Rug pe rugă - Nina Marcu - Fragment V din roman în lucru
Literaturapetocuri.ro. Creaţie literară Autori români

Rug pe rugă, de Nina Marcu – Fragment III din roman în lucru

Fragment 3 din Rug pe rugă

   Of, ploaie bezmetică şi nebună… Ploaie zăludă şi rece. Ploaie smintită de-a dreptul şi fără niciun căpătâi. Sună ciudat toate aceste aprecieri, dar aşa percepe acuma tăvălugul ăsta ud. Simte cum îi scârţâie, din pricina umezelii, ca moşnegilor de 80 de ani, toate încheieturile. Şi ce potop – mai ales! – de nostalgie revarsă ploaia asta peste el. Şi ce degringoladă de idei – deşi pare straniu – îi vâră în tainiţele inimii. Şi ce inundaţie de gânduri face în eul lui.

   Ce vreme, ce vremuri! S-au dus dracului toate lucrurile despre care învăţase în copilărie şi adolescenţă că sunt literă de lege. Uite, prima chestiune pe care a aflat-o când a făcut ochi a fost, pe lângă zilele săptămânii, că anul are la români patru anotimpuri. Certe! Bătute în cuie! Fiecare cu caracteristicile sale. De Crăciun, te dai cu sania – ehei, unde or fi fiind acuma zăpezile de altădată? – şi de Paşti, miroşi liliacul. Mai are acum vreun anotimp vreo certitudine? Cine ar fi pomenit acum 30 de ani să plouă în februarie, mocăneşte, ca în noiembrie? Sau să ningă în mai ori august, ca în buza Revelionului, de se dau iubitorii sporturilor de iarnă cu schiurile pe văi, mai ceva ca în plin sezon de schiat? Cui i-ar fi trecut, cui ar fi putut să-i treacă, măcar, prin cap aşa ceva? Nu se exista, cum zice Carmela, aşa ceva… Şi acum… A naibii încălzire globală. Şi a naibii poluare. Şi a naibii, da, ploaie, că nu se mai opreşte odată! Cât mai are de gând să pice aşa, atât, peste lume? Cât? Uite, nici măcar la întrebarea asta, simplă, banală, puerilă, nu are răspuns. Şi mai vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat atunci, în septembrie…

─ Mă scuzaţi…

   Tresare. Un fior nechemat i se strecoară în suflet. Iar trebuie să-şi lase preocupările astea frecvente şi să se gândească la altele. La lucrurile curente ale vieţii. La realitatea în care trăieşte şi munceşte. Iacătă, a venit momentul să facă – aşa cum urla mai adineauri secretara lui pe hol – ca trenul. La un moment dat, o s-o întrebe, aşa, de curiozitate, ce înţelege ea prin a face el – sau cineva – ca trenul. Să vedem pe unde scoate cămaşa. Dacă tot e să ne referim la zicale din popor… Se întoarce apatic de la geam unde privea, de clipe bune, picurii la fel de apatici de ploaie:

─ Da, Carmela, spune.

─ Iar au venit pârliţii ăia de la poliţie.

   Bărbatul are o privire neagră şi chipul i se încruntă şi mai tare decât pe parcursul potopului de gânduri de până acum. Au venit iar… Bine că vin mereu. Nu trece o zi fără să nu vină. De parcă şi-au făcut birouri aici, la Centrul Cultural, şi au grijă să semneze condica.

   ─ Spune-le să intre, Carmela. Să nu-i lăsăm pe domnii poliţişti să aştepte. Aşa e frumos.

   ─ Nu, că s-au dus la Turbatu’. Asta, la balaur… Asta… Dar-ar dreacii… Offf… Ce dreacu’ am? Doamne sfinte! Na, că iar am dat cu oiştea-n gard! Vă rog să mă scuzaţi. La domn’ director, am vrut să zic. Ştiţi dumneavoastră că aşa am vrut să zic. Dar am zis să vă spun că sunt, iar, în clădire. Poliţiştii lu’ Peşte. Ca să ştiţi…

   ─ Bine, Carmela. Acum, că mi-ai spus, ştiu. Mulţumesc. Probabil că vor veni şi încoace. Mai ai cafea? Adu-mi una, te rog. Şi, Carmela… Ai mai vorbit cu doamna aceea de la tribunal? Vine sau nu vine?

