Primul meu bal, de Jonah Lisa Dyer și Stephen Dyer – Editura Epica – Fragment în avanpremieră- Capitolele 3 şi 4

Primul meu bal

Jonah Lisa Dyer și Stephen Dyer

Traducere din limba engleză și note de: IULIA DROMERESCHI

Editura Epica

Un roman extrem de amuzant, perfect pentru fetele care știu că în viață nu contează doar cum arăți.

Capitolul Trei

Megan dezăluie mai mult decât ar vrea

   Goneam pe Aleea Mockingbird, pe bicicletă, la câțiva centimetri de lumina roșie a unui semafor din Fairfield, când mi-am dat seama că berlina neagră de lângă mine era o mașină de patrulare fără însemne. Am apăsat ambele frâne, iar cauciucul din spate a scârțâit pe pietriș. M-am oprit lateral, la trei metri de intersecție. Am înfipt o sanda Coach, cu baretă, în asfaltul moale, am dat înapoi și i-am aruncat o privire nonșalantă polițistului din dreptul meu. M-a privit și a chicotit. Serios, cine l-ar fi putut condamna? Nu vezi în fiecare zi o fată pe o bicicletă de curse, purtând o rochie Ralph Lauren, sandale de trei sute de dolari și o cască de bicicletă având deasupra o coroniță gigantică de plastic, cu strasuri.
Asudând precum un cal de curse, am clipit, încercând să înlătur rimelul năclăit care-mi încețoșa privirea, și îmi făceam griji că de pe fața mea ar începe să curgă machiajul ca glodul de pe un versant. Convinsă că păream dementă, însă hotărâtă să fac față situației, i-am zâmbit dulce ofițerului Jenkins, care mă privea din mașina lui cu aer condiționat, iar el, generos din fire, a întors capul.

Firește că plănuisem să trec pe roșu, dar un calcul rapid m-a lămurit că durata de timp petrecută încercând să evit o amendă din partea poliției rutiere ar fi depășit durata culorii roșii, așa că
m-am oprit — dacă oprirea bicicletei la milimetru, la jumătatea intersecției, se putea numi „oprit”.
Fără să mă pot abține, mi-am privit ceasul. Din nou. Era ora 16:43. Ups!
Oare cum reușisem să fiu într-o asemenea întârziere și atât de blocată acolo, pe șaua bicicletei? Iată răspunsul dureros: din păcate, mi-o făcusem cu mâna mea. Totul începuse în zori, când făcusem o uriașă eroare de judecată.
— Nu, ia tu mașina, îi spusesem Juliei, prostește, la ora 5:20.
Julia și eu împărțeam un Subaru Forester albastru. Nu era strălucit, însă te puteai baza pe el, iar tata îl alesese datorită faptului că era un automobil foarte sigur.
— Ești sigură? murmurase Julia.
Încuviințasem din ușa camerei sale. Se pare că privarea de somn afectează, într-adevăr, gândirea.
— Antrenamentul se termină la patru, iar întâlnirea preliminară începe la patru și jumătate, i-am spus. Deci o să am timp să fac duș, să mă îmbrac și să ajung la club. E la doar câteva străzi distanță.

