Claudiu Coroliuc, între poezie, anatomie și proză

Claudiu Coroliuc: Condeiul ucenicului. Tinere talente literare. 

   Literatura pe tocuri oferă o şansă autorilor romani debutanţi de a se promova prin rubrica Condeiul ucenicului – Tinere talente literare.

  Campania Promovam literatura continuă şi sperăm să ajute cât mai multi tineri să îşi descopere calea spre sufletele cititorilor.

   Astăzi vorbim despre Claudiu Coroliuc (zis Ducu), personalitatea cameleonică a tineretului literar. Vârsta de 20 de ani îl surprinde student la Universitatea de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa din Iași, la profilul de Medicină Generală, trăind, după propriile lui afirmații, cea mai frumoasă și cea mai înfiorătoare perioadă din viața sa. Contrar deciziei profesionale, firea sa se încadrează, mai degrabă, în tiparul omenesc al abstractizării întregului univers din juru-i, zi de zi, tocmai de aceea timpul liber îl canalizează către pasiuni care aparțin de cealaltă parte a axului, iar dintre toate cea mai importantă pare să fie literatura.

            Despre arta literară a aflat mai multe în clipa în care a realizat că cele mai profunde gânduri sunt proiectate prin frumos, pentru a putea fi transmise, iar pasiunea a început în primii ani de adolescență, când avea foarte multe lucruri de transmis. Este influențat de scrierile simboliste, iar de ceva timp, de suprarealism, astfel încât misterul tematic îl construiește pe baza unei lumi subconștiente (sau chiar inconștiente).

  Mai mult decât o carte, iubesc artistul și îmi dau seama că el este sursa adevărului, ne mărturisește viitorul medic.

   Pe alt plan, apare muzica, sursă majoră de inspirație pentru ceea ce scrie, dar și pentru starea sa de spirit (aproape simbolist). Iubește în egală măsură muzica jazz, la pachet cu serile de vineri și luminile de bar (de altfel, o temă comună pe care o abordează, atât în creațiile lirice, cât și în cele epice). De aici, și dorința de a cânta la un instrument muzical.

   Își dorește să echilibreze balanța între interesul științific și profesional și latura artistică profundă,  fiindcă, în opinia sa, aceasta este rețeta adevărului descoperit despre fericire.

ce vă faceți

ce vă faceți atunci când apune soarele

când razele sunt paralele cu pleoapele

când vi se pătează tricoul alb cu amurg

și cu roșu de sânge?

ce vă faceți când trec trenuri de-a valma

cu negreala pământurilor profanate

cu mirosul greu de carbon izotop 13

și vă cad toate pe urmă ca o grămadă

în buzunarele pantalonilor Armani?

atunci când beți Appletini pe șezlong

și vă miros măruntaiele a Marlboro

e atunci când pe orizont o pasăre se sinucide

tăindu-și mai întâi ciocul

apoi ochiul

apoi penele

și pe urmă aripile.

Cufundare

vara e pe sfârșite iar mie mi s-au cam împrăștiat mințile

a fost și iarna mea odată când înghețam în brațele iubitelor mele

pe atunci îmi permiteam să fumez țigări la balconul barurilor

și să scriu cărți pentru toate piesele mele pe care le ascultam

de la cele mai marcante sub-genuri de heavy metal

până la canon în mi major cu orchestre la mine în casă

și au trecut doar 3 ani de când am fost ultima dată poet

și am scris prima dată despre viața unui licean rebel

care voia la fel de bine să integreze trombonul în rock

sau un redneck pe plajele din California.

acum e la fel ca într-un televizor cu ecran plat

câteodată e o cromatică de culori violete

câteodată nu e semnal

important e că nu am încercat să merg mai departe de atât

și sunt mulțumit cu aceleași filme de la ora 20:30

și cu aceeași puștoaică care zice că are 24 de ani

și care anunță o vară toridă.

în filmele de crăciun erau gangsteri care serveau Old Fashioned

cu pistoale și tot felul de fumuri în cap

unii oameni chiar devin mai puternici cu fiecare lovitură

mă întreb câte lovituri o fi primit soliștii mei preferați

de le călcam pe urme cu atâta siguranță.

