Şedinţa de spiritism – Tessa Nadir

   Priveam tristă spre uşile aurite capitonate cu catifea albastră. Ne apropiam cu repeziciune de ele, flancate de doi servitori care duceau sfeşnicele cu lumânările pe jumătate consumate. Contesa Josephine plutea ca o petală de roză în adierea unui vânt uşor, îmbujorată în obraji şi împurpurată pe pleoape, povestind ultimul scandal în legătură cu o altă contesă, de care nici nu auzisem. O vedeam printre penele de struţ de la evantaiul ei şi o auzeam vag, printre frânturile de muzică, chicotitul petrecăreţilor şi clipocitul apei din fântânile arteziene. Înţelesesem că mai era nevoie de un om la masa mare de bridge şi încercasem să o conving că eu eram departe de a fi calificată pentru o asemenea partidă. Râsese cristalin şi mă liniştise că eram mai mult decât perfectă. 

  Adevărul era că pentru o fată care nu demult fusese introdusă în societate şi care nu era tocmai o partidă reuşită, să lipsească de pe ring după doar al treilea dans însemna o adevărată catastrofă. Orologiul bătuse miezul nopţii atunci când servitorii ne introduseră în salonul mare de bridge pe care l-am găsit înţesat cu bărbaţi care îşi fumau pipele, liniştiţi. Văzându-ne, se ridicară toţi în picioare, făcându-ne reverenţe şi Josephine scăpă de gentuţa ei din mărgele, aruncând-o spre o damă de companie. Apoi de evantai şi de umbreluţă. Domnii îi sărutară mâinile înmănuşate şi ea râse, ignorându-i şi ironizându-i, ca o mare cochetă.

– O să te obişnuieşti, îmi zise împingându-mă într-un alt salon, apoi în altul.

  Ne-am oprit abia în budoarul gazdei noastre, lady Madlene, care se afla aşezată la o masă rotundă, înconjurată de o mulţime de nobili respectabili. Toţi întorseseră capetele spre noi şi zâmbiră cu îngăduinţă, spunându-i Josephinei că a întârziat un pic. Aceasta se aşeză în dreptul lordului Pembroke şi mă obligă şi pe mine să iau loc pe singurul scaun rămas liber, chiar lângă lady Madlene. 

– Eleonore o să intre în transă, mă anunţă Josephine privind spre o micuţă contesă, între două vârste, care ne examina cu ochii ei severi. Părea pregătită pentru o operaţiune extrem de dificilă, chiar dureroasă, căci chipul ei se schimonosise într-un rictus oribil. Nu ştiu de ce, poate din cauza unei împunsături răutăcioase a Josephinei, dar mi-am imaginat că acea respectabilă doamnă avea să-şi scape dinţii falşi în paharul cu şampanie, poate chiar şi peruca şi am izbucnit într-un râs destul de zgomotos, care perturba liniştea ce se formase. 

– În curând nu o să mai ai de ce să râzi, te asigur, mă sfredeli cu o voce tenebroasă, apoi ceru să se stingă toate lumânările.

– Nu fi aspră, Nellie, interveni gazda, e prima ei şedinţă. Să ne ţinem de mâini, ne îndemnă apoi, cu o mimă serioasă.     

  Cu toţii am executat obedienţi, împreunându-ne mâinile, chinuindu-ne să ne obişnuim cu bezna cavernoasă care se crease. Încordată de frică îmi ţineam braţele ţepene şi încercam să mă concentrez pe locul unde trebuia să fie trupul Eleonorei, marcat de două puncte lucitoare, scânteietoare. Erau ochii ei, ca ai unei feline, care aveau capacitatea să vadă şi în întuneric, străpungându-ne cu severitatea lor. În liniştea aceea înfricoşătoare auzeam hârşâitul satinului şi pe lordul Pembroke  mângâindu-i mai mult decât elocvent mâinile Josephinei, iar pe ea, pe sub masă întinzându-şi picioarele spre el, călcându-l probabil. Nimeni nu părea să ia prea mult în serios această şedinţă şi deşi muream de frică, imaginându-mi tot felul de lucruri prin întuneric, îmi propusesem să mă relaxez şi eu. Însă destinderea mea nu dură mult timp, pentru că în curând se auzi aceaşi voce îngroşată, sinistră, venind de la Eleonore:

– Este vreun spirit aici care doreşte să comunice?