   Marțea aia marca începutul neoficial al Sezonului. Julia, eu și celelalte fete fuseserăm invitate să luăm ceaiul la Clubul Turtle Creek, împreună cu „guvernanta” noastră, Ann Foster. Ea urma să ne supravegheze, să ne spună la ce să ne așteptăm și cum să ne purtăm. Având în vedere că aveam antrenament la ora două, eram deja în încurcătură.
— N-o să fii transpirată?
— Vremea s-a mai răcorit, spusesem voioasă. Ne antrenăm doar pentru driblinguri. În plus, dacă se întâmplă ceva, nu vreau să întârziem amândouă.
— OK, răspunsese Julia, lăsându-și iar capul pe pernă. Îți păstrez un loc.
Înăbușindu-mi invidia — eu nu apucam niciodată să dorm mai mult —, am închis încet ușa, am coborât și am mers pe bicicletă până la sală, cu sandalele agățate de ghidon, iar rochia — pe atunci călcată, imaculată, împachetată într-o pungă — flutura în urma mea precum mantia roșie a lui Superman.
Din păcate, lucrurile nu au mers conform planului. Mai întâi, era cald ca-n cuptor. Verile texane sunt întotdeauna copleșitoare, însă de obicei în septembrie vremea nu mai e insuportabilă, ci aproape tolerabilă. Dar nu și azi. Pe la ora două, temperatura era în jur de 38 de grade Celsius, iar umiditatea era ca într-o junglă tropicală.
Apoi o serie de pase neglijente și de bufonerii au enervat-o pe antrenoarea Nash, iar driblingurile au fost înlocuite cu alergarea pe treptele stadionului.
— Haideți, haideți, haideți! urla antrenoarea, în timp ce grupul de fete urca, urca, urca.
Ajunsă pe treapta de sus, m-am întors spre stânga și am sprintat spre următorul rând de tribune. Apoi am coborât, am coborât, am coborât pe scări. Urcă un rând, coboară-l pe următorul. Repetă.
— Sunteți în prelungiri, ați alergat două ore, sunteți extenuate și ele la fel. Acum e doar o chestiune de voință. Cine vrea cel mai mult să câștige?
— Nu-i mai greu decât să urci pe Vârful McKinley, am reușit să șuier spre Cat, în timp ce urcam partea de sus. Mi-au trebuit trei respirații ca să scot propoziția asta. Afirmația era doar o speculație, firește, fiindcă nu fusesem niciodată mai la nord de Jackson Hole și nu urcasem niciodată pe vreun munte.
— Măcar în Alaska e frig, a icnit Cat.
Așa-i. Marginile metalice ale tribunelor erau opărite, stadionul — umed ca un terariu, iar soarele frigea ca o lampă de sudură. Când antrenoarea ne-a lăsat să plecăm în sfârșit, la patru și un sfert, eram fiartă. Mai rău, măruntaiele îmi erau mai încinse decât un cuptor de pizza.
Am intrat la duș la 16:19 și m-am stropit din plin cu apă rece, timp de cinci minute. Nu era deloc suficient ca să mă răcoresc, iar la 16:28, în timp ce stăteam în fața oglinzii, aplicându-mi rimelul, broboane de sudoare apăreau în neștire pe fruntea mea roșie ca sfecla. Am ieșit din vestiar, am tras de un fald de-al rochiei de pe fundul meu transpirat și am aruncat o privire la ceas. Era 16:37.
M-am forțat să-mi păstrez calmul.
— Alteță! Alteța Voastră! a chițăit Mariah, când mă îndreptam spre standul de biciclete.
Lindsay și Lachelle au început să sufle în vuvuzele roz cu alb și să facă genuflexiuni, în timp ce Cat a luat poziție de drepți și a pornit un tun cu confetti, pentru copii. Acesta s-a declanșat, fără mare fast, iar bucățelele de hârtie s-au înălțat doar zece centimetri, înainte să cadă jalnic în iarbă.
— Rateu, a comentat Lachelle.
— Așa-i? Jalnic, a spus Cat, privind recipientul gol. A costat patru dolari nouă’ș’nouă.
— Amuzant, dragelor, ce să zic! am spus.
Brigada Farselor nu mă luase prin surprindere, fiindcă vestea debutului meu se răspândise repede în rândul echipei. În timp ce desfăceam lanțul bicicletei, Cat a alergat spre mine și mi-a întins casca.
— Coroana ta, milady, mi-a zis făcând o plecăciune și a izbucnit în hohote de râs.
— Vai, dar nu trebuia, am spus.

Am petrecut fix trei secunde încercând să dezlipesc coronița, pe care Cat o lipise cu lipici ultrarezistent de cască, apoi am renunțat și mi-am pus casca pe cap. Nici măcar nu m-am obosit să scot ghirlandele strălucitoare de pe ghidon.
— Distracție plăcută la bal! Să fii acasă înainte de miezul nopții! a strigat Mariah.
— Să ne anunți dacă-l întâlnești pe Făt-Frumos! a adăugat Lachelle.
Le-am făcut cu mâna și am plecat, în sunet de vuvuzele. La jumătatea campusului, am remarcat că îmi înlocuiseră bidonul vechi și urât pentru apă cu unul nou-nouț. Roz.
Ceea ce îmi aminteam a fi „câteva străzi distanță”, de la SMU până la Clubul Turtle Creek, s-a dovedit a fi zece străzi — aproape trei kilometri. Am mai dat și de două semafoare. Acum așteptam la al doilea. Când ajunsesem la primul, trecerea de pietoni era blocată de o coloană de copilași care se întorceau la creșă.
Amintindu-mi cum îmi flutura rochia în acea dimineață, mi-am dorit brusc să fiu Superman și să pot zbura sau să pot coborî dintr-odată temperatura de pe întreg globul, până la cea a înghețului. Cel mai mult îmi doream să rotesc Pământul în sens invers, cu viteză hipersonică, dând ceasurile înapoi cu vreo oră.
Fiindcă n-aveam astfel de puteri, fumegam și pe dinăuntru, și pe dinafară. O ultimă privire la ceas — era 16:45. În cel mai bun caz, aveam să ajung cu douăzeci de minute întârziere, transpirată și roșie la față.
Intrarea în club era, firește, în pantă. Incapabilă să-mi stăpânesc unda de panică, m-am ridicat în șa, pedalând la deal. Dintr-odată, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, am auzit-o pe mama spunând:
„Megan, dragă, niciodată nu primești a doua șansă de a face o primă impresie bună”. Mersi, mami!

