Fragment Femeia din Orient Express de Lindsay Jayne Ashford-Editura Nemira

Fragment Femeia din Orient Express de Lindsay Jayne Ashford-Editura Nemira

PROLOG

August 1963

Vine dinspre râu. Se furișează în grădină pe neașteptate. Stau în crângul de camelii de deasupra estuarului. Aștept asfi nțitul, urmărind un cuplu care prinde stridii la marginea apei, și încerc să deslușesc cine îl va ucide pe maiorul Palgrave. Sunetul valurilor mă face să ațipesc, așa că nu văd barca îndreptându-se spre dana de acostare.

– Doamnă Christie?

Umbra lui se răsfrânge pe chipul meu.

– Cine e?

Deschid ochii brusc. Mă aplec. Cum lumina bate din spate, mi-e greu să-i disting trăsăturile. Îl cunosc? E înalt și zvelt, cu părul lung și negru. Poartă pantaloni scurți, iar pe picioare îi lucesc broboane de sudoare.

Întinde mâna și vine spre mine. Mișcarea dezvăluie soarele care asfi nțește, iar strălucirea lui mă orbește. În timp ce clipesc ca să risipesc ploaia de stele verzi, el își spune numele, bâlbâindu-se. Este un nume din alte vremuri. Un nume care poartă parfumul țigărilor turcești și al vânturilor fi erbinți din deșert.

– Îmi pare rău că am dat buzna astfel, zice cu o voce blândă, ca un doctor care dă vești proaste. Trebuia să vă văd. Sunteți singura care mă poate ajuta.

Nu spun nimic. Îi aud pe cei care prind stridii, strigând unul la altul, iar sunetul reverberează plăcut peste apă. A venit aici pentru povestea pe care am promis că nu o voi scrie niciodată. Un mister care a început cu peste 30 de ani în urmă, când m-am îmbarcat în Orient Express, îndreptându-mă spre Bagdad.

Se apropie. Trebuie să zic ceva, orice, ca să scap din tărășenia asta. Mă întreb dacă își dă seama că a încălcat o proprietate privată. Apoi mă uit la micul petic de iarbă care ne desparte și-mi spun că, oricum, habar nu am despre ce vorbește. Pare neconvingător chiar și pentru mine.

Știe deja îndeajuns, încât să mă găsească, să-și asume riscul de a mă încolți în propria mea grădină. Ar fi  o greșeală să-i zic? Trebuie păstrată promisiunea când autorul secretului este mort și dus?

– Am o fotografi e.

Bagă mâna în rucsacul de pe umăr și îmi întinde dovada. Proba A: eu, acum trei decenii. Când mai aveam încă talie și puteam să înot fără rușine, purtând doar un maiou roz, de mătase și o pereche de pantaloni scurți. Zâmbesc de sub coroana copacului. O cuprind cu brațul pe Katharine, care se uită drept în obiectiv, cu aceeași privire îndrăzneață, uimită, pe care mi-a aruncat-o când ne-am întâlnit prima dată. Ne-am înfășurat în prosoape din politețe, dar părul nostru, lipit de cap, trădează faptul că de-abia am ieșit pe malul râului Eufrat, care se afl ă, imposibil de surprins cu aparatul de fotografi at, în stânga mea.

Întorc fotografia. Pe dos, cu scrisul mărunt și meticulos al lui Katharine, se văd data, decembrie 1928, și cuvintele „Cu Agatha, în Mesopotamia“. O întorc și privesc imaginea din nou. Am un zumzet în urechi – ceva ce mi se întâmplă în ultima vreme, când îmi crește brusc tensiunea – și simt că inima începe să-mi bată cu putere.

– Vă amintiți?

Vocea bărbatului ascunde o urmă de nerăbdare acum. Se teme că vârsta mi-a încețoșat mintea. Fără îndoială, văzându-mă dormind cu gura deschisă, a avut motive să gândească astfel. M-aș putea folosi cu ușurință de asta, făcându-l să-și ia tălpășița cu câteva povești înfl orite despre călătoriile mele în Orientul Mijlociu. Dar adevărul este că îmi amintesc după-amiaza aceea de decembrie ca și când ar fi  fost ieri. Șocul creat de ce s-a întâmplat atunci, în deșert, încă persistă, chiar și după toți acești ani. Și ceva din ochii lui Katharine – îndrăzneala ei – mă provoacă să spun adevărul, adevărul și numai adevărul.

– Când ai afl at?

Îi înapoiez poza.

– Acum câteva luni. V-am scris, dar nu mi-ați răspuns.

Clatin din cap.

– Îmi pare rău. Primesc o mulțime de scrisori. Am o secretară care …

– Este în regulă, spune el fluturând din mână. Înțeleg. Dar trebuia să vă vorbesc. O știți, nu-i așa? Ezită. Își mușcă buza. Pot să mă așez?

Trag aer în piept. Am nevoie de timp să mă gândesc.

– Hai să mergem în casă, vrei? O ceașcă de ceai și o prăjitură?

Apuc bastonul și mă ridic de pe banca de lemn. Dar el bagă mânaîn rucsac din nou.

– Mai am una, dar nu scrie nimic pe ea, în afară de loc și dată. M-am gândit că poate …

Se întrerupe, clipind în timp ce mi-o înmânează, de parcă nu ar suporta să o vadă.

Este mai roasă de timp decât cealaltă. Colțul din dreapta a fost îndoit și îndreptat. Iar alb-negrul pregnant a căpătat tonuri sepia. Cuvintele scrise pe margine s-au șters și ele: Veneția, Lido – aprilie 1928.

Un grup de bărbați și femei: tineri, bronzați, pozând în fața aparatului. Stau în semicerc, atât de apropiați, încât să li ating brațele și picioarele. Nancy privește din centru, din partea stângă. Părul ei negru și ondulat este acoperit pe jumătate de o beretă cu dungi. Ochii au o expresie intensă, în contrast cu hainele ei simple, de vacanță: o fustă-pantalon de pânză și o bluză. Pare mărunțică pe lângă bărbatul musculos din dreapta ei, care o strânge de mână, în vreme ce cealaltă se odihnește pe umărul unei femei zâmbitoare, în chimono.

În capătul îndepărtat al semicercului, pe dreapta, se afl ă un bărbat într-un halat fl aușat de baie, în carouri, și espadrile de pânză cu cataramă. I se zărește doar profi lul, uitându-se în spate, spre șirul de prieteni, și nu la aparat. Este atât de înalt, că vede peste capetele celorlalți. Are o față frumoasă, dar expresia gurii și a ochilor ascunde ceva obsesiv, aproape crud. Poate e din cauza aparatului de fotografi at, dar pare să privească țintă spre Nancy.

– Știți cine sunt?

Aș putea spune că habar nu am. Nu sunt în fotografi e și, în 1928, eram la sute de kilometri distanță, în Londra, făcându-mă de râs la tribunal. Închid ochii ca să alung imaginea, dar fața aceea – fi x aceea – îmi este întipărită sub pleoape. Chiar și acum, după toți acești ani, mă străpunge ca niște cioburi de sticlă.