Ce cred eu despre tine…

    Nu știu ce este mai sinistru: să crezi în oameni sau să accepți realitatea?
Dacă crezi în oameni riști dezamăgirea, dacă accepți realitatea riști să te izolezi. Și atunci ce este de făcut?
Să crezi în tine – ești egoist, să crezi în alții – ești manipulat. Să cerni oamenii – nu găsești sita rațiunii corespunzătoare și riști să te amăgești în trieri fără valoare.
    Îți cunosc povestea. Ei, da?! Sigur că da! Este aproape banală. E ca a tuturor, numai că la tine este altfel.
    Ce cred eu despre tine …
Vreau să te cred în primul rând, dar ceva nu mă lasă. Întreb rațiunea, de ce? Nu îmi răspunde, ci doar mă îndeamnă să cuget, să triez experiențele trecute și să caut adevărul. Mă întorc spre mine; ce găsesc?
Șabloane, cuvinte des folosite și imagini care trezesc suspiciuni.
    Cine ești tu? Nici nu cred că are importanță și nici nu cred că trebuie insistat, oricum ai să te recunoști – o imagine vagă, care, culmea, nu minte, ci doar nu spune până la capăt nimic concret. Și atunci ce cred eu?
Că așa suntem toți, niște imagini cu povești, cu trăiri și cu memorie. Ținem minte ceva, apoi depozităm amintirea, iar în final spunem: ce interesant a fost! Ne lăudăm cu experiențe din care am învățat sau nu ceva. Le expunem din perspectiva noastră pentru a ne scoate în evidență.
De ce?
Simplu, pentru că suntem unici, dar toți mințim la fel. Ascultăm povești pentru a empatiza și uneori mimăm că ne pasă. Da, ne pasă, de ce? și de cine? De nimeni, ci doar de noi. Vrem să fim acolo unde ne dorim, restul este… poveste. Importantă este ținta sau scopul.
Eu vreau sau eu doresc? Aceasta este întrebarea. Eu vreau, pentru că dorința se pierde, se dizolvă rapid, dar, dacă vrei, atunci perseverezi. Și dacă apare încăpățânarea? Ce fac? Nu este ceva pozitiv, ceva constructiv, care să mă ajute, dar o pot folosi. Până când, mă întreb? Nu am un răspuns exact, poate până când mă plictisesc de joc sau până când îmi ating ținta.
Ce parșiv sună!
Te folosești de oameni?
Da, de ce nu?
Tu nu faci la fel?!
Dacă mă judeci, află că nu îmi pasă pentru că știu că și tu ai făcut acest lucru.
De ce nu recunoști?
Pentru că nu vreau și prefer să tac, să mă ascund. Mă pitesc într-un loc pe care îl știu și care îmi dă confort sau aleg să nu mai răspund la întrebările incomode.
Așa arată un C.V. al omului modern văzut de mine, care am un nume nou, efemer. Nu trăiesc mult, încânt privirea tuturor și uneori dau speranțe.
Care este numele meu?
Te las să îl ghicești din prezentare. Dar oare nu ne regăsim toți în fluturi? Când cineva se apropie de noi fugim, zburăm cât mai departe pentru ca nimeni să nu prindă și să ne oblige să ne spunem … povestea.

care va urma…

Liliana Mirela