În față, am văzut porticul umbrit și ușile de la intrare. Mi-am imaginat cum ajunseseră celelalte fete — înaintea mea, firește — mai devreme și cum își parcaseră mașinile imaculate, cu aerul condiționat la o temperatură atât de scăzută, încât purtau puloverașe de cașmir. Ieșind cu mare grijă, ca să nu-și ciufulească părul și să nu-și rupă vreo unghie, luaseră tichetul de parcare întins de valet și făcuseră doar opt pași până în intimitatea răcoroasă a clubului. Nu era suficient timp nici să topești o bomboană M&M, darămite machiajul lor de tip kabuki.
Pierdută în amărăciunea reveriei mele, am dat buzna spre intrare, am oprit în scrâșnet de frâne și am făcut contact vizual cu valetul din parcare. Era tânăr, purta un șort negru și un tricou alb, cu guler. Era ridicol de chipeș: ochi mari, căprui, păr ondulat și o gropiță în bărbie suficient de adâncă încât ai fi putut face baie în ea. Am așteptat, însă el nu s-a mișcat, ci a rămas acolo, cu tichetul în mână.
— Deci? am întrebat.
Pur și simplu mă privea cu gura căscată. Sărmanul de el e arătos, dar nu prea inteligent.
— Ce, n-ai mai parcat o bicicletă?
Asta l-a trezit. A făcut un pas în față și a apucat ghidonul.
— Scuze. Bună ziua… doamnă, s-a bâlbâit el, zâmbind. Și ce zâmbet! Mai luminos decât nocturna de la Westcott Field.
— Bine ați venit la Clubul Turtle Creek!
— Mersi.
Mi-am desfăcut casca și i-am dat-o. A remarcat coronița și a zâmbit iar. Chiar că era chipeș. Trebuie că avea lipici la tipele mai în vârstă. M-am gândit să-i explic treaba cu coronița, dar ce explicație plauzibilă i-aș fi putut oferi?

Și apoi, grăbită și distrasă de fizicul lui, mi-am agățat tivul rochiei în șaua bicicletei și am sfâșiat-o în timp ce coboram. Auzind zgomotul de material sfâșiat, am privit amândoi în jos. Rochia mea roșie, elegantă avea o ruptură de la coapsă până la șold — o gaură generoasă, prin care mi se vedeau chiloții cu floarea-soarelui și o suprafață impresionantă de piele.
— Perfect! am spus. Pur și simplu perfect!
Mi-a aruncat o privire compătimitoare. Mi-am strâns rochia pe lângă corp și i-am întins o bancnotă de cinci dolari.
— Mulțumesc mult, doamnă!
În vocea lui se simțea o urmă de glumă intimă, o tachinare blândă — probabil din cauza coroniței. Sau, poate, a chiloților cu floarea-soarelui.
— Cu plăcere.
I-am cercetat fața în căutarea unui răspuns, iar zâmbetul i s-a lățit. Cu siguranță, coronița e de vină. Am făcut semn spre bicicletă.
— Calc-o!
— Da, doamnă, a spus, cu un zâmbet tot mai larg.
Inima îmi tresărea. Era mai mult decât arătos. Tipic: sunt înconjurată de bogătani, iar eu suspin după valet. Am plecat ținând laolaltă marginile despicăturii.
— Fără acrobații! i-am strigat peste umăr.
— Sigur, doamnă.
Când am deschis ușa, i-am aruncat o ultimă privire. Îmi sprijinea cu atenție bicicleta de un perete. Apoi, un Mercedes AMG negru a apărut în trombă și din el a sărit un bărbat mai vârstnic, purtând un tricou cu sigla Clubului Turtle Creek. „Valetul” meu s-a îndreptat spre portiera șoferului și i-a oferit cei cinci dolari
primiți de la mine adevăratului valet. S-a oprit înainte de a urca în Mercedes, privind spre mine. Mi-a zâmbit și mai larg și mi-a făcut cu mâna, savurând vizibil scena. Șocul meu a fost înlocuit de amuzament. Ca să vezi! Și chipeș, și viclean. I-am făcut și eu cu mâna. Pe curând, străine, m-am gândit, în timp ce Mercedesul a demarat. Până și mașina lui avea un fund pe cinste.

