Rug pe rugă - Nina Marcu - Fragment II

Rug pe rugă, de Nina Marcu – Fragment II – roman în lucru

Fragment II –  Rug pe rugă, roman pe care, într-o zi, sper să-l termin

   Pic şi iar pic… Cerne şi cerne iar, şi tot cerne, la picuri grei şi îngheţaţi. Atât de grei şi atât de îngheţaţi… Nici măcar nu-l încălzeşte cu nimic, nu are cum să-l încălzească asta, că anunţă ăia la meteo din jumătate în jumătate de oră că plouă la fel în toată ţara, în toată Europa, în toată lumea, în toată galaxia. De tot atâtea zile de când plouă, sfidător, parcă, agasant, sigur, şi la Ploieşti… De a făcut ploaia asta sâcâitoare până şi cerul plumburiu o imensă şi tulbure băltoacă. În care, din păcate, dacă tot priveşti, te împotmoleşti ca mârţoaga în prundul gârlei. Ca el, uite…

   Urâtă, nesuferită, iritantă ploaie! Şi nocivă influenţă mai are asupra sa. Îl mâhneşte, îl întristează, îl nelinişteşte, îl scormoneşte, îl agită, îl încarcă negativ, îl năpădeşte cu gânduri aiurea. Îl torpilează, de-a dreptul, în adâncuri. De parcă nu avea şi aşa, de când cu întâmplările alea nefaste din toamnă, mii de gânduri mohorâte şi mii de întrebări fără răspuns… De parcă nu se dădea, şi fără ploaia asta cernită şi arogantă, de ceasul morţii, încercând, căznindu-se, omorându-se – of! – să înţeleagă… De parcă până acuma se lăfăise în ghearele vreunei fericiri fără seamăn şi fără margini… De parcă a fost în toate lunile astea liniştit şi nepăsător, ca un paşă… De parcă…

  Of, şi umezeala asta intră, doar dacă faci câţiva paşi, ca omul, către casă, nu să şi mai pierzi vremea prin oraş pentru oarece, şi în oase. Face să curgă prin ele o tonă de măduvă cleioasă şi anchilozată, ca roasă de reumatism. Străzile sunt, peste tot, chiar şi prin centru, o mlaştină imensă. O mocirlă prin care oamenii se târăsc fără chef, fără tragere de inimă, agasaţi. Teroarea insipidă şi inodoră a ploii şi-a întins tentaculele peste ele. Peste orice. Peste tot. Nu poţi să scapi. Oriunde calci, oriunde pui pasul, e la fel. Nici cu maşina nu e mai simplu. Ştergătoarelor le iese sufletul tot spetind să degajeze picurii gri de pe parbriz. Şi, aşa cum e de aşteptat în anii din urmă, vor veni, pesemne, prin diferite zone, şi inundaţiile. Iar vin apele şi biciuiesc case de creştini. Ele intră înăuntru, ca nişte stăpâne nemiloase, oamenii ies afară umili, fără putinţa de a se împotrivi, fie şi o singură secundă. Prin decembrie, anul trecut, dar şi luna trecută, în ianuarie, a nins. Aproape ca în iernile copilăriei. Au fost troiene, a fost ger, a fost viscol. Şi, după mult timp, sănii pe toate străzile. Trecuse mult de când nu mai văzuse ceva din toate astea. Şi, cică, va mai ninge încă şi în februarie şi martie. Apoi a venit, întorcându-ne la ninsorile trecute, ca acuma, ploaia. Amestecul a fost dezastruos. Şi apele curgătoare, sâcâite niţel din matca lor, au năvălit bezmetice peste o grămadă de localităţi, afectând sute de gospodării… Şi de data asta trebuie că va fi la fel. Doar ce plânge un pic cerul cu stele de apă şi toate gârlele insignifiante, de regulă, se răzvrătesc… Cu putere. Cu fervoare. Cu sete. Rup zăgazuri limitate, distrug maluri chinuite, năvălesc să spele casele de tihnă.