   ─ Am vorbit, cum naiba, mereu vorbesc. Mai mult ca cu mama vorbesc. Adică… mai mult decât cu mama… Decât! Nu? Scuzaţi-mă. Dar hoaşca dreacu’ zice că are treabă. Că o ţin ăia la serviciu până noaptea târziu. Dar că vine ea, într-o zi, că nu arde centrul cultural acuma. Ştiţi ce cred eu? Că e o hodoroagă mincinoasă şi neserioasă. Parcă-i vreo domnişoară care a făcut pensionul la Paris, aşa se lasă de greu, asta… aşa se poartă… Ce ifose pe capul ei de proastă… Io pe ăştia, domn’ inspector, pe pamblicarii ăştia, pe sclemberiştii ăştia, pe jagardiţii ăştia, nu-i sufăr. Să mor io dacă nu i-aş bate, de să-i ascult cu urechea. Ca să se înveţe minte, dreacu’, să nu mai amăgească oamenii cinstiţi!

   ─ Te rog, Carmela… Fără de-astea. Ce-am vorbit noi, mereu? Nu e frumos. Ia, zi, nu mai găsim pe altcineva care să ştie ce-i aceea o stenogramă? Cum se descifrează? Cu ce se mănâncă?

   ─ Eu, pe cuvânt, nu mai ştiu pe altcineva, în afară de băbătia asta. Că, dacă ştiam, aci era. În dinţi îl aduceam. Chiar dacă mi-a scos dentistul ieri o măsea… N-am prea auzit să mai ştie cineva stenografie în ziua de azi. La ce dreacu’ să îţi mai umpli cerebelul şi cu aşa ceva, când sunt calculatoarele, laptop-urile, tabletele? Dar o s-o sun iar pe babeta asta împuţită şi neseriosă, că o lălăie de nu s-a văzut, fir-ar mă-sa a dreacu’, că mă scoate din sărite! Coclita naibii! Japiţa mă-sii! Scuzaţi-mă, domn’ inspector. Scuzaţi vocabularul. Da’ mai ştiţi, poate vine, sărăcia dreacu’…

   ─ Vine, vine, dar nu mai ajunge. Se rătăceşte pe drum. Pierde calea. Mda… Iar eu, şi nu glumesc, Carmela, îmi pierd răbdarea. Toate au o limită. La un moment dat, se umple, de dă pe din afară, paharul. Ştie oricine asta. Dar – mă gândesc şi eu, căci nu mai ştiu cum s-o abordăm în afară de rugăminţi şi telefoane – dacă trimitem o maşină după ea la tribunal, chiar azi? Poate dacă o punem în faţa faptului împlinit, nu se mai codeşte, nu mai tergiversează, nu mai găseşte scuze. Şi, cum zici, poate vine.

   ─ Bună idee, domn’ inspector. Cum de nu ne-am gândit mai demult? Aşa, cred că vine. Că n-o avea scame în sânge să se dea lovită şi aşa. Îşi urcă fundul ăla-n maşină şi, gata, o debarcăm aci, la noi, în curte. Vorbesc chiar acuma cu Ronaldo, să văd dacă nu are treabă Tur… directorul cu el. Şi dacă nu are, l-am şi trimis după muierea asta afurisită şi perversă, care îmi mănâncă ficaţii şi creierii, de câteva luni încoace. Când o dă jos din maşină Ronaldo, eu stau cu arcanul şi-o prind. Jap, jap, gata… Şi până aici, în birou, n-o las nici să respire, darmite să se opună. Lua-o-ar toţi dreacii împieliţaţi s-o ia, de paparudă! Ca să nu zic altfel… Că îmi venise să zic într-un fel…