   În interiorul clubului era frig și întuneric ca într-un iglu, iar eu am așteptat: pupilele mi se dilatau, trecând de la temperatura Saharei la nuanțele plăcute ale luxului. Am simțit adierea aerului
condiționat de deasupra și mi-am ridicat brațele, lăsând aerul rece să-mi mângâie subsuorile ude.
Dumnezeule, raiul pe pământ!
Fiindcă mai fusesem acolo de câteva ori, știam că mă aflam la intrarea principală. Am privit în jur, să evaluez situația. Parchet sclipitor? Bifat. Tapet textil roz-piersică și finisaje de nuc? Da. Plante în ghivece mari, de cupru? Candelabre de cristal? Da și iar da. O femeie care ședea la recepție, privindu-mă în timp ce îmi aeriseam subsuorile? Asta era ceva nou.
— Pot să vă ajut? a întrebat ea, pe un ton la fel de rece precum aerul din încăpere. Mi-am coborât lent brațele.
— Da. Bună! Sunt Megan McKnight. Am venit aici pentru întâlnirea preliminară.
— În Sala Magnolia. Pe coridor și apoi la stânga. Chiar în capăt, veți vedea ușile duble.
— Mulțumesc frumos.
— Pentru puțin.
— E foarte cald afară.
— Da, este.
Mă bucur că am stabilit chestia asta. Am început să merg, prinzându-mi cu mâna marginile despicăturii.
Apoi, m-a lovit inspirația. M-am întors spre femeie.
— Pot să împrumut un capsator de la dumneavoastră?
— Da.

A luat de pe birou un capsator mare și mi l-a înmânat. Ținând la un loc tivul, am apăsat capsatorul de trei ori, rapid — țac, țac, țac.
Am lăsat rochia să cadă și gata! Crăpătura era aproape rezolvată. Se mai vedea o urmă de galben, așa că am mai capsat o dată.
Erau grosolane precum cusăturile lui Frankenstein, dar măcar dispăruse gaura și, dacă-mi țineam mâna pe lângă corp, nu prea se vedea. Am restituit capsatorul, i-am făcut cu ochiul recepționistei încremenite și m-am aventurat în căutarea întâlnirii preliminare.
Sala Magnolia. Cuvinte dulci, melodioase, bune pentru a fi șoptite și savurate. Simpla lor rostire evoca imagini precum salată de carne de pui fiartă la abur, pe pat de lăptuci unse cu unt, cu șervete de pânză, porțelanuri aurite, argint masiv și pahare aburite, cu ceai cu gheață garnisit cu mentă proaspătă. Nimic rău nu se poate întâmpla în Sala Magnolia, mă gândeam eu, văzând cum ușile de un alb orbitor se apropiau.
La naiba! Probabil că nici nu au început, am sperat, înăbușindu-mi dorința de a parcurge ultimii metri în fugă. Pariez că încă sunt pe acolo, sorbind din ceai și făcând cunoștință. Nimeni nu va remarca faptul că eram cu douăzeci și cinci de minute în întârziere.
Ajunsă la uși, mi-am verificat rochia. Capsele țineau totul la locul lui. Mi-am strâns mai bine părul în coadă, am suflat în sus spre frunte ca să mă răcoresc și am dat să apăs clanța ușii gigantice.
Totul va fi bine, mi-am spus și apoi am intrat.

