Rug pe rugă - Nina Marcu - Fragment II

Rug pe Rugă, de Nina Marcu – fragment din roman în lucru

Motto: „Cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi vrut atât de mult să plângă şi nu au putut”. Lucian Blaga

─ Vorbim mai încolo, că acuma iar au venit sclemberiştii ăia de la poliţie şi face ăsta, când i-oi spune, ca trenu’! Ca să nu mai zic de Balaur, cum o scoate el flăcări pe nas, de i se electrocutează aura!…

   Remarca, ţipată mult, mult prea mult decât era cazul ca s-o audă doar urechile cărora le era destinată, trece pe lângă el ca un abur, ca o ceaţă, ca şi cum nici nu s-ar fi făcut auzită în tot centrul cultural. N-are importanţă. Acum n-are importanţă. Zică cine ce-o zice. Şi ce-o vrea. Despre el sau despre altcineva. Despre oricine. Despre toată lumea. Despre mama lu’ – vorba Carmelei, inculpata, cum ar veni – tac-său. Şi despre tot neamul. E ultima lui grijă la ora asta să asculte la vorbe deşănţate. Are altele pe cap. În cap. În minte. În suflet. În el. Are întrebări. Are nedumeriri. Are incertitudini. Are frământări.

   Pic, pic… Şi iar pic, pic… Şi tot pic, pic… Doar pic, pic… Of… Oriunde ar sta, oriunde s-ar uita, cu oricine şi-ar băga, din necesitate, în vorbă, numai asta aude, numai sunetul ăsta enervant se face, în toată viaţa cotidiană, simţit. Remarcat. Auzit. Ca şi cum toate celelalte sunete au dispărut, de neînţeles, din univers. Ca şi cum nu mai e nimic altceva în lume decât pic-picul ăsta. Nici măcar într-o răpăială asiduă şi bezmetică nu se transformă pic-pic-ul ăsta… Ţârâiala asta lungită ca pelteaua pe pâine. Măcăitul ăsta de raţe vlăguite. Măcar de-ar veni o ploaie sănătoasă. În vână. Forţoasă. Ca altă dată. Ca vara. Barem să ştim o treabă. Plouă, plouă ce plouă şi, gata, se duce. Răsare soarele. Sucombă norii.

   Încet, molatic, palid, ca o umbră ştearsă şi inertă, rece ca mâinile fără vreo vibraţie ale morţilor şi consistent perpetuu ca amarul, cade de patru zile şi de patru nopţi puhoiul ăsta. E, aşa tomnatic şi molcom cum cade, fără nicio exagerare, în viziunea lui, puhoi. Vine şi vine şi vine iar. Nu se mai opreşte. Nu mai stă odată. Parcă au tras ăia de la poliţie, care au tras şi atunci, când cu festivalul, cu pistoalele şi în înaltul cerului, de l-au ciuruit ca pe strecurătoare. Aşa nu mai stă odată ploaia asta afurisită. Groaznică. Enervantă. Rece. Senilă, pur şi simplu. Doar că, în loc de sânge nevinovat, ca atunci – aşa vrea să creadă şi aşa crede, că este, că a fost nevinovat sângele ăla, că a curs, indiferent de miză, degeaba, că se putea interveni altfel, că nu trebuia, neapărat, să moară cineva pentru reuşita operaţiei – curge apă. Cel puţin, de când e pământul, apă a picat din cer peste lume, când a plouat. A plâns, de miliarde de ori cerul, doar cu lacrimi de apă.

   Mda… Întâmplarea aceea nefastă l-a marcat mai mult decât ar fi trebuit, mai mult decât a dat de-nţeles, mai mult decât l-a marcat vreodată ceva. Nici nu şi-a imaginat, în viaţa lui, vreo astfel de întâmplare. De ce ar fi făcut-o? N-a văzut niciodată pe cineva cum moare. Cum e împuşcat. Cum i se scurge sângele din vene. Cum sufletul se duce – aşa a auzit şi el – la loc cu verdeaţă şi lumină. Cum se agită mascaţii, poliţia, toţi. Cum hăuie sirenele ambulanţelor şi ale poliţiei. Cum fuge toată lumea de colo, colo. Cum viaţa se scurge, nebună, dintr-un om. Cum toată lumea părea – şi poate chiar aşa era – că a înnebunit. Cum nenorocirea se năpustea, avană, peste toți. Cum nimeni, deci nici el, sau poate, mai ales el, nu înţelegea nimic din tot filmul ăla care se derula bezmetic pe ecranul vieţii. Cum în el murea, brusc, dar aproape inevitabil, totul… Inclusiv, pofta de viaţă. Cum…

   Of, încă mai are coşmaruri pe chestia asta. Încă revede totul clar. Atât de clar. Încă îl doare în piept, ca naiba. Încă nu… nu înţelege. Zi, noapte, cu, fără motiv, retrăieşte momentele acelea. Pe toate, de fapt, petrecute cu ea. În preajma ei. Lângă ea. Împreună. Ea, el şi toţi ceilalţi. Poate să spună împreună şi să se refere doar la ei doi? A existat, a trăit, a funcţionat acest împreună cu ei doi? Dar, dincolo de asta, cum să moară cineva atât de tânăr? Cum să se stingă de parcă scoţi becul de la curent? Cum să se ducă precum puful de păpădie? Şi cum să stea Dumnezeu cu mâinile în sân şi să lase năpasta să se prăvălească peste lume? Cum să permită morţii să ia la ea, definitiv şi irevocabil, o fată atât de tânără şi… Mă rog, atât de tânără, ca să se refere doar la acest aspect. Cum să nu întoarcă roata destinului şi să n-o salveze, ca-n filme, în ultimul moment?

   Mda… N-a salvat-o Dumnezeu. A lăsat-o să se ducă în ceruri. Şi-a făcut cruce şi a zis să fie primit. Îi place, desigur, şi Lui prospătura. Cui nu-i place…

   Iar în poeziile pe care le scrie, de când scrie, redă alte teme. N-a vorbit niciodată despre lucruri macabre. Despre sânge. Despre moarte. Despre împuşcături. Despre suflete care trec dincolo… Despre tainiţe ale căror chei nu le are. Nu le găseşte. Nu i le indică şi nu i le dă nimeni.

Autori Români

Nina Marcu

 

4 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.