  Tăcere. Ca de mormânt. Auzeam respiraţiile sacadate, oarecum uimite, pline de anticipaţie ale comesenilor şi în acelaşi timp, la unison, bătăile inimii mele. Trecură câteva minute groaznic de lungi până când aceasta repetă întrebarea şi noi ne cufundarăm iarăşi în aceaşi stare de aşteptare. Ceva trebuia să se întâmple şi se şi întâmplă. Am perceput o uşoară înclinare a mesei, spre mine, lucru care mi s-a părut imposibil, căci eu abia o atingeam cu antebraţele. Înspăimântată, am dorit să o împing la loc, într-o poziţie firească, dar nu am avut destulă putere. Ceva foarte puternic o ţinea locului. Apoi, lucru şi mai grotesc, Eleonore vorbi din nou:

– Am venit iarăşi. Sunt aici! 

  Glasul îi era total schimbat. Subţire, ca de fată tânără, mătăsos dar limpede, cristalin. Am încercat să-mi dau seama dacă acea voce aparţinea cuiva cunoscut de la masă, dar nimeni nu putea să fie. Aşadar Eleonore vorbise, cu vocea altcuiva! Am început să tremur şi doream să fug de la masă, dar lady Madlene mă strânsese atât de tare de mână încât îmi fu imposibil să mă desprind. Am rămas locului, dârdâind de frig, de groază şi poate şi de nebunie. Au urmat ciocănituri violente în tăblia mesei. Cineva era foarte furios şi dorea neapărat să se facă auzit. Eleonore continuă sinstrele dezvăluiri:

– Este ziua balului, spuse vocea tânără încântătoare. Cu toţii ne-am aşezat în jurul mesei rotunde. Mi-am pus colierul cu smaralde la gât şi suntem gata să începem…

  Alte bufnituri uşoare, venite parcă de niciunde, din întuneric, de sub masă sau direct din infern, n-aş putea să spun. Parcă luciul mesei era zgâriat de nişte gheare ascuţite şi încercând să opună rezistenţă trosnea într-o manieră înspăimântătoare. Aceasta continua să se încline înspre mine şi aveam inima cât un purice, privind disperată în beznă, încercând să desluşesc siluetele comesenilor mei. Eleonore rupse iar tăcerea. Însă de data aceasta cu o voce gravă, aspră şi sentenţioasă :

– Am stat în dreptul ferestrei, ascunşi de perdelele de brocart şi ne-am sărutat. Am privit pe fereastră şi am văzut două stele înainte ca totul să se întâmple.

  Un zgomot sfâşietor se auzi, o căzătură brutală, fix în mijlocul mesei, ca şi cum un trup greu ar fi fost lansat de la mare înălţime. Siderată, m-am tot uitat după servitori îngrijoraţi care să vină să verifice dacă imensul candelabru de deasupra capului nostru se desprinsese din şuruburi. Însă nu veni nimeni şi eu eram din ce în ce mai speriată, dar şi curioasă în legătură cu strania poveste pe care Eleonore cu o voce subţire, candidă începuse să ne-o relateze:

– Încă mai ţin smaraldele în mână. Ce curios! râse fata. Nici când ştii cu certitudine că totul s-a terminat nu poţi să te desprinzi de unele lucruri… Am trupul zgâriat şi e atât de frig. Foarte frig… Simt un miros de… şi nu mai pot să respir!

  Un horcăit prelung, gutural şi sinistru, se auzi, ca şi cum cineva s-ar chinui foarte tare să respire şi să nu se înece. M-am ridicat val vârtej de pe scaun, rupând lanţul de mâini încleştate şi am urlat din toţi plămânii. Nu ştiu prin ce miracol sau ce farmece dar brusc, absolut toate lumânările s-au aprins în odaie şi eu am putut să văd masa lăsându-se în jos, la locul ei obişnuit, acţionată parcă de o mână invizibilă. Vizavi de mine zăcea leşinată Eleonore, palidă ca un cadavru şi plină la decolteu de vânătăi neobişnuite, în forme regulate. Involuntar m-am gândit la smaralde. Horcăitul încă se mai auzea, dar scăzuse din intensitate şi oarecum amuzată, lady Madlene m-a luat de mână şi mi-a spus:

– Nu-ţi face griji, e doar bunicul. Are o digestie proastă, are nevoie de două linguriţe de bicarbonat. 

