Nina Marcu - Rug pe rugă
Literaturapetocuri.ro. Creaţie literară Autori români

Rug pe rugă, de Nina Marcu – Fragment IV din roman în lucru

    Şi de la concursul ăla cu pretenţie de festival îşi ştie colegii şi prietenii. Normal, absolut normal să-i ştie. Au fost de multe ori alături, umăr lângă umăr, în tot felul de circumstanţe şi de situaţii. S-au întretăiat, s-au intersectat, s-au interferat, au lucrat împreună de atât de multe ori. Au fost pe aceeaşi lungime de undă, ori, dimpotrivă, au avut divergenţe serioase de opinii. Ca peste tot, ca în orice alt domeniu de activitate.

   Desigur, nici la concursul din septembrie nu au făcut excepţii. Au avut, că de aia e libertate, păreri proprii, puncte de vedere personale, credinţe individuale. Şi, da, şi la concursul acela, au vorbit toţi licenţios, au înjurat, au folosit expresii nu tocmai adecvate evenimentului…

   Hm, tot la concursul ăsta ajunge, orice ar face şi oriunde l-ar purta, o vreme, gândurile. Ca un tren care, după ce străbate mii de kilometri, după ce opreşte în sute de staţii, după ce duce dintr-un loc într-altul călătorii, se întoarce, mereu şi mereu, să gareze în aceeaşi locaţie. La capăt de linie. În triajul de gânduri. Acolo unde şi-a făcut, aproape fără să ştie, culcuş.

   Câte concursuri de astea organizase el şi nu a avut niciodată, niciodată, vreo problemă! Totul a curs mereu conform planului prestabilit. La milimetru, chiar. Şnur a fost totul de fiecare dată. Nicio depăşire ori neîncadrare în program, nicio neregulă, nicio problemă, nimic! La fiecare bilanţ, când trăgea linie şi aduna, doar aduna, era mulţumit. Fusese bine, fusese în regulă, fusese perfect. Avea mână bună. Era tipicar şi responsabil. Conştiincios şi atent. Pedant şi serios. De aia se şi ocupa de organizarea concursului în fiecare an. El, şi nu altcineva. Pe umerii lui era, da, răspunderea, dar lui îi reveneau şi laurii de final. Mereu se vorbea despre concurs. Mereu scriau ziarele de bine despre evenimentele din cadrul acestuia. Mereu era lăudat. El, el era lăudat.

   Dar, în septembrie trecut, totul a fost un haos. O nebunie. De neţinut sub control din niciun punct de vedere. El, de fapt, a scăpat – inexplicabil şi de neaşteptat, în ceea ce îl priveşte – frâiele. Chiar din clipa în care a văzut-o pe tânăra aceea, uşor atipică pentru tot ce văzuse şi ştia el în materie de femei, mai ales vorbind despre caracter, a ştiut că nu mai deţine controlul. Degeaba a încercat, degeaba s-a străduit, degeaba s-a căznit. Nimic n-a mai fost ca în anii trecuţi. Nimic n-a mai fost în regulă. Toată rigurozitatea lui, toată temeinicia cu care făcea desfăşurătorul evenimentului, tot aplombul destinat acţiunii s-au dus dracului. Alandala a fost totul! Deşi ea nu a făcut şi nu a spus nimic, absolut nimic, care să işte şi să întreţină jeraticul acela nefiresc din el… Nici, fără doar şi poate, din altcineva… Stătea cuminte, în banca ei, uneori excesiv de serioasă, cu soţul ei. Desigur, şi cu toţi ceilalţi.

   L-a considerat, însă, pe el, chiar pe el, neîndoios, un prieten, un bun prieten. Reieşea asta din lungile discuţii pe care le aveau împreună, din liniştea pe care o degaja când era cu el, din încrederea pe care ea i-o acorda, din faptul – de ce nu? – că lui, nu altcuiva, i-a lăsat, în noaptea aceea nebună, agenda în care mâzgălea haotic, chiar şi în timpul petrecerii.

