Rug pe rugă, de Nina Marcu – Fragment VII din roman în lucru

   Fragment VII din roman în lucru – Rug pe rugă – Nina Marcu.

   Rug pe rugă – roman vechi şi nou, deopotrivă. Păi, vechi, pentru că e început de mult şi neterminat. Nou, că, uite, îl aduc, uşor, uşor, la rampă.

Fragment 7

  Nu, dar acum, vorbind serios, aşa foame şi sete, ca la grefiera din faţa lui, n-a mai văzut inspectorul cultural. Nici când se mai uită pe Discovery, pe la triburile alea uitate de lume, nu vede aşa ceva. În sfârşit, nu mai are importanţă – vrea să nu mai aibă – să mănânce şi să bea cum şi cât vrea ea. Să se înece în băutură, să se înece cu mâncarea… E alături, o va bătea pe spate ca să-i treacă.

  Nu, nu mai contează ce face şi în ce fel. Acceptă din partea ei tot, admite orice. Numai să se apuce pe urmă şi de descâlcit semnele alea aiurite din agendă. Să-l dumirească şi pe el, ca să doarmă, după mult timp, liniştit pe perna lui. Indiferent de ce scrie acolo. E în stare să nu leşine, de-ar fi şi să afle că ea trebuia să arunce hotelul în aer. Să omoare, ca o profesionistă, într-o singură clipită, sute de oameni. Să facă să curgă, nestăvilit, sânge nevinovat. Ce poate să fie mai grav ca asta? Teroriştii sunt oameni – mă rog, nişte brute cu chip de oameni – care nu merită niciun respect, nicio înţelegere, nicio consideraţie. Să faci, absolut gratuit, în baza unor idei nebuneşti, a unor precepte de neînţeles pentru cineva normal, măcel, să omori – la tarla – copii, femei, bătrâni, nu prea e un gest care să aibă putinţă de înţelegere vreodată, din partea cuiva. E, după Andreescu, cel mai mare dintre toate păcatele mari ale lumii. Nici măcar războiul, contestat cel mai adesea, nu e de aceeaşi încărcătură ca terorismul. Măcar, în război, mai sunt nişte reguli, mai sunt nişte principii, mai sunt nişte concepţii, mai e un ţel, mai e un rost, mai e o noimă. Dar actele de terorism sunt ilogice şi nebuneşti. Sunt cretine şi tâmpite de-a dreptul.

  Nu vrea să creadă – şi nici nu crede – că fata cu ochi măslinii putea să fie o teroristă în sensul strict al cuvântului. Că era maculată, astfel. Că picase la aşa greu păcat. Dar s-a vehiculat prin oraş, date fiind evenimentele nefaste de atunci, şi ipoteza asta. Cineva copsese un plan teribil de ucidere în masă. În principal a participanţilor, veniţi de peste tot, din lume, la congresul de petrol. Dar şi a altora, fără nicio legătură cu aurul negru, aflaţi atunci în hotel. Întâmplarea făcuse ca şi ei, concurenţii de la concursul literar şi o mare parte dintre cei care formau juriul să fie cazaţi tot acolo. Ba şi el, şi alţii, care aveau locuinţe în Ploieşti, stăteau o bună parte din timp, mai mult seara şi noaptea, când se adunau de pe drumuri, în hotel. Mâncau în restaurant cu tinerele condeie, discutau, petreceau, puneau ţara la cale, aveau grijă ca lucrurile să decurgă firesc, să nu fie cineva nemulţumit de ceva. Desigur, se gândeau la chestiunile fireşti – mâncare bună, cazare decentă, condiţii ireproşabile, servire fără cusur, distracţie pe cinste – nu anticipa nimeni un asemenea deznodământ.

Da, stăteau toţi, mult, în hotel. În hotelul unde, pe nepusă masă, a pândit nestingherită câteva zile, moartea.