  În timp ce Eleonore era uşor pălmuită spre a fi adusă înapoi în simţiri, eu m-am întors şi în spatele meu am văzut un bunic care zăcea într-un fotoliu confortabil întinzându-şi mâna spre valetul care îi servea nişte praf alb, dintr-o bombonieră din cristal de Bohemia. 

                                                                       *

  Balul dură trei zile şi trei nopţi, aşa cum unui bal îi stă bine. A doua seară decurse identic cu prima şi mi-am petrecut-o împărţind politeţuri şi remarci tâmpe la adresa unor oameni despre care nu ştiam mare lucru. Ţinându-mi trena, mă învârteam printre ei, cu un pahar de punch în mână, din care mă abţineam să sorb prea mult şi ascultam părerea Josephinei despre fiecare. Era amuzantă, cinică şi ştia să-i dezvelească pe toţi de hainele şi perucile scumpe. De câteva ori am încercat să aduc în discuţie ceea ce se petrecuse la şedinţa la care asistasem, dar ea refuza să comenteze cele întâmplate. Dădea din umeri şi trecea la subiectele mondene. Menţionându-i că îi acordasem valsul următor vicontelui de Devon, se strâmbase, catalogându-l un adevărat infatuat. Totuşi, având în vedere că îl părăsisem cu o seară dinainte fără să-i mai acord dansul cuvenit, m-am ţinut de promisiune şi în câteva clipe eram în braţele sale, pe ringul de dans. Pe Josephine am lăsat-o în compania aceluiaşi fidel lord Pembroke.    

 Dansul fu stânjenitor şi stângaci, în mare parte pentru că ori eu îl călcam pe picioare ori el îmi sfâşia bucăţele de dantelă din rochie. Păream îmbăţoşaţi şi era cât se poate de clar că amândoi detestam să dansăm. Îl iubeam în taină pe vicontele de Devon însă la fiecare întâlnire ceva mergea prost şi totul ieşea pe dos, astfel că nu aveam speranţe că şi el simţea la fel. La un moment dat, el rupse tăcerea:

– Cum vi se pare…

– Frumos, i-am răspuns emoţionată, fără să ştiu despre ce era vorba, căci văzusem ceva foarte straniu.

  Printre dansatori se găsea o figură foarte interesantă şi intrigantă: un bărbat chipeş, înalt, bine făcut, cu o mustaţă roşcată şi un fel de coif ciudat pe cap. Era îmbrăcat în haine bleumarin cu revere roşiatice şi avea nasturi auriţi. O spadă lungă şi arcuită era prinsă la brâul împletit pe care îl purta. Părea un ofiţer  sau în orice caz, un militar. Mă privea intens, hipnotizant şi foarte direct, foarte îndrăzneţ, aşa cum niciun gentleman nu ar fi cutezat să o facă. Mă invita, din priviri să merg cu el. Captivată, am făcut un gest de nebunie curată. L-am lăsat pe partenerul meu în mijlocul ringului, cu gura căscată de uluire şi m-am luat după acel bărbat necunoscut. 

  Am parcurs multe saloane, aşezate ca un labirint, coridoare lungi, înţesate de petrecăreţi care discutau intim, deranjaţi de apariţia noastră bruscă, ce mă priveau adesea indignaţi. Am ajuns în locuri pe care nici nu le vizitasem până atunci, camere ponosite, cu miros greu, neaerisite şi nelocuite de foarte mult timp. Praful se ridica în urma noastră, iar podelele gemeau prelung sub paşii noştri, iar eu îl urmam pe acel bărbat ca o fanatică sau mai rău, ca o îndrăgostită. Nu ştiu cât am mers aşa, neobosită, împleticindu-mă în propria mea rochie, cu ceara de la lumânare curgându-mi pe degete, dar ştiu că la un moment dat am coborât nişte trepte abrupte şi apoi m-am trezit într-o galerie despre existenţa căreia nici nu auzisem. 