Capitolul Patru

Megan descoperă că băutul ceaiului poate fi un sport de contact

   Sala Magnolia era suficient de mare încât ai fi putut parca acolo un avion Gulfstream, și tot ar mai fi rămas spațiu. Însă, în locul unui avion, singurul obiect din „hangar” era o masă rotundă, înconjurată de șapte scaune. Unul era gol. Pe celelalte stăteau șase tinere, iar o femeie foarte înaltă, bine îmbrăcată, se afla în spatele lor. La auzul ușii care se deschidea, toate cele șapte capete s-au întors spre mine. Se pare că deja începuseră întâlnirea.
— Da, vă rog? a venit replica dinspre amazoana-șefă.
Am recunoscut-o imediat pe Ann Foster. Privirea ei era pătrunzătoare chiar și de la zece metri distanță.
— Sunt Megan McKnight. Aici se ține întâlnirea preliminară?
Ce întrebare strălucită, Megan! Soră-ta e chiar acolo. Ce altceva putea fi?
— Da.
Ann nu a mai adăugat altceva. În schimb, mă măsura din cap până-n picioare în timp ce mă îndreptam, vizibil jenată, spre singurul scaun neocupat.

Am încercat să nu par prea crispată, în timp ce mă așezam. Julia mi-a aruncat o privire încurajatoare, iar eu am zâmbit slab. Femeia vorbea iar. Verișoara mea, Abby, mi-a făcut cu ochiul, iar eu mi-am dat ochii peste cap. Celelalte patru fete o priveau cu stoicism pe amfitrioană.
— Așa cum vă spuneam, ar fi imposibil să supraestimați oportunitatea care vă așteaptă.
Ann ne-a privit cu atenție pe fiecare, lăsând cuvintele să aterizeze mai întâi la nivel de grup, și apoi individual. Cu ochii ei asupra mea, mi-am simțit spinarea îndreptându-se, de parcă aș fi fost trasă în sus de ațele unui păpușar. Recunosc că tipa cunoștea prea bine valoarea unei comunicări scurte, urmată de tăcere. A lăsat fraza să atârne în aer treizeci de secunde, până când tăcerea a devenit de-a dreptul incomodă. Ăsta chiar că-i un truc de reținut. Mi-am impus să nu mă foiesc.
— Vă aflați în punctul de pornire al unei călătorii istorice.
Anul acesta, Clubul Bluebonnet a trimis doar șapte invitații pentru Sezonul Debutantelor din 2016. De un secol și un sfert, în jur de opt sute de femei din Texas au stat pe locurile voastre. Unele sunt rude cu voi — mame, mătuși, bunici —, multe dintre ele au devenit membre de seamă ale societății. Acestea sunt femeile și familiile care au construit acest oraș prin eforturile și operele lor de binefacere. Și v-au ales pe voi ca să purtați mai departe torța tradiției și a excelenței.
Tipologia căreia îi aparținea Ann Foster era reprezentativă pentru societatea texană și la fel de întâlnită în Park Cities ca modelul Lexus 350. Fiecare familie avea una. Fața ei era netedă, cu excepția ridurilor fine de la colțul ochilor. Am presupus că avea șaizeci de ani, însă ar fi putut avea cu zece ani în plus sau în
minus. Niciun gram peste greutatea potrivită și, dat fiind că purta părul prins la spate, mi-am zis că poate fusese balerină. Avea, cu siguranță, și postura, și atitudinea unei balerine. În mai puțin dezece secunde, după felul în care tărăgăna silabele, am știut că era din Houston și am completat rapid spațiile goale: Camp Mystic sau măcar Waldemar.