  El, ca şi ceilalţi din ciorba asta, literară, s-a învârtit, trebuie să recunoască, mult prin hotel, cu şi fără treabă, cu şi fără motiv, cu şi fără temei, dar n-a remarcat nimic în neregulă. Nici când Lari i-a semnalat, absolut întâmplător, faptul că o femeie care a urcat pe scări seamănă al dracului de tare cu fata cu ochi măslinii, nu s-a sesizat de pericol. Nici Lari nu s-a sesizat, de fapt. A râs ca de o glumă bună. Uite, sunt două femei la fel… Aceeaşi ţinută, acelaşi păr, acelaşi mers. De parcă una e sosia celeilalte. Şi el, Lari, a remarcat asemănarea dintre cele două, doar în virtutea obsesiei sale de a o lua mereu în balon pe Cristina Dragu. Voise să-i mai arunce nişte răutăţi, să n-o lase în pace nici în seara aceea, s-o tachineze, s-o supere, s-o irite, s-o exaspereze şi a alergat, îndrăcit, după ea. Când, la capătul scărilor, a revărsat, în stilu-i caracteristic, pocalul cu venin, a rămas înmărmurit. Femeia din faţa lui era o altă femeie decât… Era o străină. Nu înţelegea ce spune Lari, în dulcele grai românesc, nu pricepea ce vrea. Mirat, pierdut, nelămurit, şi-a cerut şi el scuze de penibilul situaţiei, apoi, probabil ca să spună cuiva, i-a povestit inspectorului cultural întâmplarea. Dar atât. Nimic mai mult. Şi nimeni, nimeni dintre ai lor şi nici dintre petrolişti n-a detectat primejdia! Nimeni n-a mirosit pericolul. Nimeni n-a decriptat, în tot hăţişul acela, moartea.

   Doar cei de la serviciile secrete şi poliţia… Uite că, aşa blamaţi cum sunt, în fiecare moment, oamenii ăştia, mai sunt şi ei buni la ceva. Căci, în ceasul al doisprezecelea, au oprit, deşi cu preţul vieţii fetei cu ochi măslinii, măcelul. Au încurcat planurile teroriştilor. Au oprit bomba, bombele, cine ştie care era scenariul, să explodeze.

   Putea fi evitată, totuşi, şi moartea tâmpită a fetei cu ochi măslinii. Se putea să nu moară nimeni, dacă erau atenţi pe deplin şi profesionişti poliţiştii şi agenţii ăştia. Dacă nu încurcau persoanele. Dacă nu cădeau în capcana asemănării a două fiinţe. Ei, Vlad Andreescu şi Laurenţiu Banu pot să le încurce, pot să greşească, pot să o dea în bară, ei nu sunt meseriaşi în domeniul ăsta, ei îşi fac treaba – şi încearcă s-o facă bine – printre litere şi cuvinte, dar poliţiştii nu aveau voie să dea rateuri. Ei n-ar fi trebuit să se piardă cu firea. Ei, s-ar fi cuvenit, să fie atenţi. Să prevină orice vărsare de sânge. Să evite orice eveniment de genul celui petrecut atunci, în septembrie. Pe el nu îl încălzeşte în totalitate faptul că s-a evitat măcelul. Da, e bine că s-a evitat. E bine că n-au murit zeci, sute de oameni, ce ştie el… Dar de ce trebuia să moară, totuşi, cineva? De ce fata asta, care nu făcuse nimic rău, sau aşa vrea, cel puţin, să creadă.

  Niciun om nu merită, nu trebuie, să moară dintr-un accident, din vina altora, când nu i-a bătut, biologic, ceasul. Mai ales ea – poate e un pic subiectiv, recunoaşte – n-ar fi trebuit să moară. Avea – cum altfel, căci era foarte tânără – multe de făcut.

   De ce a trebuit să moară? De ce? Ar fi vrut să vorbească, măcar să vorbească, dacă altceva nu îndrăznea să facă, pe îndelete cu ea. Despre toate. Ca să-şi umple, pentru eternitate, inima cu ea. Chiar dacă nu se purta cu el altfel decât cu un prieten bun. Chiar dacă nu îl privea ca pe un bărbat.

   De fapt, nu privea pe nimeni ca pe un potenţial iubit. Avea aceeaşi uitătură pentru toţi. Nu arunca ocheade speciale cuiva, nu suspina pentru cineva, nu căuta compania cuiva. Nu făcea nimic din ce ar face o femeie îndrăgostită. Sau, măcar una care cochetează, care iubeşte să flirteze.