  Am pus sfeşnicul pe masa rotundă din mijloc şi am privit în jur. Bărbatul dispăruse. Am strigat după el şi m-am înfiorat auzindu-mi ecourile vocii. Nu era nicăieri şi nu mă simţeam în stare să-l caut. Epuizată, am explorat pereţii galeriei. Erau tapetaţi cu picturi în rame greoaie, aurite. Contele cutare, ducesa cutare, numai feţe impozante, cu privirea lor superioară, severă, înveşmântate în mătase purpurie sau în catifea verzuie. Ici colo se găsea şi câte un tablou de familie, unde frumoasele doamne ţineau şi câte un prunc în braţe, iar domnii priveau plictisiţi, cu pipele lor lungi.

  Şi până la urmă, accidental sau nu, l-am descoperit şi pe bărbatul care mă condusese până acolo. Tabloul era într-un unghier întunecos, prăfuit şi uitat de lume. Îl înfăţişa în aceleaşi haine militare, dar cu chipul mai rumen, mai viu. Ochii cenuşii priveau blând, acum. Când să-i citesc numele, am observat în dreapta sa o altă pictură, cea a unei femei. Plăcută, roşcată, într-o rochie roz… şi cu smaralde la gât! Văzând acele pietre m-a cuprins o stare de sfârşeală cumplită. Efectiv mi se făcuse rău, transpiram, odaia se învârtea cu mine şi abia mai găseam aer. O teroare cumplită mă cuprinsese şi simţeam cum cineva mă strângea de gât. Am auzit perdelele vâjâind şi parcă cineva îmi şoptea ceva la ureche. Ceva groaznic. Urmarea fu firească, am leşinat şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu mine. 

                                                      *

  M-am trezit în patul meu cu Josephine alături, privindu-mă intrigată. Îşi pusese doar un halat străveziu peste cămaşa de noapte, semn că încă nu coborâse la micul dejun. Mă durea capul şi inima încă îmi bătea nebuneşte, doar gândindu-mă la obscura galerie.

– Cum eşti? mă întrebă, zâmbind.

– Sunt bine, am răspuns. Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, forţându-mă să-mi amintesc cum am ajuns în camera mea după ce mă aventurasem în acea galerie.

– Păi… oftă ea prelung. Te-au găsit nişte slujnice, erai căzută pe scările din partea veche a castelului. Imediat au răspândit zvonurile că ai băut prea multe pahare de punch. Sau că te-ai întâlnit cu cineva în taină acolo…

– Dumnezeule! am urlat. Reputaţia mea trebuie să fie ţăndări! Vicontele?!

– E un gentleman, zâmbi ea. A povestit tuturor că ţi-a servit stridii şi ţi s-a făcut rău. Acum toţi vă privesc cu duioşie. Nu ştiu ce este între voi…

– Ce să fie… am spus cu tristeţe. Şi după ce s-a întâmplat aseară proababil că mă consideră nebună. 

– O să ai ocazia să îndrepţi lucrurile, făcu ea un gest de exasperare. Mai bine spune-mi ce făceai acolo la orele acelea târzii, singură?

– Nu ştiu, i-am răspuns confuză. Cred că într-adevăr mi-a fost rău. 

– Să uităm, se ridică de pe pat cu repeziciune, azi e ultima seară şi trebuie să profităm de ea! Ne vom distra! îmi făgădui. 

  Şi aşa a şi fost. Ne-am făcut de cap, ironizându-i pe toţi, dansând pe apucate cu cine se găsea şi înfruptându-ne din mai multă mâncare decât corsetele noaste ne permiteau. Vicontele mă privise grav de câteva ori, însă eu fugeam de morala lui, posedată de toată această voioşie şi nevoie de distracţie pe care mi-o transmisese Josephine. Toată seara încercase să-mi vorbească însă l-am evitat cât am putut. Îmi era teamă de el, de judecata lui dură şi mai ales de ce avea să-mi ceară la schimb pentru faptul că-mi salvase reputaţia. Era prea inteligent să-i scape o asemenea ocazie.    

  Totuşi, nu cu mult după miezul nopţii reuşi să mă încolţească între două doamne trupeşe şi guralive şi o masă generoasă, împovărată cu zeci de tartine şi pateuri. Neavând unde să mă mai strecor, l-am înfruntat, oarecum ruşinată. 

