Viv’Infernum – Strigătele răzbunării – Costin Neață – fragment

Titlu: Viv’Infernum – Strigătele răzbunării –  dark fantasy

Autor: Costin Neață

Editura Datagroup, 2025

Nr. pagini: 360

Blurb

2. INDICII SPRE NICĂIERI

Deja se crapă de ziuă și, oricât aș încerca, nu pot să-mi iau gândul de la Sia. Și de ce aș face-o? Este de una singură, încercând să scape de nenorociții ăia. E doar vina mea că nu am fost suficient de puternic pentru a rămâne conștient și a o proteja.

— Vreau să întorc mașina…, murmur fără să-mi dau seama.

— Sau mai bine ai ține drept de volan până nu ne bagi în șanț! mi-o taie Rafael. Pe bune…

— Spune sincer, intenționat ai lăsat-o în urmă pe Sia, am dreptate?

— Omule, înțeleg că nu ești în apele tale, dar deja nu-i în regulă să mă acuzi. Ți-am salvat pielea, ea ne-a dat avansul, ce vrei mai mult de-atât?

Poate că are dreptate. Poate că las din nou furia și frica să mă cuprindă și îmi scapă din vedere imaginea de ansamblu și faptul că Sia este o luptătoare care a scăpat din atât de multe situații periculoase încât nu are ce să mai pățească de acum înainte. Și, din fericire, cuțitul cu care a fost înjunghiată nu era un pumnal sfințit. Sunt convins că a reușit să se vindece.

— În dărăpănătura asta de sat este casa doamnei Minodora? mă întreabă Rafael, făcându-mă să fiu din nou atent la drum.

Lindenfeld. O singură potecă străbate întregul sătuc, de-o parte și de alta aflându-se cocioabe părăsite și pe jumătate în paragină. Varul scorojit și cărămizile măcinate arată ca după război.

— E complet părăsit de ani buni, îmi reamintește el. Ceea ce e perfect.

— Nu știu ce ți se pare ție perfect… Zici că-i bântuit.

— N-o să ne caute nimeni aici. Nici poliția, nici ordinul, nimeni. Suntem în siguranță.

Și la fel va fi și Sia după ce o voi găsi. Măcar atât. 

Străbatem poteca la viteză redusă. Vegetația și crengile copacilor și-au făcut deja loc în vechile case ale sătenilor. La un moment dat, trecem și pe lângă ceva ce seamănă cu un cimitir înghițit parcă de liane și buruieni. Urcăm tot mai sus, spre păduricea din deal, acolo unde harta din cutia Dorei ne indică locuința acesteia. Ultimul punct al groazei pe care îl vedem este biserica, al cărei interior este expus de zidul prăbușit și luminat de razele răsăritului. Picturile sfinte de pe pereți s-au șters complet de la miile de ploi, iar crucea din fața altarului este ruptă la jumătate. Nu mai este nimic sfânt aici. Omul sfințește locul, e adevărat, iar absența lui dă voie naturii să-și reintre în drepturi.

În cele din urmă, ajungem în vârful dealului, într-o zonă atât de abruptă încât mașina nu mai vrea să urce.

— În regulă, se pare că de aici o luăm pe jos.

Cobor, iar Rafael mă urmează printre copăceii subțiri, înalți și deși. Casa Dorei n-ar trebui să fie prea departe. De fapt, nici Dora nu este. Timișoara este atât de aproape acum. Oare ea ce face? O fi în siguranță? Încerc să trag aer în piept și să mă calmez. Dora n-are nicio treabă cu nebunia asta. Sunt sigur că este în regulă. Plus că știe mereu să-și poarte de grijă.

— Aici, mă oprește Rafael, arătându-mi un pâlc de copaci. Dar nu-i nimic. Sigur e locul corect?

Harta asta parcă n-ar avea nicio noimă. Îmi arată clar că aici ar trebui să fie casa. Dar, în realitate, nu-i nici măcar suficient loc pentru a construi o casă. Scot cutia din ghiozdan, în căutare de alte indicii, iar în momentul în care o deschid, o legătură de chei zboară ca arsă, iar una dintre bucățile metalice se înfige în aer, rotindu-se de câteva ori. Lumina din jur începe să vibreze până ce copacii din față se evaporă, iar o căsuță de lemn apare în centru.

— Ce nai…

Rămân gură-cască, iar Rafael nu îndrăznește să scoată niciun cuvânt. Cheile cad în iarbă cu un clinchet ce sparge liniștea pădurii. Le ridic, întrebându-mă ce mi-o fi ascuns Dora timp de atâția ani.

— Asta seamănă a vrăjitorie dacă mă-ntrebi pe mine…, îmi șoptește Rafael.

— No shit, Sherlock! Pe bune?

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii www.edituradatagroup.ro, pe Libris.ro și Carturesti.ro, iar în curând, la Bookfest București.