   Carmela… De parcă nu zisese destule. De parcă nu se răcorise suficient. Nu vrea să ştie ce-i mai venise pe vârful limbii să zică. Să fie la ea, acolo. Nici n-ai zice, uneori, după exprimarea pe care o foloseşte frecvent, că lucrează, de câţiva ani, într-un centru cultural. Nici n-ai zice că scrie, când îi dictează el, texte elevate şi fine. Nici n-ai zice că intră, numai în cursul unei zile, în contact cu mulţi oameni deştepţi şi rasaţi. Nu, n-ai zice. Şi, cu el, când vorbeşte, se abţine mult, pentru că i-a mai făcut observaţie şi ştie că nu-i place un astfel de mod de a vorbi. Da, îşi muşcă limba până la sânge ca să nu zică vreo prostie şi vreo înjurătură, se cenzurează, e atentă, caută sinonime care să nu îi şifoneze auzul şefului, căci ştie că nu-i place să folosească nu ştiu ce expresii de la coadă de la paşapoarte sau de la administraţia financiară, când îşi pierde omul răbdarea şi o ia, cu limbajul, pe arătură. Se cenzurează şi tot iese ce iese… Se chinuie să folosească un limbaj cât mai potrivit, dar gura, o pacoste adevărată în dotarea omului, o mai ia, fără voia ei şi cu toată atenţia, pe dinainte. Hmm, de câte ori n-a auzit-o pe holuri sau când credea că el n-o aude, înjurând birjăreşte, cu năduf, din tot sufletul.

   De fapt, vorbind deschis, toată lumea înjură şi grăieşte azi colocvial. Oriunde, peste tot… Pe româneşte, direct, sau în altă limbă, oricare ar fi ea, chipurile să nu înţeleagă oricine ascultă ori se află prin preajmă ce se spune. Dar înjurăturile, în orice limbă se rostesc, sunt de îndată înţelese. Le pronunţăm, noi, oamenii, cu plăcere, cu năduf, cu toată gura. Sunt, pesemne, chestiunile care trădează o înjurătură mai mult decât o declaraţie de dragoste.

   Şi scriitorii, sau, poate, mai ales scriitorii, din tagma cărora face şi el parte, vorbesc între ei şi cu alţii, la fel. Direct. Fără perdea. Licenţios. Porcos, chiar. Ştie asta din totdeauna. De la chiolhanurile pe care le trage cu ei, căci le mai trage, de la discuţiile literar – filozofice pe care le poartă, căci le mai poartă şi pe astea… Din viaţa de zi cu zi.

   Sincer acuma, na… Şi Eminescu, vorba confratelui Emanoil Mareş, cât a fost el de Eminescu, tot a scris şi a vorbit licenţios, poate chiar trivial. Başca – ştie toată lumea – Creangă. Şi n-a mai leşinat nimeni, n-a mai făcut nimeni tahicardie, n-a mai roşit nimeni. Nici pudibonzii, nici iconodulii, nici doamnele în vârstă, educate decent, nici el. Păi nici el, că doar nu e maica Tereza.

   Da, şi marile condeie – a nu se citi cu sensul strict de toc, plaivaz, stilou, pix – de mai demult, de la noi sau de aiurea, au vorbit, uneori, porcos, au înjurat, au stâlcit şi au dat de toţi pereţii limba de mahala. Darmite ei, cei de azi, pe care tentaţiile şi viaţa îi descătuşează, neîncetat, de vreo zicere mai puţin ortodocsă. De vreo ocară mai tendenţioasă. De cine ştie ce sudalmă care nu mai are loc în baierele limbii. Şi care, categoric, nu se găseşte în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Nu poţi să nu înjuri, ca să dăm cele mai simple şi la îndemână exemple, când aştepţi la semafor ca să ieşi din coada de maşini, de te cântă cucii, nu poţi să nu zici una de dulce, când şeful te încarcă, iar, cu o mie de proiecte, pe care poţi sau nu poţi să le faci în timpul stabilit, nu poţi să rămâi pasiv când vecinul te înjură, deşi tot el a parcat anapoda, de toţi morţii, sfinţii, dumnezeii şi, mai ales, că asta sună bine, de origini. Aia cu a mă-tii este pe limba oricui din lumea asta. Nu o ratează unu’! Asta, ca să nu mai vorbim despre înjurăturile din casă, la adresa soţiei şi soacrei – cine are – care te pisează la cap să baţi covorul taman când citeşti din nu ştiu care mare clasic în viaţă…

Fragment I

Fragment II

Autori Români

Nina Marcu

 

4 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.