– Oh, viconte, trebuie să vă…

– Deloc, bagateliză el totul, am făcut ce ar fi făcut orice gentleman. Totuşi, mă privi pătrunzător…

  Dorisem să-mi cer scuze pentru purtarea mea cu o seară dinainte, dar în mod straniu, n-am mai apucat. Zărisem pe cineva care, cu o intensitate neobişnuită, mă fermecă din nou. Uitând de maniere şi etichetă m-am strecurat pe lângă viconte şi am pornit-o pe urmele ofiţerului. Nu aveam cum să rezist acestui impuls nebunesc şi copleşitor de a-l urma, oriunde.  

  Ca şi data trecută, am mers mult, într-un ritm alert. El în faţa mea, arătându-mi drumul, îmbrăcat în aceeaşi uniformă, eu în urma lui, docilă, neobosită,  parcă în transă. Nu ştiu cât dură tot acest drum, dar ne-am oprit pe un coridor cu dale de marmură şi cu ferestre mari, cu draperii lungi, transparente, care fluturau ca nişte stafii suspendate, în întunericul nopţii. Ofiţerul s-a oprit în faţa uneia dintre ferestre, lăsându-mi timp să admir coridorul, dar şi pereţii înţesaţi cu tablouri aparţinând lui van Dyck. Conştient parcă de sensibilitatea mea pentru artă de calitate nu se grăbi să-mi răpească această plăcere pură de a savura acele câteva opere.  

  Apoi, cu o mişcare bruscă îşi smulse sabia, aruncând-o undeva, într-un colţ al încăperii. Am tresărit, căci metalul se ciocnise violent de marmură, scoţând mici scântei. Cu sunetul acela oribil răsunându-mi încă în timpane, l-am văzut plonjând pur şi simplu pe fereastră. Şocată, disperată şi panicată am alergat să-l salvez. Însă, privind în jos, în grădina castelului nu am putut să observ nimic, din cauza întunericului. Ţinându-mă de pervaz, cu mâinile încleştate, am început să urlu ca o nebună, după ajutor.   

  Ţipetele mele au alertat o grămadă de lume curioasă şi ironică. Josephine mă sprijinea, ca o prietenă straşnică în timp ce, cu greu, reuşeam să relatez ce se întâmplase. Mai mulţi cavaleri se aventuraseră în grădina de trandafiri, chiar sub geam, pentru a-l căuta pe ofiţer. Gazda, jenată, dar şi preocupată încerca să liniştească invitaţii şi să-i asigure că niciun ofiţer nu fusese invitat. Şi nimeni nu venise îmbrăcat în acea uniformă pe care o descrisesem. După ce se întorseseră mai mulţi bărbaţi din grădină relatându-ne că nu fusese găsit niciun trup şi că tufele de trandafiri nu erau nici măcar deranjate, am simţit că aveam să leşin. Totul fusese atât de real! În timp ce Josephine încerca să mă scape de privirile şi comentariile batjocoritoare am văzut-o pe contesa Eleonore privindu-mă intens, chiar cu îngrijorare.

 *

– Când am spus că o să ne distrăm nu la asta mă gândeam, îmi şopti Josephine, în timp ce mă îmbrăca într-o cămaşă de noapte. 

– Chiar nu a fost niciun ofiţer aici? am întrebat-o deznădejduită.

– Îţi plac ofiţerii? Mă tachină.

– Nu…

– Ei bine, chiar şi dacă îţi plac, acesta e mort… dacă a sărit…

– Cred că era deja mort, am şoptit îngrozită. 

– După ce a sărit sau înainte? Speculă cu ochii măriţi, fascinaţi. 

– Oh, Jo, evident că este vorba despre… o fantomă!

– O fantomă! Se entuziasmă, apoi deveni serioasă: ce crezi că vrea…de la tine? Fantomele mereu vor ceva.

– Probabil că doreşte să aflu adevărul, să fac lumină asupra unui caz. Probabil că îl roade conştiinţa…

– Fantomele nu au conştiinţă!

– Eu cred că au şi tocmai de aceea nu se pot odihni în pace! Cred că acest ofiţer a făcut ceva groaznic. Mai ţii minte şedinţa de spiritism?

– Mhm, dădu din cap rapid.

