Moartea m-a bătut pe umăr, de Haralamb Zincă – Editura Publisol – recenzie

Moartea m-a bătut pe umăr

Haralamb Zincă

Titlul original: Moartea m-a bătut pe umăr

Editura: Publisol

Serie de autor

Anul apariției: 1992, 2021

Număr pagini: 238

Gen: Spionaj, Polițist

Cotație Goodreads: 3,33

  Am citit „Moartea m-a bătut pe umăr” cu mult timp în urmă. Pe vremea când de abia găseam vreo carte de-a lui Haralamb Zincă prin anticariate, în ediții vechi, uitate. Nu mai țineam minte titlul, nici acțiunea, doar câteva indicii: numele „Lala Jiga” (are o rezonanță aparte), incursiunea nocturnă în Parcul 23 August (actualul Parc Național), precum și cum a scos personajul principal telefonul din priză pentru a nu fi deranjat (îl înțeleg perfect, chiar dacă nu primesc amenințări, ca el).

  Este primul roman care îl are ca personaj principal chiar pe scriitorul Haralamb Zincă. Nu Corneliu Cara, alter-ego-ul lui, pur și simplu, Haralamb Zincă.

  Potrivit contemporanilor, în realitate, anchetatorii îi cereau sfatul pentru rezolvarea unor cazuri. Probabil acest lucru inspiră intriga romanului.

  Ne aflăm în Bucureștiul anului 1964. Haralamb Zincă este contactat de Sorin Tudoran, un cititor care îi cere ajutorul în dezlegarea unei enigme din trecutul său familial. Mai exact, vrea să afle ce s-a întâmplat cu tatăl său, aviator dispărut fără urmă în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Ați ghicit, din nou obsesia lui Zincă pentru acea perioadă istorică, Cel de-al Doilea Război Mondial și întoarcerea armelor de la 23 august 1944.

  „Mă adresez dumneavoastră nu ca unui detectiv, ci ca unui scriitor pe care îl știu că este pasionat de întâmplări învăluite în mister din ultimul război.”

  La început se arată sceptic, însă în cele din urmă acceptă provocarea, doar scrie romane de spionaj și curiozitatea nu-i dă pace. Tocmai această curiozitate îi face și probleme… Nu se spune degeaba „Curiozitatea a omorât pisica”…

  Scriitorul începe investigațiile, însă la scurt timp este contactat de un necunoscut care îl somează să abandoneze demersurile, chiar îl amenință.

  Ulterior, însuși Sorin Tudoran îl roagă să sisteze cercetările, însă subiectul îl prinde, curiozitatea îl roade și contrar rațiunii, merge mai departe.

  Conflictul interior este laitmotivul romanului; personajul nostru este prins între vocea rațiunii, aceea de a abandona orice demers, și curiozitatea de a afla ce s-a întâmplat cu aviatorul.

„Întrebările iscate de lectura scrisorii mă ațâțau ai naibii! Începusem să mă simt obligat moral să le caut răspunsuri.”

„Am început să mă ocărăsc: „Ce-mi veni? De ce mă bag în viața unor oameni? Să dezleg enigme! Enigme care nici măcar nu sunt enigme. Ce sunt eu? Detectiv? Polițist scos la pensie?! M-am legat la cap fără să mă doară! Ei, drăcia dracului! Ia să fac bine să mă întorc la manuscrisele mele! Că, slavă Domnului, treabă am destulă!” În clipa următoare, mi-au căzut din nou sub ochi documentele primite de la Sorin Tudoran și inima mi s-a înmuiat: „Cum să-l abandonez? Și-a pus atâtea speranțe în mine… Vai de sufletul lui!”

„De-a lungul existenței mele am fost însă și un bun reporter, iar una dintre calitățile reporterului este aceea de a face, oricât i-ar veni de greu, pe nesimțitul: adică: ești dat afară pe ușă, tu intri pe fereastră.”

  Pur și simplu, scriitorul nu rezistă tentației de a săpa după adevăr. Se implică din ce în ce mai mult, dar din păcate, amenințările nu sunt în van. Pe măsură ce se apropie, ce ia legătura cu anumite persoane-cheie, viața îi este pusă în pericol.