îmi aduc aminte când ningea la sfârșitul lui martie

iar eu zici că eram Nietzsche sub felinarele parcului

și ea zici că era cea mai proastă scriitoare de cărți polițiste

și eu am început să cred cel puțin în una din cărțile ei

iar ea a scris prima dată despre mustața mea.

câte manifeste în fiecare om care vede măcar o dată copacii înfloriți

și iernile târzii nu mai sunt atât de târzii

nu mai e nevoie să fii Martin Luther și să porți geci de piele

mie mi s-au cam împrăștiat mințile în ultima perioadă

așa că ce rost mai are să călătoresc.

pe naiba dacă am să mișc vreodată un deget

chiar dacă vrea cineva să se aplece peste locul în care îmi întind cadavrul.

Felinare peste oraș

 dacă o vezi vreodată, salut-o.

și-a vărsat luna stelele și e greu să le deosebești

 apoi, nicio stea nu e veșnică.

pe dealurile din capătul orașului zac două felinare

aproape zici că sunt doi ochi, caleidoscoape

veghează orașul metalic și arterele de curent

veghează alte două felinare și alte două

sunt câteva zeci de mii care par,

din păcate, o infinitate.

deasupra barurilor ard neoanele ca într-un sci-fi

iar balta de pe trotuar le reflectă vibrațiile

”doamne” -se gândește una- ”ce ploaie risipitoare

ce-o să facă săracii rătăciți

nici vitrinele n-o să-i mai vadă”.

în centrul orașului se laudă grandiosul, imensul

ou de paște plin cu luminițe

care crede că pompează stelele pe cer

iar mie aproape mi se face milă

fiindcă habar nu are că sărbătorile trec.

în rest, la periferie, locurile sunt mai cenușii

dar care lună își varsă stelele pe străzi mărginașe?

totuși, dacă o vezi, salut-o.

Lalele fără rădăcini

fragment

    M-am trezit următoarea dimineață cu o durere groaznică de cap, simțind cum pielea mi-e uscată până la carne. M-am ridicat din pat, iar amețeala a început să mă cutremure din cap până-n picioare. M-am îndreptat spre bucătărie și cu disperare am băut în grabă câteva pahare de apă. Începusem să mă calmez, urmând ca mai apoi să transpir abundent și să simt cum inima e gata să-mi sară din piept. După câteva minute, am făcut un duș și mi-am pus haine noi pe mine. Dimineața era însorită, așa că am lăsat răcoarea dimineții să pătrundă în casă odată cu lumina soarelui.

            Am realizat apoi că Asako tot nu a venit acasă, dar mintea mea nu mai era ocupată să găsească vreun rost în toată treaba asta. Asako mă părăsise, așa cum făcuseră multe alte fete înainte. Nu era nimic mai special de această dată. Curiozitatea totuși mă măcina, așa că am sunat un fost coleg de facultate.

            – Când am văzut un număr de telefon din Grecia, n-am știut foarte bine cum să reacționez. Mă bucur să te aud! Care e graba? mă întrebă  singurul meu prieten mai apropiat din cei trei ani de facultate.

            – E vorba de Asako. Mi-aș dori să îi faci o vizită la firmă sau să te interesezi dacă e în țară. Îți explic toate când ajung acolo!

            O liniște de câteva secunde se așeză între noi, după care, cu puțină ezitare, fostul meu coleg mi-a dat un răspuns neașteptat:

            – Credeam că știi, dar Asako și-a dat demisia de la firmă cu o săptămână în urmă. Am fost pe la ea, mi s-a zis că urmează să plece înapoi în Japonia să lucreze la firma tatălui ei.

            Am răsuflat adânc, după care i-am răspuns încercând să par încrezător.

            – Am înțeles! Îți mulțumesc de răspuns.

            – E totul bine între voi?

            – Relativ. În curând voi ajunge în țară și ne vom vedea.

            Am mai schimbat câteva vorbe împreună, după care am închis telefonul.

            Pachetul ei de țigări încă se afla pe măsuță. Mi-am scos o țigară, am pus mâna pe ultima cutie de bere din frigider și m-am făcut comod pe scaunul din balcon. Soarele răsărea deasupra mării, iar mai târziu mă cuprinse o căldură înăbușitoare. De obicei, astfel de schimbări de temperatură prevestesc furtuni.

Creaţie literară – o rubrică despre poezie, proză, materiale menite să vă încânte sufletul, să le citiţi cu drag. Autori consacraţi sau tineri debutanţi au şansa de a-şi face cunoscut glasul inimii prin rubrica de creaţie.

Dacă vorbești prostii, îți taie popa limba… (fragment din romanul Trăind clipa, de Nina Marcu)

Claudiu Coroliuc