– Cred că el a omorât-o pe doamna cu smaralde, nu ştiu de ce dar simt că a împins-o pur şi simplu de la fereastră. Cred că e acolo pe undeva…

– Printre tufele de trandafiri…

– Ai săpat vreodată? am întrebat-o brusc, dându-mi jos cămaşa de noapte şi căutând prin şifonier după nişte haine mai puţin sofisticate.

– Să sap? Unde? În inima cuiva?

– În ţărână, am zis cu o mimă cât se poate de serioasă.

– Nu, asta nu, mi-a răspuns categoric, privindu-şi unghiile, apoi a adăugat, consternată: vrei să săpăm acum în grădină?

– Nu acum, în zori, i-am zâmbit eu.  

  Ne-am furişat ca nişte hoaţe pe coridoarele pustii, în oficiul grădinarului, apoi în seră şi prin seră în grădina umedă de rouă, unde insectele începuseră să prindă viaţă. Aerul umed şi rece ne făcea să ne zgribulim de frig, dar ne şi răcorise minţile şi inimile înfierbântate de toată această aventură şi de teama de ceea ce aveam să descoperim. Înarmate cu două lopeţi am început să căutăm un loc propice pentru săpat. Cu greu am reuşit să ne hotărâm asupra punctului de unde ar trebui să începem, însă după câteva încercări ratate am găsit locul perfect, chiar sub fereastra cu pricina. Nu ştiu cât timp am stat gârbovite acolo, lovind ţărâna încăpăţânată, temându-ne să nu facem prea mult zgomot şi să nu fim surprinse de cineva până când Josephine cedă prima, aruncându-şi unealta:

– Nu este nimic aici! 

   Am inhalat mirosul trandafirilor, înţepător şi dulceag, uşor veşted, uşor trecut şi am spus:

– A simţit acest miros înainte să moară. Trebuie să fie aici. Să continuăm. 

   Am continuat. Josephine bombănind, săpa bosumflată, eu îngândurată, săpam cu spor şi speranţă… Mi-am înfăşurat voalul de mătase în jurul mâinilor sângerânde de la unealta grea şi am sperat ca efortul nostru să nu fi fost în van. Şi nu a fost, căci curând am surprins-o pe Josephine amuţind. Apoi, palidă, şi-a aruncat sapa şi s-a sprijinit aproape leşinată de gardul grădinii. Nu a reuşit să-mi spună ce păţise, a arătat doar spre groapa formată şi acolo, după ce am îngenunchiat şi am dat la o parte cu mâinile o grămăjoară de pământ maroniu am văzut ceva alb, lunguieţ. Un os. Am început să urlu şi Josephine parcă venindu-şi în fire a ţipat şi ea, ca o nebună. Ţopăiam de frig şi groază atunci când ne-au găsit şi cu greu au reuşit să ne calmeze, în vastul salon, uzitând de coniac şi întăritoare. Am privit în jurul meu la mulţimea de oameni care şuşotea despre scheletul descoperit şi am desluşit printre frânturi că ar aparţine unui bărbat! Un bărbat! Mă aşteptam să o descopăr pe doamna cu smaraldele… când colo cel îngropat acolo era nimeni altul decât ofiţerul meu! Cum era posibil aşa ceva? Şedinţa de spiritism fusese foarte elocventă în ceea ce privea moartea femeii şi totuşi…

  Am văzut-o pe contesa Eleonore stând lângă şemineu cu aceaşi privire severă din care era clar că desluşise totul. Ea ştia despre ce era vorba, îl cunoştea pe ofiţerul care mă condusese la această decoperire macabră. Am privit-o tăios la rândul meu şi i-am dat de înţeles că nu aveam să las lucrurile aşa, aveam să îi pun câteva întrebări la care mă aşteptam să-mi răspundă sincer. 

  *

   Am avut ocazia să o vizitez pe contesa Eleonore la reşedinţa ei de vară, abia după mult timp. Povestea descoperirii mele făcuse înconjurul comitatului. Fusesem invitată în multe locuri pestriţe şi am cunoscut mulţi oameni superficiali şi penibili, devenind un fel de papagal-vedetă ce era îndemnat de fiecare dată să povestească iar şi iar cele întâmplate. Popularitatea mea sporită s-a evaporat încetul cu încetul, aşa cum era şi firesc, odată cu ivirea altor întâmplări hazlii sau stranii care preocupau atât de mult societatea. 

