Haralambie

Haralambie

   Amintirile se zbat mereu în mintea oamenilor ce se apropie de sfârşitul vieţii… . Pleoapele palpită asemeni unor fluturi, iar sub ele aleargă imagini de demult. Uneori, sub tremurul firav al pleoapelor, răsare o lacrimă care îşi caută drum pe obrazul brăzdat de trecerea anilor.

  Bunicul stă pe scaunul lui de sub vie și-şi aminteşte, cu o precizie aproape fotografică, momentul plecării fratelui la război.

  Era vară, un cer fierbinte acoperea ograda casei. Aerul părea încremenit într-o aşteptare tăcută. Toţi ai casei priveau la fratele lor, care îşi pregătea raniţa pentru plecare.

   Îl chema Haralambie şi era tânăr, cei 19 ani  ai săi îl îndemnau mai degrabă spre dragoste, decât spre război. Era cel mai mare dintre cei nouă frați și singurul din casă care știa carte. Fusese numit de curând ofițer. Așadar, nu era cale de întoarcere, trebuia să plece. În casa micuţă, fraţii, surorile, tatăl îl priveau fără să spună ceva. Simţea mila, poate disperarea tatălui, iar în piept îi urca greoi plânsul. Poate c-ar fi trebuit să se comporte ca un soldat, dar simţea că lacrimile neplânse la timp se adunau năvalnic. Îşi rezemă fruntea de tocul uşii, iar cu braţul îndoit încercă să ascundă faţa schimbată de urgia lacrimilor… . După un timp, s-a potolit, un oftat prelung vestind resemnarea. Mâna întinsă spre fiecare, îmbrăţişările mute, încurajările şoptite, toate n-au însemnat nimic, numai privirea aceea care parcă ştia că nu va mai poposi niciodată pe lucrurile din casă, pe tot ceea ce era copilăria lui,  tinerețea lui, totul rămasese în urmă ca o părere.

   Cu umerii lăsați, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, păși hotărât de ulița prăfuită pe care seceta lăsase crăpături adânci. Nu răspunse la chemarea chinuitoare a mamei și nici nu se mai uită înapoi. Bunicul, copil de cinci ani pe-atunci, începu să plângă.

   Războiul l-a ucis undeva în Rusia, un glonte i-a secerat tinereţea. Poate că ochii lui au căutat cerul de deasupra casei părinteşti, poate că a încercat să desluşească în şuieratul vântului un glas cunoscut sau poate că a răspuns în sfârșit la chemarea  mamei… . În jurul lui era pustiu, moartea nu avea milă, iar pământul îl chema, deschizându-și  braţele pentru fiecare. Şi pentru el, o brazdă a devenit veşnicie, iar pe brazdă poate că firele de iarbă i-au cântat un cântec de acasă.

Paşii vieţii lui s-au oprit brusc acolo, departe… . S-au întors în sat numai o medalie şi o scrisoare de mulţumire pentru jertfa sa. Durerea a fost de nesuportat pentru mamă; și-a urmat copilul în veșnicie.

   Bunicul meu tace. Privește îndelung țigara din care a uitat să mai tragă. Amintirea plecării fratelui la război e atât de vie în ochii lui… . E liniște din nou în ogradă și e cald… .

Poveste adevărată.

Sursa foto>Gazeta de Maramures