Apoi a studiat la Universitatea din Texas, fie în grupul studențesc Kappa, fie în Pi Phi. A petrecut decenii
lucrând drept organizatoare de nunți și coordonatoare de evenimente pentru cei bogați și celebri, gravitând mereu în jurul bulei lor, niciodată în interiorul ei. Acum locuia în sau în apropiere de cartierul Park Cities, însă, fiindcă era necăsătorită (nu purta verighetă) și încă muncea, însemna că locuia într-un apartament, pe Northwest Highway, sau într-o casă micuță, la vest de Tollway.
— Nu faceți greșeala, a continuat Ann, să credeți că tradițiile nu cer rigoare și sacrificiu, rezistență și integritate. Nu sunt menite să ofere o vitrină în care să vă afișați „marfa”, ci să vă dovedească vouă, familiilor voastre și altora că veți fi adulți capabili și de încredere, femei de cuvânt, că veți alcătui țesătura următoarei generații a societății. Dacă ați venit aici crezând că debutul va fi doar o înșiruire de petreceri stupide, vă înșelați amarnic. Da, vor fi baluri, cine, brunch-uri și ceaiuri, și veți participa la toate.
Veți strânge mâini și veți face reverențe și veți zâmbi până vă vor durea obrajii. Când se va termina, veți cunoaște pe toată lumea din oraș care merită cunoscută, iar ei vă vor cunoaște pe voi. Dar, înainte de toate, debutul vostru vă va oferi calea de a lăsa o moștenire, un mare efort altruist. Fiecare dintre voi va alege, dacă nu a făcut-o deja, o organizație caritabilă la a cărei cauză ține cu pasiune, iar la încheierea sezonului va face o donație considerabilă în contul acesteia.
S-a oprit iar. Judecând după pauza anterioară, m-am gândit că asta va fi una lungă. Îmi era cald, gonisem cu bicicleta și eram încă stresată, așa că am luat paharul cu ceai la gheață din fața mea și am încercat să iau doar o dușcă. Dar când lichidul rece mi-a atins gura, nu m-am putut abține — gâl, gâl, gâl. La jumătatea paharului, mi-am dat seama că Ann nu mai spunea niciun cuvânt, iar ea și fetele se uitau cum dau ceaiul pe gât.
— Scuze, am spus, punând repede paharul înapoi.
Ann a închis ochii, a inspirat adânc, și-a revenit și s-a concentrat din nou asupra grupului.
— Ce vreau să spun prin „donație considerabilă”? Anul trecut, o tânără a strâns și a donat peste patru sute de mii de dolari către Habitat for Humanity. Folosite împreună cu granturi potrivite, fondurile acelea au ajutat la construirea a zece case noi pentru cei aflați în dificultate. O fată ca voi a reușit, anul trecut, să
ofere case noi pentru zece familii. Acesta este un dar care merită oferit, o adevărată moștenire, mai mult decât reușesc majoritatea oamenilor în viață. Și totuși, această tânără are doar douăzeci și doi de ani și va termina facultatea anul acesta. Vă închipuiți ce efect a avut asta asupra stimei sale de sine? Credeți că va fi capabilă de lucruri mari? Și nu ne-ar plăcea tuturor să avem asemenea mențiuni în CV?
S-a oprit iar, ca mesajul să aibă efect.
— Îmi închipui că vă întrebați cum veți strânge banii. Răspunsul este că, pe lângă petreceri organizate de rudele voastre sau de organizații importante, precum Petroleum Club, Junior League,
Texas Bar Association și așa mai departe, fiecare fată și familia ei vor organiza, de asemenea, o petrecere. Acestea trebuie să vă reprezinte, să fie chipul pe care doriți să-l prezentați lumii. Pot fi tematice, pot fi în locuri diferite, însă este de așteptat să vindeți locuri la mesele de la petrecerea voastră, iar banii strânși vor fi donația oferită. Tânăra despre care vă vorbesc a vândut anul trecut, la debutul ei, locuri la mai mult de o sută de mese a câte șase persoane, fiecare masă costând patru mii de dolari.
Ne-am privit între noi. O sută de mese? Patru mii de dolari fiecare?
— Așa că da, vor exista petreceri, însă au un scop măreț.
Câteva fete s-au folosit de noua pauză pentru a sorbi delicat din ceai. Sclifositele!
— Vă rog să deschideți mapele din fața voastră.
Fusesem atât de ocupată să mă aclimatizez, încât nu remarcasem că pe masă erau șapte dosare aranjate cu gust: crem cu detalii aurii. Pe copertă fusese embosat titlul Sezonul Debutantelor Bluebonnet 2016. În colțul din dreapta jos al mapei mele, scris cu litere elegante, aurii, am văzut numele meu: Megan Lucille McKnight.
— Asta, a spus Ann ridicând în aer propria mapă, este biblia voastră. Tot ce trebuie să știți se află aici. La secțiunea „Referințe” veți găsi stiliști, florari, firme de catering, coordonatori de evenimente, papetării, croitori și croitorese — cu toții recomandați personal de mine. La secțiunea „Organizații caritabile” veți găsi o listă de sugestii. E detaliată, dar nu exhaustivă. Există o secțiune pentru portrete și o agendă cu adrese. Familiarizați-vă cu toate. Veți scrie multe note de mulțumire. Acum, vă rog să deschideți
mapa la secțiunea „Calendar”, pe care o vom parcurge împreună.
Toată lumea a deschis mapele.
— După cum vedeți, am ales-o pe Abigail Lucas ca gazdă pentru prima petrecere de debut, la sfârșitul lui octombrie. Lauren Battle va găzdui al doilea bal…
Am oftat ușurată. Mătușa și unchiul meu erau plini de bani și aveau gusturi excelente, așa că petrecerea avea să fie, cu siguranță, perfectă. Mi-am privit verișoara. Abby părea entuziasmată. Am răsfoit calendarul și am aflat că petrecerea noastră avea să fie ultima, chiar înainte de Crăciun. Slavă Cerului! Orice răgaz era bine-venit, fiindcă nu eram deloc pregătită pentru gândul că mama trebuia să plănuiască și să organizeze o petrecere de debut pentru șase sute dintre cei mai apropiați prieteni ai noștri și pentru familiile lor. În plus, dacă treceam de calificări, sezonul competițional avea să se încheie cu o săptămână înainte de petrecere. În timp ce Ann turuia mai departe, am ignorat-o și am aruncat o privire în jurul meu. Alte șase fete. Pe Julia o cunoșteam. La stânga ei stătea Abby. Rochia ei era bleumarin, cu tiv alb. Era
simplă, creată să subțieze, fiindcă Abby se lupta mereu cu kilogramele în plus. Apoi, fețele îmi erau străine. Am încercat să-mi amintesc numele fetelor. O blondă clasică — să fi fost Ashley? O
brunetă interesantă — Sydney Nu-știu-cum — mi se părea cunoscută. Oare ne întâlniserăm cândva?