   Ah… De-ar înceta îndată ploaia asta… De-ar înceta… N-o mai suportă, aşa cum cade, pic, pic, de zile bune. Când e soare – sau, măcar când nu s-au spart cerurile ca acuma – e, oricât poate părea de greu de înţeles pentru unii, mai bine. Îţi mai vine să trăieşti. Îţi mai vine să te bucuri de viaţă. Îţi mai vine să stai la un pahar de vin cu prietenii. Îţi mai vine să decantezi, chiar aşa, de unul singur, la gânduri nebune. Nu cazi, într-atâta, în neputinţă şi durere. Nu te întrebi aceleaşi lucruri de care te întrebi, te tot întrebi, din septembrie încoace, având pornirile astea sumbre, înceţoşate, năclăite, din vreme de ploaie mohorâtă. Te întrebi altfel, chiar dacă tot aşa, cauţi, scormoneşti, faci săpături, te agiţi, dar nu găseşti răspunsuri. Mai relaxat îţi pui întrebările astea. Mai degajat. Mai… Sau măcar de-ar ninge. De s-ar năpusti hoardele de fulgi bezmetici peste pământ. De-ar cădea – ca florile de măr, în buza lui cireşar – zăpezile răstignite în fântâni. Ah… De-ar cânta din mandolina albă omătu-nsingurat… Oh…

  Şi baba aia de grefieră nu mai vine! A zis de un milion de ori că vine şi se uită pe însemnările alea. Şi a venit, cum ar zice secretara lui, Carmela, aia de se auzi mai devreme bodăgănind pe holuri, din părţi! Dar-ar dracii să dea, cum ar zice acelaşi personaj…

  De ce or fi promiţând oamenii ceva, dacă nu se ţin de promisiune? De ce nu mai sunt oamenii în stare să respecte un cuvânt, o făgăduinţă? El, dacă spune că face vreun lucru, oricare, atunci face, e literă de evanghelie. Nu mai pune geană pe geană dacă nu se ţine de ce-a spus că face. Îi bâzâie, ca albinele înfuriate, mulţime de gânduri prin creier. Se mustră singur, se beşteleşte. Conştiinţa sare ca picurată cu ceară şi începe să bubuie, precum clopotele de la mitropolie, până îi iscă, de la atâta bătut, mii de cucuie în tot capul. Da, el nu mai are linişte dacă nu îşi ţine cuvântul. Nu mai are somn. Nu mai poate să mănânce. E o perpeleală continuă. E un haos total. Dar doamna asta… Dă-l dracului de program încărcat cu care se tot scuză! Nu se poate să nu mai aibă şi liber din când în când, că doar n-o fi fiind condamnată la locul de muncă. Şi aşa, şi tot mai trebuie să-şi tragă sufletul. N-au ăia la tribunal, de acord, personal şi se omoară cu vrafurile de dosare, dar un pic de timp tot trebuie să mai aibă şi grefiera asta. Că doar n-o fi fiind ea, din umilul post pe care îl ocupă acolo, buricul justiţiei şi nu mişcă nimic în front fără acordul şi sprijinul ei nelimitat şi nedisimulat.

De ce nu vine? De ce? El – ehei – vrea, comiţând-o literar, să vie!

  E tot mai sigur, simte tot mai mult, că nu se poate să nu fie ceva în toată înşiruirea aia de semne alandala, mai ceva ca ideogramele chinezilor. Un răspuns. Măcar unul. Chiar dacă pe el nu va reuşi să-l elucideze în totalitate, poate – ca să nu decreteze cu titlu de absolut siguranţa lui – simte că, totuşi, e ceva. Şi despre modă dacă scrie, deşi el nu se pricepe la aşa ceva, sau despre vreme, care uite, e câinoasă acuma de atâtea zile, şi tot trebuie să însemne ceva. Chiar dacă nu iese soarele ca după eclipsă, tot se năzăreşte, discret, o fâşie de lumină în bezna asta teribilă. Trebuie, trebuie să fie vreo lămurire…

