Septembrie 2014 „Festina lente” de Ionut Caragea-Editura eLiteratura

 

Editura eLiteratura din Bucuresti a publicat in septembrie 2014, in format electronic si tiparit, cartea bilingva de poezii „Festina lente”, semnata de Ionut Caragea. Cartea de 185 pagini, publicata in romana si in spaniola, incepe cu prefata lui Paul Abucean, cel care realizeaza si traducerile celor 50 de poeme din continut. Traducerile au fost revizuite de scriitorul Renato Gudiño. Fragmentele de pe coperta a IV-a sunt semnate de Ion Simut si Daniel Corbu. Autorul copertei este graficianul Leo Orman. Volumul se poate comanda de la editura eLiteratura prin e-mail (office@epublishers.info, info@ePublishers.info, info@eLiteratura.com.ro), la telefon (0722 156 408), iar in scurt timp va fi disponibil in librariile din Bucuresti si din tara.

Prefata volumului „Festina lente” – „Poezia in cautare de sine” – Paul Abucean

Pe Ionut Caragea l-am cunoscut (vorba vine!) in localitatea sa natala, adica Gugal. Gugal, cum se stie, e o ulita a satului global. Erau timpuri grele. Oamenii incepusera sa se standardizeze. Se clonau voluntar, chiar daca „numai” in suflet. Devenisera simple mecanisme. Devenisera niste umbre. Oriunde priveai, vedeai inregimentare pasiva si masiva. Chiar si arta incepuse sa devina sinonima cu gaunosenia. si mi-am zis: musai sa existe un izvor de seninatate undeva, o Speranta! si nu mica mi-a fost bucuria – si mirarea! – sa descopar ca oameni ca el inca exista. Spiritul inca nu a murit.
A scrie despre Ionut Caragea este, desigur, o treaba utopica. Putini dintre noi sunt definibili – chiar si la modul relativ – dar cine s-ar incumeta sa defineasca Poetul insusi, cel care, prin natura sa, e cea mai lunecoasa matrice de referinte si metafore? Poezia e menita sa sfideze ordinea celor fizice, asa ca numai inotind in poemele sale iti poti face o idee cam cit de vast este acest ocean dezancorat de la tarmul batrinului Tomis. Iata deci niste… (s)tropi caracteristici: „as fi vrut ca Dumnezeu sa fie macar o data om / si sa petreaca ceva timp si cu mine / sa ne intilnim intr-o buna zi pe strada / el sa ma bata cu palma pe umar / ce faci prietene?” (Colectionarul poemelor de unica folosinta); „oamenii pe care i-am intilnit o data in viata / aduc pe undeva cu Dumnezeu / imi lipsesc imbratisarile lor / stringerile de mina / dar mai ales privirile…” (ibidem); „in mansarda inimii mele oamenii / se-nghesuie si se iubesc” (Ceai verde cu aroma de nemurire); in fine, putin cite putin devine clar ca el, Caragea, e propulsat de o candoare miraculos conservata, candoare care-i permite sa mintuie prin verb tot ce se poate inca mintui in teritoriul cotidianului.
Antologia de fata ii va deceptiona profund pe cei care cauta in poezie o fuga spectaculoasa din realitate. Nu exista in ea revelatii instantanee, nici terapii intensive, nici proprietati curative, nici autostrazi spre imparatia cerului. Caragea ne livreaza „numai” cele care sunt omeneste contractabile, si o face cu onestitate completa. Nu numai ca nu ne anesteziaza contra realitatii, dar ne obliga, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simtim si s-o gindim din unghiuri noi, perfect originale. Cei saraci cu duhul se vor simti tradati in poezia sa. Vor fi nevoiti sa se intoarca in salile unde, macar o oara pe saptamina se invata, hipnotic si convulsiv, deliranta „vorbire in limbi”. Limba in care ne vorbeste Caragea este o limba arhaica, arhetipala, chiar daca inca inteligibila: limba solidaritatii umane. El are intuitia fatidica (in toate sensurile) a faptului ca numai dedicindu-ne viata semenilor nostri putem accede la „divinitate”. in aceasta limba arhetipala devin exprimabile ecuatii ontice de prim ordin, cum ar fi „Eu = vecinul lui Dumnezeu” (Rilke), „Eu = multitudini” (Whitman), si „Eu = radical din Dumnezeu” (ori expresia echivalenta „Eu la patrat = Dumnezeu”) (Caragea).