  Da, au vorbit, au discutat… Dar nimic din ce i-a spus, nu l-a făcut să înţeleagă ceva. Nu l-a alarmat. Nu l-a pus în gardă. Nu i-a iscat, atunci, întrebările de acum. Pe toată perioada celor cinci zile, el ştia atât, doar atât: că ea îl făcuse, aşa cum nu se mai întâmplase de ceva vreme, să simtă cum îi curg prin vene, prin tot sângele, de regulă, molcom şi aşezat – ca ploaia asta care cade, tot cade acum – flăcări mari, dense, grele, copleşitoare, acerbe. Tot asfaltul pe care călca era, în mod neaşteptat şi bizar, stupefiant aproape, fierbinte. Ca şi cum constructorul vârâse pe acolo, şi peste tot pe unde era cu ea, tone de cărbuni aprinşi. Frigea totul, de parcă se încinsese, dintr-o dată, la un semn indescifrabil al divinităţii, întreg pământul. Frigea prin talpa pantofilor, prin ciorapi, prin tot ce era încălţări. Desculţ, nici n-ar fi putut să calce. Nici măcar un pas nu ar fi reuşit să facă.

   Nefiresc sentiment pentru bărbatul aşezat, cum a avut mereu pretenţia că e. Dar nu şi pentru poetul din el, acel nebun care ocupa, pe merit, de câţiva ani, un post bun la centrul cultural. Nici n-a avut, de fapt, vreme să adulmece bine ce se întâmplă. Au fost cinci zile, doar. Cinci şi atât. Scurt, prea scurt răgaz pentru înţelesuri neînţelese. Pentru limanuri nelimănite. Pentru conspiraţii nedeconspirate. Cinci zile, însă, cum n-au mai fost altele. De mult, ehei, n-au mai fost unele aşa.

   Apoi, a venit, bezmetică şi copleşitoare, nenorocirea. Mare şi cumplită nenorocire! Şi el, fără să vrea şi fără să ştie, dar şi fără să înţeleagă o iotă, nici măcar acum, după mai bine de cinci luni, protagonist principal în toată povestea…

   Scoate din sertarul biroului – pentru a câta oară? – agenda aceea. Corpul delict. Obiectul torturii. Singura, în definitiv, mărturie a existenţei ei. A trecerii ei, chiar dacă doar sporadice, prin viaţa lui… Uite, sunt atâtea pagini scrise aici, mă rog, stenografiate, atâta viaţă încrustată – poate – în ele, toate răspunsurile căutate, poate, şi el nu înţelege. Nu ştie. Nu are idee. Nu simte.

   Şi babeta aia, vorba Carmelei, că mai are şi ea dreptate când se exprimă aşa, nu mai vine odată să descifreze semnele alea încâlcite… De parcă aşteaptă invitaţie scrisă de la preşedintele ţării, de n-o fi aşteptând chiar de la Obama. Se lasă rugată ca o fată mare, care năzuieşte, cu toate simţirile, după tainicul altar. Da, dom’le, importantă treabă mai are ea pe la tribunalul ăla, nu mai face nimeni ce face ea, este indispensabilă întregului proces de justiţie, nu se învârteşte nicio rotiţă fără aportul ei, nu se dă nicio sentinţă şi nu se ia nicio hotărâre, dacă nu e ea, moţ, acolo! Asta, cum ar zice Carmela, prezentă… De zici că nu e doar o biată grefieră, care stă de ani de zile în umbra judecătorului, ci, cel puţin, preşedintele tribunalului, de n-o fi fiind chiar ministru la Justiţie.

   Da, îl enervează teribil, de acuma, şi pe el muierea asta, cu toate amânările ei. Sunt câteva luni de când o tot roagă şi-i tot transmite să vină până la birou, ca să descifreze hieroglifele alea din agendă. Şi ea nu zice verde că nu vine, nu zice clar că nu vrea să treacă pe la centru, nu! Căci, dacă ar fi aşa, ar vorbi şi el, serios, cu altcineva. Ar găsi, oricât e penurie de stenografi în ziua de azi, altă persoană care să ştie să bunghească înţelesul cuvintelor ălora şi n-ar mai sta încurcat s-o aştepte pe madama asta.