„- Dacă vă telefonez și vă sfătuiesc să nu vă ocupați de acest caz, o fac spre binele dumneavoastră.

– Spre binele meu?! Am reținut oare corect cuvintele dumneavoastră?

– Repet: dacă țineți la viața dumneavoastră, la cărțile pe care le scrieți.

– Vă arde de glume, domnule? l-am întrerupt eu cu un râs nervos.

– Nu, nu… Greșiți, nu-mi luați avertismentul drept o glumă.”

Care să fie motivul amenințărilor? Cine nu vrea să se afle adevărul și de ce? Totul este legat de spionaj, contraspionaj, probleme legate de securitatea națională.

„Dar uneori, ăștia care lucrează la Biroul 2 știu prea multe… Și tare nu-i bine…”

  Ca de obicei, stilul autorului m-a captivat. Subiectul nu m-a atras cine știe ce, dar are un fel Haralamb Zincă de a te prinde cu degetele de pagini… În plus, personajele sunt foarte interesante.

Umorul îi face romanele inconfundabile, dau două exemple care m-au făcut să râd minute în șir:

„- Vă arde de glumă… Da` noi aici nu ne mai vedem capul!

– O oglindă v-ar salva.”

„- Domnule Zincă, am auzit glasul celui de la Năsăud, datorită căruia m-am angajat în această aventură. Bună seara! V-am deranjat?

Ah, convenționalismele! I-am răspuns cu ironie:

– Da, domnule, tocmai citeam Biblia…”

  Așa cum ne-a obișnuit în romanele sale, și aici întâlnim referiri la alte scrieri ale autorului:

„Ți-am citit cartea Ochii doctorului King. Dacă nu mă înșel, îmi tot spunea în timp ce-mi scutura voinicește brațul, are o mulțime de greșeli.

Am tușit, ca și cum aerul din birou m-ar fi stingherit. Pe fața măslinie a ofițerului s-a ivit un zâmbet mucalit și s-a grăbit să adauge:

– De tipar, maestre, de tipar.”

  Totodată, apar aluzii și la personaje dragi create de Haralamb Zincă, de exemplu, colonelul Panait:

„Mi-am mai amintit de ticul verbal al unuia dintre eroii cărților mele de aventuri: ”S-o luăm metodic!” își sfătuia el colegii.”

  Recunosc că la început, le duceam dorul celor trei: colonelul Panait, căpitanul Lucian și Frunză. Ei, vă dezvălui că la un moment în carte, își fac apariția, materializându-se în realitatea de zi cu zi a scriitorului.

„În clipa următoare, am văzut ieșind din pădurice trei bărbați… civili tustrei… Unul dintre ei, cu arma în mână, venea spre mine, ceilalți doi s-au repezit după „omul invizibil”. N-am fost în stare să mă clintesc. Doar când cel cu arma în mână a ajuns la câțiva metri, am scos un țipăt de bucurie:

– Lucian! Căpitane!”

Despre autor:

  Haralamb Zincă (1923-2008), pe numele său real Hary Isac Zilberman, este autorul a peste 50 de romane polițiste și de spionaj, considerat părintele literaturii de gen din România, „Sfârșitul spionului fantomă” fiind prima carte de spionaj scrisă de un autor român, iar „O crimă aproape perfectă”, prima carte polițistă.

  A fost unul dintre cei mai vânduți scriitori ai epocii sale, tirajele epuizându-se în câteva zile. De asemenea, anchetatorii profesioniști îi cereau sfaturi pentru rezolvarea unor cazuri reale.

  Pseudonimul „Haralamb Zincă”, pe care îl știm cu toții, i-a fost dat întâmplător, de către Miron Radu Paraschivescu, care în calitate de director al unei publicații, nu i-a înțeles scrisul și i-a semnat articolul „Haralamb Zincă”.

A fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru cartea-document „Și a fost ora H” și cu Premiul Uniunii Scriitorilor.

Alte cărți: „Moartea vine pe bandă de magnetofon”, „Ochii doctorului King”, „Soarele a murit în zori”, „Un glonte pentru rezident”, „Mapa cenușie” , „Suspecta moarte a lui Mario Campanella”

carte disponibilă pe site-ul Publisol

Verifică disponibilitatea cărții în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Recenzii cărți