  Vicontele de Devon, parcă scârbit de toată purtarea mea, de această vâlvă creată în jurul meu şi a acestei întâmplări sordide în care fusesem personajul principal, se retrăsese şi nu l-am mai văzut. Asta m-a făcut să urăsc şi mai mult societatea în care mă învârteam. 

  Josephine, recăsătorită cu lordul de Pembroke, se cuminţise şi ea la casa ei şi rămânând singură am decis să fac vizita mult aşteptată, dar de care nu avusesem niciodată timp, la reşedinţa contesei Eleonore.

 Am găsit-o într-o odaie întunecoasă, cu un pachet de cărţi de tarot răsfirate pe o masă şi privind la un punct fix. Sesizând prezenţa mea în cameră, mi-a spus:

– Am ştiut că o să ajungi astăzi.

– Trebuie să vorbim, am luat eu loc lângă ea, pe o mică băncuţă. 

– Ofiţerul tău, îmi zâmbi, a fost Arthur Delley, ducele de Kent. Dispariţia lui a fost un mare mister în acea perioadă. A fost văzut seara la bal, apoi niciodată. L-au căutat, l-au plâns şi l-au uitat. 

– A sărit de la fereastră.

– Da. S-a sinucis, confirmă ea.

– De ce? 

– O poveste de dragoste nefericită, desigur. Ea a decis să plece peste ocean cu familia ei, iar el, întristat, a sărit de la fereastră. Disperată şi îngrozită a căutat ajutoare şi l-au îngropat printre tufele de trandafiri. Era într-un moment politic delicat iar ea ar fi fost aspru trasă la răspundere pentru gestul acelui mare ofiţer. 

– Doamna cu smaraldele?

– Nu, a râs contesa. O simplă slujnicuţă. Metresa lui. 

– Şi atunci cine este doamna cu smaraldele? Am întrebat enervată şi nerăbdătoare.

– Oh, te referi la séance-ul de la castel. Draga mea, adevărul nu vine la noi mereu în mod direct. Trece prin mai multe “mâini” ca să mă exprim aşa. Doamna cu smaraldele care şi-a dat duhul aşa cum ofiţerul o făcuse era nimeni alta decât o altă spiritistă. Noi două am intrat în legătură şi ea ne-a spus ceea ce îi transmisese spiritul ofiţerului. Înţelegi, acum?

– Înţeleg, am dat eu din cap, oarecum dezamăgită. Crezusem iniţial că acea  doamnă fusese victima ofiţerului, apoi crezusem că fusese cea care l-a împins la moarte. Trecusem de la victimă la asasin, fără să iau în calcul că totuşi adevărul poate să fie atât de diferit. 

– Mereu trebuie să ai mintea deschisă în ceea ce priveşte adevărul, îmi spuse Eleonore. Are foarte multe feţe şi vine pe foarte multe căi. Să-ţi aduci aminte în viitor de acest lucru. O să te intereseze mult, pentru că o să te ocupi cu asta, îmi zâmbi misterioasă şi eu m-am încruntat căci nu ştiam ce încerca să sugereze.    

  La plecare, în grădină, am dat peste vicontele de Devon. Pălise, văzându-mă şi ruşinată am pălit şi eu. I-am făcut o plecăciune şi am dorit să dispar cât mai repede din raza lui vizuală. Însă, după ce şi-a revenit din surprindere a înaintat spre mine, cu o expresie încordată pe faţă. L-am privit neajutorată, implorând parcă clemenţă. Tot ce doream era să depăşesc momentul dureros, să mă aflu în trăsură, departe de tot. 

– Ce surpriză să vă întâlnesc aici, viconte, rosti eu vădit încurcată.

– Sunt încredinţat că nu v-aţi fi aşteptat la această întrevedere însă am fost convocat aici de cunoştinţa noastră comună, lady Eleonore.

Îşi scoase apoi iute din interiorul hainei sale o cutie aurită şi o deschise. Era un colier cu smaralde. Stomacul mi se strânsese văzând nestematele verzi. Mă prinse deodată hotărât de încheietura mâinii şi-mi rosti cu voce apăsată:

– Domnişoară Mary Jane Everett, trebuie să discutăm despre căsătoria noastră. Adăugă apoi cu ochii înflăcăraţi: Dacă şi acum o să fugi…

  N-am mai fugit.