  Astea îl încurcă pe inspectorul cultural, când face deducţii şi când îşi aminteşte de cele scrise în agendă, la începutul ei. De acolo reiese, pare, se simte că situaţia stătea altcumva. Invers. Şi, totuşi, nimic, nimic nu are noimă în tot amalgamul acesta. Nu e de înţeles nimic.

Hmmm… Teribilă încrengătură! Alambicată situaţie! Of, să nu fi murit!…

   Dar lucrurile au curs altfel decât ar fi dorit el. Decât ar fi trebuit. Decât ar fi fost bine. Şi, din păcate, nu ştie nici azi, la câteva luni de la tragicele întâmplări, ce fusese cu adevărat atunci. Ei, bine, dacă în agenda asta scrie ceva care să ateste posibilitatea atentatului cu bombă, dacă scrie că ea, Cristina Dragu era băgată în treaba asta atât de urât mirositoare, dacă agenda o incriminează, fără putinţă de tăgadă, va lua ca atare tot, fără să se mai omoare, fără să mai sufere, fără să se mai agite. Fără măcar s-o judece. Fără să-şi pună întrebări despre cum a intrat ea în… chestiunea asta, ca să nu zică altfel. E dreptul fiecărui om să-şi aleagă drumul. Şi, dacă ea a vrut să fie spioană, teroristă, ucigaşă… El trebuie doar să înţeleagă. Să se dumirească. Să facă acele conexiuni de care are nevoie. Atât. Nu-i pasă de altceva. Atunci, se ştie el bine, se va linişti. Pe de altă parte, se va aşterne, de asemenea, pacea peste el şi dacă descâlceşte versurile din cântecul inimii, cântat pe la streaşină. Dacă realizează ce e cu marea aia tânguindă şi avidă de nisip. Dacă, aşa cum îşi doreşte, înţelege, în sfârşit, ce e, ce a fost…

   Dacă ea nu i-ar fi lăsat la plecarea aceea intempestivă agenda în care scria în permanenţă – o surprinsese de câteva ori când se dusese să o cheme, cu nasul în paginile ei, pătrunsă, tristă, debusolată – poate că el nu s-ar fi chinuit atâta cu milioane de reflecţii. Poate că nu l-ar fi măcinat atâta curiozitatea. Poate că n-ar fi vrut aşa de mult să afle răspunsuri. Dar a fost ultimul lucru pe care l-a făcut înainte să moară: i-a înmânat, fără vreo vorbă, agenda. De parcă era o comoară. Comoara ei… Doar l-a străpuns cu ochii ei de măslină verde, crudă, bezmetică. Măslina, adică. I s-a uitat în suflet şi a fugit după Lari. După moarte…

   Acum, dacă se gândeşte bine, privirea ei, în acea ultimă clipă când a văzut-o în viaţă, era rugătoare. Fermă. Încrezătoare. Ca şi cum ştia că, dacă ei i se va întâmpla ceva, el va descoperi, până la urmă, cifrul. Că va şti ce să facă, după plecarea ei, cu agenda.

   Of, tot mai bagă grefiera asta în ea. Tot mai poate. Tot mai intră. Să mănânce muierea asta, să bea, să se dezmăţeze, dacă vrea şi, apoi, să-l luminze, în sfârşit, despre cele ce stau scrise acolo. Doamne, se bat nebunii la gura ei. Sau aurolacii. Sau câinii maidanezi. De când n-o fi mai mâncat şi n-o fi mai băut? Şi cât mai încape în stomacul ăla? Lui, dacă ar cărăbăni în felul ăsta, i s-ar face rău. Ar vomita. I s-ar apleca. Ar leşina. Mă rog…