   Scormoneam prin memorie, ca să-mi dau seama unde anume. Mi-a aruncat o privire scurtă și i-am citit ceva în ochi. Era… stânjenită. Dar nu îmi aduceam aminte de unde o știam. La stânga ei, altă brunetă. Nu erau două de-alde Ashley? Chiar vizavi de mine stătea așezată altă blondă, însă ea era cu adevărat cineva. Lauren Battle emana un aer de femelă alfa. Avea părul ondulat, machiaj de fotomodel, iar rochia ei galben deschis îi evidenția bronzul opulent, care îmi amintea de nuanța Burnt Sienna a creioanelor Crayola. Familia Battle se afla în Texas de tot atât timp cât familia McKnight, însă apăruse în lumina
reflectoarelor în anii ’20, când înfloriseră câmpurile petroliere. Împânziseră tot Texasul cu o rețea de moștenitori avuți și încă dețineau cam o treime din Forth Worth. Chiar dacă până atunci n-o întâlnisem pe Lauren, le văzusem pe ea și pe mama ei, alături de diverși bunici, unchi și veri, în ziare sau pe coperțile revistelor mondene insipide, precum D.

   Trăsătura comună tuturor celor prezente era culoarea pielii: eram albe. Eu mersesem la o școală publică din DeSoto, cu un sortiment mai mult decât bogat de copii, iar fotbalul se bazează pe meritocrație. Dacă poți vârî mingea în plasă, e acceptabilă și culoarea tuciurie. Dar fetele de la această masă dovedeau că până și în zilele noastre un debut Bluebonnet în Dallas încă presupune fete albe, privilegiate și bogate sau, în cazul fetelor McKnight, o moștenire serioasă, învăluită într-o bogăție aparentă.
— Balul final, din seara de Revelion, a continuat Ann, va fi găzduit de Clubul Bluebonnet. După cum știți, Clubul este sponsorul de bază din acest an, iar balul s-a ținut anual încă din 1882, o tradiție neîntreruptă care se întinde pe durata a o sută treizeci și patru de ani, cu nouăsprezece ani mai îndelungată decât rivalitatea dintre echipa Universității din Texas și cea a Universității din Oklahoma, în cadrul minunatului sport numit fotbal. S-a oprit pentru o clipă ca să privească în jur și să lase mesajul să pătrundă în mințile noastre. Efect garantat. Nu existau tradiții mai importante decât rivalitatea dintre UTși UO2. Înfruntarea
Red River este un război de graniță anual, purtat în numele fotbalului. Are loc în Dallas, punctul neutru dintre Austin și Norman, în statul Oklahoma. Acolo, în octombrie, legiuni întregi de fani furibunzi îmbrăcați în stacojiu și portocaliu-închis se adună pentru a petrece un weekend cu băutură și încăierări. Și treaba
asta cu debutul Bluebonnet era cu douăzeci de ani mai veche?
Cineva să-mi facă seama, vă rog!
— La acest eveniment veți purta rochie albă și mănuși albe, fără excepții. Când veți fi prezentate, va trebui să faceți o reverență formală. Se numește Reverența Texană. Toate tinerele care au debutat în societate în statul Texas au făcut-o și trebuie s-o stăpâniți la perfecție. Vă rog să vă amintiți că veți fi singure acolo, la capătul unui podium, pe o scenă, sub reflectoare fierbinți, în văzul întregului oraș — pe tocuri. Ne-a privit pe fiecare, cântărind din ochi dacă eram în stare de o asemenea performanță.
— Vă voi arăta chiar acum.