   Asta îşi tot spune – şi în ultima vreme cu mult mai multă fermitate şi febrilitate – din clipa aceea, când, după ce a aflat îngrozit, terifiat, bulversat că ea a murit – Doamne, ce moarte a avut, ce moarte!… – a deschis temător, înfiorat, curios, neliniştit, intrigat agenda aia. Şi-a permis să o deschidă atunci, abia atunci, deşi l-au chinuit curiozitatea, disperarea, iritarea să o parcurgă filă cu filă, chiar din clipa în care ea a plecat haotic, straniu, nebuneşte, după Banu. Numai cu greu şi-a înfrânt în momentul acela senzaţia teribilă care îi pişca degetele, sufletul, creierul. Nu mai vedea nimic, decât agenda. Nu mai avea nimic în minte în afară de agendă. Nu se mai gândea la nimic, în afară de paginile ei. Voia, simţea, tânjea să o deschidă. Să o parcurgă de la un capăt la altul. Să citească pe nerăsuflate ce scrie acolo. Să se umple, până în străfunduri, cu gândurile celei care i-o lăsase şi fugise după altul. N-a avut nicicând o aşa senzaţie, ca atunci. De parcă maldărul de pagini era mai mult decât un maldăr de pagini. De parcă era o amantă focoasă care îl stârnea, indubitabil, până în genuni. Simte şi acum, deşi timpul şi-a tors molatic caierul sineliu, cum îl frigea atunci, în el, totul. Cum îl ardea. Cum îl perpeleau flăcările Gheenei. Parcă era opărit. Parcă era o rană, de sus până jos. Parcă i se turnase acid sulfuric în vene. Încă mai fumegă, dacă e s-o vorbim pe-a dreaptă. Încă mai sunt licăriri de flăcări în cenuşă. Dar e, acum, cenuşă? Hmm…

   S-a întrebat, mai ales după cele petrecute, ce scrie acolo, în agenda aceea. În permanenţă s-a întrebat. A bănuit. Şi-a făcut gânduri. A presupus. S-a contrazis. S-a sfădit el cu el. A lăsat imaginaţia să pască pe imaşul închipuirilor. A vrut, când realiza că din ea, femeia aia frumoasă, de stătea soarele-n loc s-o privească, nu mai e decât o încrengătură de cuvinte pe nişte foi amărâte de hârtie, să o dea naibii de agendă. Să o arunce în foc. Să o distrugă. Să scape de povară. Dar, mai mare decât furia lui, decât revolta lui, decât indignarea lui, a fost curiozitatea. Ce poate să fie în agenda aia? Ce poate să fie? Ce? Ce? Trebuia să afle asta. Trebuia să ştie asta.

  Şi, când în sfârşit, a deschis afurisita de agendă, mai nimic acolo din care să înţeleagă ceva. Să priceapă, uite, ce se întâmplase. Să se dumirească. Să se lumineze, ca omul… Atâtea linii în paginile alea, atâtea bucle, atâtea puncte… Şi, conform opiniei lui, fără sens toate. Înşiruiri bizare. Semne nefireşti. Nimic clar, nimic concret, nimic răspicat. Numai la începutul agendei, ceva mai mult de patru pagini, scrise grăbit, alert, tensionat, dar delicat şi citeţ, niște gânduri. Adică scrise de mână, în alfabetul latin, în care a învăţat şi el, ca tot românul, să citească şi să scrie, nu în semnele alea abramburite din restul paginilor. Din care, deşi s-a căznit nopţi în şir să priceapă, nu a priceput nimic. S-a uitat ca viţelul la poarta nouă şi atât. Era ca şi cum toate rândurile acelea erau aşternute codificat pe paginile agendei. Era ca şi cum… Auzi exprimare… Chiar aşa era, codificat scris. Şi el, deşi lui, LUI îi lăsase agenda, nu ştia cifrul. Nu îi era la îndemână să îl ştie. Era – îl macină gândul ăsta – ca şi cum numai ea şi încă cineva – dar cine, cine, cine? – trebuia să înţeleagă. Însă, nu el era, din păcate, acel cineva. Nu la el era cheia. Cel puţin, deocamdată, când nu ştie, nu intuieşte, nu-şi imaginează, nici măcar nu bănuieşte vag, ce mai scrie în agendă, în afara paginilor de la început.

Fragment I

Autori Români

Nina Marcu

 

10 COMMENTS

    • Arci, dacă mă strofoc maximum şi le termin pe celelalte care sunt la prim plan, mă întorc, promit, şi la Rug pe rugă. Şi tu vei fi prima care va avea întreg romanul. Merci din inimiuţă.

  1. Un stil minunat de a descrie emoții și de a le transmite cititorului creându-i o stare specială, de transpunere în poveste. Felicitări!

    • Mii de mulţumiri, dragă Ro. Dacă reuşesc, cum zici, să transmit mesajul care trebuie, sunt foarte fericită. Te pup.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.