   Nu, că acum chiar îl enervează. E gata să treacă dincolo de linia răbdării de care a dat dovadă toate lunile astea, de la producerea tragicului eveniment. Şi, aşa molâu cum zic unii că e, sau educat cum îl cred alţii, ajunge să-i zică, volens, nolens, vreo două de neamul ei, precum Carmela. De se răsuflă şi el, că om e, de tot năduful adunat în lunile astea. Măcar atâta…

 Răsfoieşte iar agenda. Iar şi iar… De la început către sfârşit şi invers. De la mijloc spre margini şi viceversa. Îşi imaginează, numai asta poate să facă deocamdată, că acolo e scrisă o frumoasă şi adorabilă scrisoare de dragoste pentru el – are dreptul să creadă orice, chiar şi asta, căci, doar lui îi lăsase agenda în noaptea aceea, nu altcuiva, nici măcar soţului ei – şi încearcă, aşa cum încearcă din septembrie încoace, să înţeleagă. Dar cum să înţeleagă? În ce fel să descâlcească hieroglifele acelea? Numai semne indescifrabile pe atâtea pagini – o agendă întreagă – nimic mai mult. Ce poate să se ascundă în toată abrambureala asta stranie? Ce poate să fie? Mama ei de grefieră neserioasă… Că, dacă venea, de atâta timp, de când zice că vine, acum nu îşi mai sfredelea el creierii cu problema asta.

  Se întoarce la paginile de început, unde scrie negru pe alb – la propriu, pentru că stiloul folosit scria chiar aşa, negru – nişte bizarerii. Şi astea… Măcar astea să fi fost scrise desluşit. Măcar din astea să fi înţeles ceva. Măcar astea să fi fost clare. Dar nu, nu au sens, nu au miez, nu au logică, lui, de luni de zile, nu-i spun, deşi încearcă, tot încearcă să descifreze cuvintele acelea, nimic.