   Da, fără pic de dubiu – ca să-şi continue gândurile, până termină grefiera de înfulecat şi de dat pe gât vinul – se preconiza conflictul acela ultim dintre Cristina şi Lari. Mocnea de mult între ei. Mocnea de când se întâlniseră. Şi să-l ia naiba de conflict, dacă înţelege de ce se înţepau. N-aveau, după toate aparenţele, nimic de împărţit. Erau doi oameni care se vedeau pentru prima dată. Care se întâlneau pentru prima oară. Doar că, aşa cum se întâmplă, nu se poate să ai în viaţă afinităţi cu toată lumea. Asta fusese şi cu ei doi, Lari şi fata cu ochi măslinii. Nu s-au înghiţit, neam, de la început. Nu s-au suferit. Nu s-au suportat, chiar. S-au tachinat, mai ales el pe ea, cu mare fervoare. O singură dată nu i-a văzut, deşi a fost mai mereu în preajma lor, să se uite omeneşte unul la altul şi nici nu i-a auzit să-şi vorbească fără înţepături. Parcă se mutase toată discordia din lume, între ei doi. El era nesimţit şi obraznic – o ataca acid în permanenţă – şi ea, era de înţeles, că, într-un final, îşi va pierde cumpătul şi va răbufni. Îl va pocni, cu simţ de răspundere, cum a şi făcut-o, de fapt. Probabil că, oricine ar fi făcut la fel. Prea mirosea a praf de puşcă între ei. Prea erau pe picior de război mereu. Prea nu se înghesuiau să facă, pentru câteva clipe, măcar, armistiţiul necesar. Prea nu flutura între ei, nearborat de niciunul, steagul păcii. Prea nu se vedea pe undeva vreo ramură de măslin. Prea părea că pământul nu îi mai încape pe amândoi.

   Ce nu era previzibil, ce nu se intuia de nicio culoare, ce n-ar fi crezut, nici el, nici alţii, din jurul lor, este faptul că ea a fugit, imediat ce l-a pălmuit, după el.

   Da, femeile sunt de neînţeles. Sunt nişte structuri foarte complicate. Nişte entităţi mai mult decât complexe. Au mii de mistere în ele, că nu ştii niciodată cum reacţionează în vreo chestie. Nu poţi să fii sigur că spun sau că fac un anumit lucru, aşa cum ar fi firesc, aşa cum se aşteaptă bărbaţii, aşa cum ar face, până la urmă, ei.

   De ce a fugit după el, dacă tot l-a pocnit, în sfârşit? De ce a plecat, de parcă era catapultată din avion? De ce a alergat cu viteza luminii, apoi, după ei doi, şi Andy? Poate din acelaşi motiv din care plecase şi el, Andreescu, după ei, toţi. Ca să evite un scandal. O problemă. Un neajuns. Toate păreau iminente în momentul acela. Nu s-a gândit nimeni, însă, la moarte. Şi nu a crezut nimeni că e după ei, cu ei, în lanţul lor de alergători ad-hoc, şi poliţia. Că are un caz. Că face urmăriri. Că, mă rog, cercetează. Că pune tot felul de detalii cap la cap. Şi că, mai ales, se trage…

   De ce i-a lăsat fata cu ochi măslinii lui, şi nu altcuiva, agenda aceea? De ce l-a împovărat pe el cu ea? De ce a ales să-l facă, într-o singură clipită, părtaşul ei? De ce l-a desemnat mandatarul ei? De ce i-a aruncat pe umeri, cu bună ştiinţă, hlamida neputinţei şi a întrebărilor fără răspuns? De ce, de ce, de ce? Cumplite reflecţii…