Ionut Caragea nu se lasa sedus, nici intimidat, de tendinte si curente. Pe cind la patul agonic al poeziei romanesti par a-si disputa colacii doua grupari lexicalmente distincte, dar cu platforma politica si grad de virulenta similare – una coprocultista, a celor care vad in poezie un simplu laxativ, un simplu debuseu al puseurilor lor exocrine, si cealalta didacticista, a celor care fac din poezie un amvon al diseminarii egolatrelor lor halucinatii, Ionut Caragea ne propune ceva nou si vechi de cind lumea: o abordare generoasa, altruista. Imun la contagierea partinica, el urmeaza un singur edict: cel al propriei constiinte si sensibilitati. Unul dintre ultimii reprezentanti, in aceasta era arhi-orwelliana, ai unei specii virtual disparute: Omul Liber. Iata deci un poet care in niciun moment nu ne amageste ca ar detine raspunsuri. El ne zice, in esenta: „Haideti, dragi prieteni, sa cautam impreuna!” si ce altceva, daca nu o perpetua si febrila cautare, este Poezia, autentica poezie? Pentru aceste motive, emblematic imi pare poemul sau „Ceva din mine cauta ceva”, care, cu necesara clauza a provizoratului, ar putea constitui, in stagiul curent, un eventual manifest de arta poetica al sau: „Ceva din mine cauta o secunda, ceva cauta/ un minut,/ Ceva cauta o ora, ceva cauta o zi, ceva cauta o luna,/ Ceva cauta un an, ceva cauta o viata,/ Ceva cauta mereu ceva.”

Un adevar esential se desprinde, inevitabil, din ansamblul hermeneuticii caragiene: nu destinatia conteaza, ci voiajul in sine. Fiecaruia dintre noi ii este rezervata o Itaca a sa, ideea insa – si aci intervine misia poetului – este sa facem periplul cit mai fascinant si durabil. Poate niciunde nu este mai pregnanta aceasta filozofie ca in „Poemul meu ca un tren” („poemul meu ca un tren pe firul epic / metafore-pilde si cuvinte curioase / cu locuri la geam”), unde, dezlantuit pe infinite sine lirice, poemul-tren, al carui traseu include fiecare gara imaginabila a universului si al carui motiv de a fi este fiecare pasager imaginabil, pare a inhala zare dupa zare dupa zare.
Odiseea propusa de Caragea este compatibila cu cea sugerata de Borges („si precum Itaca / si arta e, de vesnica verdeata, nu minuni” – Jorge Luis Borges, Arte Poetica). Totusi, Caragea deplaseaza semnificativ centrul de greutate spre continuarea dirza a explorarii si spre vocatia comunitara a artistului, cam in genul cum o face, pe cale muzicala, un Lluis Llach: „drum bun luptatorilor / daca ramin credinciosi neamului lor / catargul corabiei lor / zeul vinturilor sa-l noroceasca / si chiar cu toata truda si chiar cu tot chinul / plin de amor fie-le sufletul / spre doruri stravechi calea sa-si afle / plina de aventura / plina de cunoastere.” (Lluis Llach, Viatge a Itaca, pe un text de Kavafis)

 „Numai poetul stie cita singuratate si cita tristete / este in casa cuvintelor sale” (Casa cuvintelor) – sopteste, misterios si poate profetic, Poetul. Totusi, poate stim si noi, cei care alaturi de el vislim spre Itaca, ce furtuni si ce incercari ne asteapta. stim prea bine ce inseamna, in anul de gratie 2012, a compune poezie in limba romana. Ori in oricare alta dintre limbile vulnerabile. Cind existenta insasi a lutului din care-ti plamadesti adapostul este amenintata, putine lucruri mai ramin in jur, afara de tristete. si, pe masura ce cancerul globalist avanseaza, Speranta se trage indarat, batuta si inlacrimata. Trista, peste masura de trista si pustie va fi Casa Sufletului cind gindul lumii singur va ramine…
De aceea il citesc si recitesc pe Ionut Caragea. stim ca „s-a nascut pe Google”, dar, spre diferenta de cei care, venind de nicaieri, probabil tot acolo se vor intoarce, el isi trage seva din stra-adincuri, din insasi timpla marelui Burebista: „Tu, Sfinte Laurentiu, nu vei afla vreodata / De sora ta batrina ce curge-n rasarituri, / Dar vei cunoaste dacul cu fata sa brazdata / si ochii sai albastri, lipsiti de licarituri.” (Tu, Sfinte Laurentiu)
si, dintre citi s-au nascut si s-or mai naste inca in tristul „sat global”, putini, tot mai putini vor avea gloria de a muri in sfinta noastra limba…

„Festina lente” – Coperta a IV-a – Paul Abucean, Ion Simut si Daniel Corbu

“Ionuț Caragea nu se grabește incet, cum recomanda o vorba veche. Festina lente ar fi pentru el un deziderat. Ionuț Caragea nu are rabdare, este avid dupa o afirmare rapida – ceea ce pare astazi normal. E stilul lui evident, neliniștit și frematator, deși ar vrea sa acrediteze o alta idee despre sine și despre poezia sa. Se vede foarte bine in modul sau de a scrie: e direct in exprimare, cauta drumul cel mai scurt spre a-și face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, instrainarea) și impresiile (singuratatea, fericirea, ritmul vieții), fara a fi complicat in traire și in expresie. Nu sta excesiv pe ganduri. Nu elaboreaza texte alambicate. Cititorul ințelege repede ce vrea sa spuna – ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus și poezia lui trece ușor dintr-o limba intr-alta. Nu-i place sa bata pasul pe loc. E un calator grabit in viața și in cultura. Poate sa ajunga și așa departe, numai sa-l țina energia propriei biografii și resursele propriului limbaj poetic.” (Prof. Univ. Dr. Ion Simuț)