 Uite, iar parcurge cu ochi atent cuprinsul paginilor respective şi iar, nici acum, nu se dumireşte. De fapt, de când le tot citeşte, aproape că le-a învăţat pe de rost. Ca pe Crez… Căci, ciudat pentru colegii lui, dar chiar ştie Crezul. Însă, de priceput, oricât se străduieşte, nu pricepe. Poftim, ce poţi să pricepi din toată încâlceala asta, din tot logosul ăsta, din toată aiureala asta: „Nu se poate! Aşa ceva nu este cu putinţă! Nu poate să fie posibil! Dumnezeu – dacă există, deşi eu, fir-ar să fie, nu mai cred, după toate astea, în existenţa Sa – nu loveşte astfel. Nu loveşte la fel. Nu de atâtea ori! Nu mereu! Nu iar! El nu e crud, nu poate să fie într-atât de crud, încât să mă pocnească, din nou, în moalele capului perpelit a şoc. În miezul inimii zdrumicate de spaime. Nu din nou. Nu tot la fel. Şi nu tot eu. Ce am făcut, de tot plătesc, plătesc, şi nu mai scap de scadenţa asta? Dobânda se dublează, se triplează, se înzeceşte, se înmiieşte şi eu nu mai pot. Cât trebuie să plătesc, cât trebuie să tot dau de la mine? Când se termină nenorocirea asta? Cum se ridică afurisenia asta? Când se sfârşeşte urgia asta? Nu ştiu, deşi poate e straniu, să fi făcut ceva. Nu ştiu cui, nu ştiu cum, nu ştiu când… Ce-am greşit? Ce păcate îmi străpung cugetul şi inima? Ce târăsc după mine, precum condamnaţii la moarte? Ce tare îmi apasă banala existenţă? Ce blestem mă urmăreşte continuu? Sunt, indubitabil, deşi nu-mi place să-mi plâng de milă, victima soartei. Încep să cred în lucruri în care n-am crezut niciodată. Încep să văd ce nu mi-am imaginat că pot vedea, dacă sunt un om întreg la minte. Mă prăbuşesc, iremediabil, în haos. Sau, cine mai ştie, haosul – vorba poetului – se prăvale în mine. De ce acum? De ce aici? De ce şi de data asta? Sunt condamnată să trăiesc pentru tot restul zilelor acelaşi calvar? Aceeaşi poveste? Aceleaşi trăiri? Acelaşi vis? Căci singură nu ştiu ce este, ce mai este. Nu mai ştiu. Nu vreau, în momentul ăsta, să mai ştiu. Nu pot să mai ştiu. N-am cum să mai ştiu. Nimic nu mai ştiu. N-am salba de chei potrivite ca să descui atâtea, atâtea lacăte, rămase ferecate atâta, atâta vreme. N-am nici ştiinţa ierbii fiarelor, ca să le deschid. Nici nu mă pricep să le deschid cu vreun şperaclu. Cu vreo agrafă. Cu vreo sârmă. N-am nici tăria şi nici uneltele necesare ca să le sparg pe toate. Unul după altul. Câte sunt! Şi nu singură. Nu pot – asta chiar nu pot – singură. Nu ştiu singură. Nici nu vreau, probabil, singură. Sunt năucă. Sunt bulversată. Sunt şocată. Sunt îngrozită. Iar, iar, iar… Ieri, azi, mâine… De ce iar şi iar, azi, mâine, ieri? Azi nu mai trebuia. Nu mai era necesar. Nu mai aveam nevoie. Era destul de ieri. Fusese destul ce fusese ieri. De ce şi acum? De ce şi aici? Soarta mă urmăreşte ca o umbră ciudată. E când cu mine, când în urma mea, când înainte. Nu mă pot, oricât aş încerca, debarasa de ea. N-am chemat, n-am cerut, n-am vrut, n-am iscat, n-am stârnit, mi-e martor Dumnezeu, nimic. Nici măcar mila cerească n-am cerut-o. N-am vrut-o. N-am aşteptat-o. M-am – deşi nu credeam că e posibil – resemnat, cu timpul. Am luat viaţa asta, am învăţat să o iau, aşa cum e. Am acceptat-o cum e lăsată. Am făcut-o o cunoştinţă bună, dacă nu prietenă. Am început să o tolerez. Dacă tot e să fim împreună, măcar să ne acceptăm una pe alta. Şi, cu destul exerciţiu, nu mă mai durea în adâncuri. Nu mă mai durea nimic. Până acuma… Rana, aşa credeam, se cicatrizase. Se vindecase. Se tăbăcise. Şi am uitat. Am iertat – cum scrie în legile nescrise ale pârdalnicei de vieţi că se întâmplă – probabil. Am reuşit, mă gândesc, să fac asta. Nu m-am agăţat de nimic, nu m-am priponit în nimic, nu m-am înţelenit în nimic. Am mers, trebuia să fac astfel, mai departe. Drumul mi s-a aşternut, cel mai adesea, sub paşi searbăd, pueril, gri. Însă, a fost liniştit, paşnic, temerar, zdravăn, aşa cum am dorit să fie. Nimic haotic, nimic nebunesc, nimic alandala. Doar, atât de sigur şi de liniştit… Tulburător, exaltat de liniştit şi de singur. Sigur. Am vrut să scriu sigur. Gura păcătosului…