   Poate Laurenţiu se temea, aşa cum nu se temea de alt concurent, că ea e în stare, prin condeiul ei – bun, ce-i drept – să-l detroneze? Să-l dea jos de pe soclu? Să-l umilească? Să-l bage, printr-o simplă scriitură, în corzi? Să-l scoată, dacă ar fi publicat ceva, din conştiinţa cititorilor săi? Dar Lari era un scriitor cunoscut, cu faimă, cu multe cronici bune asupra cărţilor sale, cu multe cărţi, în fond, în spate, tradus deja în mai multe limbi, iar Cristina era doar o biată novice. O mare necunoscută. Foarte talentată, au fost de acord toţi din juriu, cu asta, că de aceea i-au şi dat marele premiu, dar doar o concurentă, atât. Nu publicase nimic, nu auzise nimeni de ea. Nici nu părea, la drept vorbind, foarte interesată să intre în lumea scriitorilor. Să se dedice scrierii de cărţi. Să meargă pe drumul cuvântului plăsmuit în uzina de scris. Să facă din asta o profesie. Să vrea să concureze cu cineva. Cu Lari. Să detroneze pe cineva. Să arunce mănuşa, ca fiind cea mai bună. Ea avea, şi-a dat el seama de asta, o reţinere, când vorbea despre lumea nebună a scriitorilor. Se abţinea în multe privinţe, nu ducea, din acest punct de vedere, un gând până la capăt, nu făcea comentarii, de niciun fel, despre condeieri. Nu zicea nici că e bine, nici că nu, să scrii. Să fii acolo, cu scriitorii. Să devii cunoscut. Să transmiţi un mesaj. Nu se arăta interesată de fenomenul literar. Nu ducea focul celebrităţii pe umeri. Nu voia să fie desemnată nici măcar câştigătoarea vreunui premiu, cu atât mai puţin a celui mai mare şi mai important dintre toate… Nici măcar nu era vorba despre o modestie prost înţeleasă în toată această atitudine a ei.

  Şi, apoi – Andreescu a spus-o pe asta mereu – e loc pentru toţi. Fiecare are stilul lui, fiecare e unic în creaţia şi creativitatea sa. Fiecare foloseşte cuvintele care îi plac, tema care i se pare potrivită, felul de abordare care îi vine mănuşă. Nu scriu, aşa cum nici nu vorbesc, cum nu fac nici alte lucruri, doi oameni la fel. Şi e bine ca fiecare să se exprime în felul lui, să-şi strige cuvintele pe care le crede potrivite, să încerce să-şi impună stilul. Unul scrie dinamic, altul romantic, altul mai mult decât liric, altul găseşte expresii savuroase, altul dă o anumită forţă cuvintelor. Toate scriiturile sunt diferite. Şi oamenii, în general, sunt diferiţi. Nici scriitorii nu seamănă între ei. Nu seamănă unul cu altul. Şi e bine să fie diversitate. De idei. De abordare. De ton. De tot. Dar, orice mesaj, dacă e bine transmis, dacă are o anumită coerenţă, dacă luminează, fie şi parţial, inima celui care citeşte, căruia îi e, în fond, adresat, trebuie luat în seamă. Astfel, limba română, pe care urmează să o lăsăm viitorimii, are de câştigat. Chiar Academia Română are, astfel, de câştigat. Căci, căruţa e împinsă mai departe cum trebuie. Cum e cazul. Cum e potrivit. În mod cert, e loc pentru toată lumea sub soare. Păi, pe vremea când Caragiale scria schiţele sale celebre, nu scriau, tot aşa, cu zvâc şi nerv, şi Eminescu şi Creangă? Nu erau toţi corifei adevăraţi, deşi fiecare scria altceva, altcumva, altundeva?

   Aşa că, nu înţelege, dacă aşa ar fi stat lucrurile, ce Doamne sfinte l-a apucat pe Lari. De unde invidia asta bolnăvicioasă? De unde răutatea asta? De unde teama de condeiul unei necunoscute? De unde panica asta nefondată? În lumea asta nu ia nimeni, nimănui, brânza din pateu. Fiecare are locul lui sub soare. Şi, implicit, cititorii lui. Laurenţiu Banu, e adevărat, nu e chiar etalon de onestitate şi bună creştere, dar nici balaur la cap de pod nu este. Mai sare el, ca vulturul, nu ca şobolanul, dar niciodată la gâtul unora mai slabi ca el. Iar femeia aia, aşa talentată cum se vădea a fi într-ale scrisului, nu era, nu putea să fie, o ameninţare aşa teribilă pentru el. Un monument nu cade de pe soclu doar pentru că, într-o zi, bate vântul mai tare. După cum îl cunoaşte inspectorul cultural pe Banu, nu era vorba despre astfel de temeri şi invidii în atitudinea lui faţă de fata cu ochi măslinii.

Fragment I

Fragment II

Fragment III

Fragment IV

Fragment V

Fragment VI

Autori Români

Nina Marcu

Fragment VII din roman în lucru – Rug pe rugă – Nina Marcu