Dispozitive infernale. Astea doar ce imi vin in minte acum. Maytreyi curios, nu m-a atins atat de tare. Mi-a placut cartea, dar apoi ne-a tinut profa de romana la ea o luna, de-mi venea sa ma urc pe pereti :)) Si pe mine m-a revoltat ce patea Ana din "Ion", dar la fel, nu m-a atins romanul atat de tare. Restul din articol nu le-am citit.
Când am citit „Ion”, m-a impresionat enorm... nu doar ce se întâmpla cu Ana, ci totul, modul în care oamenii se raportau la viață și la sensul ei. Acum, recent l-am recitit și l-am văzut cu alți ochi. Nu am mai plâns, a rămas doar starea de revoltă față de toate personajele din carte. Niciunul nu pare să fi trăit ținând cont de sufletul lui, ci fiecare a trăit conform unor șabloane impuse.
Eu am plans la -Niciodata impreuna? si Printre tonuri cenusii. Astea imi vin acum in minte.
Am citit Ion si Maitreyi, dar nu pot sa spun ca m-au impresionat. Mi-au placut, da, dar nu m-au atins atat de tare.
Iasmy, și eu am plâns la „Printre tonuri cenușii”. Totuși, în articolul de mai sus le-am amintit pe cele la care a plâns cel mai tare. O să citesc și eu „Niciodată împreună”.
Am destule carti la care am plans... La Printre tonuri cenusii, la unele scene din Harry Potter, la Inainte sa te cunosc, la Oscar si tanti Roz... Oricum, eu sunt susor de impresionat si plang repede :)
Eu sunt curios daca a fost cineva care a plans si la Printre tonuri cenusii si la Ultimii martori. :D Practic, fiecare tragedie era razbunarea celeilalte, dar cum a zis Rodica, oamenii obisnuiti nu aveau nicio vina pentru pacatele conducatorilor. Atunci nici macar nu prea puteai sa zici peste tot ca ei i-au ales. :)
Printre tonurii cenusii am plans. Ultimii martori nu am citit, inca, deci nu pot sa fac o comparatie.
Da, am plans eu la Ultimii martori. Nu ai cum sa nu plangi la asa ceva.
Ultimii martori inca nu am citit, revin cu impresii mai apoi :D
Din cate imi aduc aminte, am plans la Anna Karenina, Pe aripile vantului, o carte de Cheryl Holt, recent la un roman de Kerrygan Byrne, cititi in franceza, foarte emotionant...
Mi-ai adus aminte de Karenina. Nu am plans, dar am fost putin cu un nod in gat.
Anais, Anna Karenina a fost și ea aducătoare de lacrimi pentru mine.
Din lista ta am citit ,,Maitreyi” și ,,Ion”, m-au emoționat, dar nu până la lacrimi. Destinul Anei, cel puțin, este de-a dreptul tragic și revoltător!
În schimb, ,,Oscar și Tanti Roz” m-a făcut să vărs lacrimi (de 3 ori), la fel și ,,Privighetoarea”, ,,Sub aceeași stea”, ,,Cele treisprezece motive”..
Cosmin, m-ai făcut curioasă! Voi citi și eu „Oscar și tanti Roz”. ”Sub aceeași stea” am citit și am și plâns, evident. Dar nu ca la Eliade.
Nu-mi amintesc daca am plans la cartea lui Eliade ,sunt prea multi ani de atunci,dar m-au impresionat foarte mult mai recent cartile Cameliei Cavadia,Florina Sanda Cojocaru si mai recent cartea Ninei Marcu-Cumpana unei Vieti.
Arci, cărțile Florinei Cojocaru sunt foarte pline de sensibilitate... e imposibil să nu verși măcar o lacrimă. Pe celelalte două autoare nu le-am citit.