  Şi… Şi nu mă mai aşteptam. Nici să văd, nici să simt. Niciunde, pe toată planeta, cu atât mai puţin aici, acum. Nici măcar un nod în gât n-am bănuit, darmite o aşa furtună. Nicio secundă, una măcar, n-am crezut că… N-am bănuit nimic, nimic, nicio clipă… Credeam că am îmbătrânit. Că a secat bălaia pentru totdeauna. Că nu mai pot şi nu mai trebuie să simt. Că nimic, dar nimic nu mai poate, cu atâtea responsabilităţi pe umeri, să mă răvăşească vreodată. Că nu mă mai poate lovi nimic. Că nimic nu mă mai poate trânti în ţărână. Că nu mai poate să curgă din piatră seacă – e împotriva naturii – sânge roşu, fierbinte, năvalnic. Biată proastă… Sunt tot proastă. Sunt, pe mai departe, proastă. Da, continuu, în ciuda la tot, să fiu proastă. Cea mai mare proastă! De ce iar, Doamne? De ce acum? De ce?… Şi de ce, de ce îmi pasă? De ce mă doare? De ce mă tulbură? De ce mă copleşeşte? Ce a făcut timpul, în toată această perioadă? N-a aşezat lucrurile, nu le-a pus într-o matcă firească, nu a vindecat rănile, nu a asanat prăpastiile din mine? Iacată, cum ar zice poporul, că nu! Chingile, într-o singură clipită, mi s-au rupt. Toate. Nu mai e nimic. Niciun zăgaz. Nicio oprelişte. Marea din mine s-a revoltat bezmetică. A rupt, grabnic, ţărmul pustiu. A inundat, mintenaş, faleza singuratică. A sfârtecat, brusc, linia, atât de fragilă, dar constantă mult timp, de confluenţă. Sunt, de sus până jos, potopită de algele mirositoare din adâncuri. Udată, până la piele şi dincolo de ea, de valurile nebune. Sărăturată, ca scrumbia, de tăişul lor. Nimeni nu mi-a dat avertizare de furtună. Nimeni nu mi-a spus că e pericol de cod roşu. Roşu, roşu direct! Nu galben, nu portocaliu! Nimeni… Şi, am căzut dintr-o dată. Ca Plevna, în Războiul de Independenţă. E, fără urmă de tăgadă, aceeaşi, mereu aceeaşi, capcană. Cine mi-o tot întinde? De ce? Şi de ce continuu să cad întruna, ca o potârniche tembelă, de parcă n-am învăţat, în toţi anii ăştia, să mă feresc de capcane, să le detectez de la distanţă, să le evit, să le fac faţă? Şi acum? Mai pot să rezist? Mai suport şuviţele alea fisurate, crăpate, sparte, poate, în totalitate? Nu iar, nu din nou! Nu la fel! Nu pot să mă prefac, nu pot să disimulez, nu pot să fiu ipocrită.

 Sunt, ştiu, în ciuda la tot şi la orice, pierdută. Iremediabil… Încă o dată… Din păcate pentru mine… Aş putea, aş fi putut, asta e cert, să plec. Să fug, de ce nu? Să întorc spatele şi să scap. Aş fi putut, mai pot, încă, să vorbesc. Să strig, din toţi rărunchii, că ne ştim. Că am fost împreună pe nisipul mării, azi revoltate. Că ne-am biciuit, într-o vreme, pentru o vreme, sufletele cu mii de urzici de fericire. Că ne-au explodat în sânge aceleaşi frenetice cântări. Aş fi putut… Dar nu, m-am complăcut în tăcere. Şi eu. Nu ştie nimeni limbajul ăsta al tăcerii? Nu aude cum urlă? Căci urlă! Cum zbiară? Căci zbiară! Mi-a făcut urechile zob… Întrebare firească: numai pe ale mele? Altcineva nu mai aude? Aş fi putut, ar fi trebuit, să fug, însă, pe la streaşina sufletului se tânguie, se tot tânguie amarnic, un cântec de dor. Serenada asta am mai ascultat-o. O ştiu. Şi mă declar vinovată. Of, se lasă frigul în mine. În adâncuri. Dincolo de ele.

 Doamne, dacă mai scap cu zile şi din asta, dacă nu pun mâinile pe piept la final, dacă nu-mi cântă popa Veşnica Pomenire la cap, nici nu mai mor până la 106 ani! Adică nu, până în 3024, de n-o fi şi mai mult, o duc… Ei, bine, da! Trebuie s-o duc… Am să scot din dulapul cu visuri o platoşă. Cea mai de soi dintre toate. Cea mai rezistentă. Mai e, cred, pe acolo. Poate, de vremuri, s-a ramolit şi ea. Poate, nu mai e chiar uşor de purtat. Poate, nici funcţională pe deplin nu mai e. Dar e acolo. N-am aruncat-o, atunci, când cu… Deşi am vrut. Am uitat, în timp, de ea. La ce-mi mai folosea? Acum, însă, e bine de ştiut că pot să o îmbrac. Că mă pot ascunde în zalele ei. Cu platoşa la piept, o să răzbesc. O să merg mai departe. O să merg!… Am, e adevărat, genunchii jupuiţi de durere de la cât m-am târât – sunt încă o rană amândoi, sângerează – dar coatele îmi sunt puternice şi, da, mă voi sprijini în ele. Voi înainta în felul acesta. Pot, ştiu că pot. Eu pot mereu. Eu pot întotdeauna. Vreau să pot. Trebuie să pot. Dacă nu m-au trădat atunci genunchii, de ce m-ar trăda acum? Nu mai sunt un copil. Şi, dacă prin absurd, nu mă vor ajuta nici coatele, scrijelite şi ele de intemperiile vieţii, voi înfige unghiile în stânca închistată şi, da, voi merge mai departe! Nu-mi permit să nu fac asta. Am unghii puternice. Am coate puternice. Am genunchi puternici. Şi mă voi târî aşa cum trebuie. Aşa cum nu mai credeam că trebuie vreodată. Atât cât, din păcate, trebuie. Dar, din fericire, ştiu cu certitudine asta, nu trebuie toată viaţa.