“Avem in fata o noua carte de poeme semnata de unul dintre liderii generatiei poetice douamiiste. O noua carte densa, de o forta lirica neobisnuita si o unitate stilistica (blazon Ionut Caragea) care impresioneaza. Ionut Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemati la inalta frazare lirica. E un poet proteic, in stare sa abordeze experimente la care autorii lirici ai generatiei sale nici nu indraznesc. Descopar astfel un virtuoz al versului liber, dar si al celui clasic, cu rima si ritm, instalat intr-o metafizica originala. Se poate cita din fiecare pagina a cartii, cu aceeasi bucurie a descoperirii poetului autentic.” (Daniel Corbu)

 

Festina lente

naucitoare clipe, poeme indecente

aceasta este viata, un vis: festina lente

calvarul cu cocoasa, copita de argint

cu fiecare vorba incerc sa nu va mint

cu fiecare scrisnet un gind se domoleste

in fiecare fapta o moarte ma pazeste

aceasta este viata, un vis: memento mori

adu-mi mereu aminte, pleca-vor calatorii

la margine de cale doi oameni se iubesc

privindu-i cu tristete, si eu imbatrinesc

nu-mi place vinul asta cu gust de scortisoara

nu-mi place nici izbinda pe calea cea usoara

aceasta este viata: de gustibus; nu-ti place?

traieste alta viata sub alta carapace!

si crucea, ce e crucea, si ce poteci arata?

poteca spre vecie si cea spre niciodata?

si corpul, care corp se va arde-n crematoriu?

si humea, care lume traieste-n purgatoriu?

aceasta este viata, un veni, vidi, vici

o scurta nebunie cu dragoste si vicii

tu scrie, lasa joaca, poeme indecente

aceasta este viata, un vis: festina lente

Festina lente

alucinantes horas, poemas indecentes,
la vida es un sueño, vivir – festina lente,
calvarios gibosos, pezuña plateada,
os digo mis verdades, y de mentira nada

al rechinar los dientes, mi espíritu deslío,
la muerte se perfila en cada acto mío
un gran memento mori, un sueño es la vida,
recuérdame, te ruego, que estamos de salida

al borde de la vía, un par de enamorados,
los miro con tristeza, qué viejo me he tornado,
pues no me sabe a nada el vino de canela,
ni la victoria fácil, sin pugna ni espuela

de gustibus, la vida es así… ¿que no te gusta?
¡pues búscate ya otra, segura y robusta!
y el cruce, ¿qué es el cruce? y ¿qué caminos muestra?
¿cuándo girar a diestra? y ¿cuándo a siniestra?

y el cuerpo, sí, ¿qué cuerpo irá al crematorio?

y el mundo, sí, ¿qué mundo está en el purgatorio?

un veni, vidi, vici, así es nuestra vida,

efímera locura de amor y despedida

tú escribe, sin más vueltas, poemas indecentes,

la vida es un sueño, vivir – festina lente

Trebuia sa trec si prin asta

intr-o zi voiam sa plec definitiv

dar imi era frica de anumite lucruri

nu voiam ca ceilalti sa fie tristi din cauza mea

chiar daca s-ar fi obisnuit repede cu ideea

ca nu mai exist

nu voiam sa pierd posibilitatea de a ajunge acolo la cer

chiar daca nu credeam in rai si infern

asa cum fusesem invatat de copil

intr-o zi voiam sa plec definitiv

fara sa spun nimic, fara sa las vreo urma

fara sa perpetuez specia, fara sa realizez ceva maret

de care sa-si aduca altii aminte

oricum stiam ca totul se uita, ca totul e distrugere

ca nimic nu conteaza, ca pulberea pamintului

in care se odihnesc oasele

va fi absorbita de gurile negre si flaminde

ale universului

intr-o zi s-a intimplat ceva numit revelatie

mi-am privit sufletul si un gind fabulos

a deschis poarta unei lumi nevazuta de nimeni

atunci am inceput sa scriu

sa dau forma acestei miraculoase salvari

mi-am acceptat orice experienta

a trupului, a durerii, ca pe o secunda in plus

in care puteam sa-mi desavirsesc creatia

si mai mult de atit, sa le dau si celorlalti

un motiv sa existe

Debió pasarme (Trebuia sa trec si prin asta)

un día pensé irme

tenía sin embargo algunos temores

no quería entristecer a nadie

aunque cualquiera se habría acostumbrado a mi ausencia

no quería perderme el chance de subir al cielo

aun sin ninguna esperanza de salvación

pese a lo que me habían inculcado

un día quise partir

sin dejar huella ni recado

sin haberme multiplicado

ni otra mayor hazaña

para la posteridad

consciente que todo se olvida todo se arruina

que nada importa y la arcilla misma

en que reposan las osamentas

acabará tragada por ansias cósmicas

un día sucedió algo llamado revelación

una idea fabulosa surgió en mi espíritu

y me animó a escribir

a ir posibilitando este tipo de salvación

milagrosa

fui aceptando todo lo ocurrido

bueno y malo

aprovechando cada segundo

y brindándoles a otros una razón

para seguir

 

Sursa Ionut Caragea