   Ah, cum mă răstigneşte nemilos, în străfunduri, plânsul… Eu nu plâng, însă. Nu ştiu să plâng. Nu pot să plâng. Nu vreau, mai ales, să plâng. Să mai plâng… Să mă tăvălesc pe jos, să invoc mila Divină, să smulg hainele de pe mine. Să fac, ca pe vremea lui Noe, potop din lacrimile mele, căzute una după alta. Să mă lamentez şi să implor clemenţă, îndurare, orice. Nu, eu, cum a observat Andy aseară, nu plâng niciodată. Am uitat, mi-am impus să fie aşa, după cât am plâns, lecţia asta. De zici că nici nu sunt fiica mamei mele, care se lamentează şi se vaită toată ziua. Da, sunt, dacă eu vreau, tancul de care nu trece regimentul de tulburări. Sunt digul care opreşte, fie şi în răspăr, apa învolburată. Sunt reduta care nu se pleacă la pământ cu fruntea doar pentru că bate vântul peste ea. Da, pot să rezist. Pot să stau la comandă. Pot să mânui maneta în direcţia care trebuie. Pot să fac asta. Şi asta. Pot să fac orice. Nu aşa mi-am spus ani de-a rândul? Nu aşa m-am înţeles eu cu mine? Nu aşa am bătut în cuie pentru eternitate? Nu aşa am convenit cu viaţa asta afurisită? Cum vin acum, ca o copilă speriată şi proastă, să zic altceva?

  Nu, azi nu mă mai tulbură nimic, absolut nimic! Nu mai permit asta. Nu mai vreau. Nu mai sunt de acord. E doar o poveste veche, foarte veche, cu iz, mult iz, de prohibiţie. Şi eu, dacă e aşa, nu încalc legile. Niciodată nu le-am încălcat. Aproape niciodată. Aşa e, aşa va rămâne. Definitiv şi irevocabil! Va trece şi asta. Cum au trecut şi altele. Cum au trecut toate. Mă voi întoarce la existenţa-mi opacă şi voi uita. Viaţa va curge iar monoton şi liniştit. În definitiv, ce înseamnă cinci zile? O bagatelă. Nici măcar o săptămână nu înseamnă cinci zile. N-apuci să conştientizezi nimic, n-apuci să suferi, n-apuci să te lupţi, n-apuci să simţi, că şi nu mai e nicio zi. S-au dus toate cinci.

   Şi atunci? De ce mă pierd în temeri fără rost? În spaime neîntemeiate? În angoase fără sfârşit? În lamentaţii bolnăvicioase? N-am să mor în cinci zile. De cinci zile. Pentru cinci zile. Nu se moare din asta. Nu se moare dintr-atâta. N-a murit nimeni. În plus, e atâta lume în jur. Serenada din mine continuă să curgă năvalnic. Sau duios? Îmi ridic fruntea brobonită de gânduri şi-mi strig, de să audă şi să ia aminte toate spaimele din mine: EU SUNT O STÂNCĂ, EU SUNT UN MUNTE, EU SUNT CARPAŢII! EU SUNT…”

Fragment I

Fragment II

Fragment III

Autori Români

Nina Marcu

3 COMMENTS

  1. Tot imi zic ca nu citesc pe fragmented,ca astept intregul,dar nu ma pot abtine.
    Multumim Nina si asteptam restul.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.