Ann s-a ridicat, dreaptă ca un țăruș. Apoi și-a dus piciorul stâng la spate și a început să facă o reverență. Capul său a ajuns în dreptul taliei. Începea să îngenuncheze, iar ea continua să coboare tot mai mult și mai mult. Își întorsese chipul într-oparte, ca să nu se păteze de ruj. O să cadă! m-am gândit, în timp ce Ann s-a făcut covrig, ajungând paralel cu podeaua. Dar n-a căzut. Se ținea pe poziții. Și apoi, fără să se clatine deloc, a început să se ridice iar. Am căutat o urmă de efort pe fața ei, dar n-am găsit nimic. Practicasem și eu tonifierea zonei abdominale, așa că eram impresionată.
— Ați înțeles? Vreau ca fiecare dintre voi să încerce. Cine e
prima?
Toată lumea privea în jur. Cine să îndrăznească așa ceva?
— Eu, am anunțat dintr-odată și m-am ridicat.
Forța și flexibilitatea erau punctele mele forte. Făceam șaizeci de box-jumps, de trei ori pe săptămână, și puteam să fac zece serii a cincizeci de genuflexiuni la rând. În plus, încercând prima, dădeam dovadă de inițiativă. Poate că asta ar fi convins-o pe Ann să uite că întârziasem. Două dintr-o lovitură.
— Relaxează-te, mi-a spus Ann.
Și-a întins mâinile spre mine, cu palmele în sus.
— Sunt OK, am asigurat-o eu.
I-am privit mâinile. Chiar voia să mă sprijine?
— Serios, mă descurc, i-am zis.
— Vei avea nevoie de ajutor.
— Nu cred.
Cât de greu putea să fie?
Ann s-a dat înapoi, ezitând. Am închis ochii și am inspirat. Am încercat să-mi amintesc cum procedase. Mi-am depărtat brațele de o parte și de alta, apoi am început să-mi cobor corpul.Totul a mers de minune în primii zece centimetri și mi-am plasat piciorul stâng în spatele celui drept. Mișcarea din următorii zece centimetri a fost acceptabilă, până când genunchiul meu drept s-a îndreptat complet. Apoi, s-a întâmplat ceva straniu. Piciorul meu stâng s-a oprit în spatele celui drept și a refuzat să se mai miște. Am încercat să-l forțez să coboare, apăsându-mă în jos cu ajutorul pieptului, însă piciorul drept a început să-mi tremure. Am apăsat mai tare, iar coapsa dreaptă mi s-a încordat, mușchiul a fost cuprins de o crampă și, din cauza tensiunii extreme, capsele care-mi țineau rochia laolaltă au pocnit. Șoldul meu a luat-o razna și am căzut grămadă pe podea. Tocmai îmi aplicasem singură o figură de jiu-jitsu. Abby se prăpădea de râs — un râs sonor, molipsitor.
— E mai dificil decât pare la prima vedere, a spus Ann sec.
Mi-a întins mâna ca să mă ajute, însă, jenată și derutată de eșec, am refuzat. M-am ridicat, mi-am strâns rochia pe mine și m-am așezat la loc. Julia m-a bătut pe umăr, iar eu am făcut o grimasă. Lauren mi-a aruncat o privire care-mi transmitea că-i pare rău pentru mine. După eșecul meu, celelalte fete s-au ridicat cu grijă și au acceptat mâna întinsă de Ann.
— E crucial să vă susțineți greutatea pe picioare, a spus Ann, ținându-i mâinile lui Abby, care a reușit să coboare trei sferturi din distanță, înainte de a se opri. Sydney a fost următoarea și s-a descurcat la fel de bine ca Abby. Apoi au urmat cele două Ashley. Ashley Numărul Unu era, în mod clar, dansatoare și, cu ajutorul lui Ann, a ajuns cel mai aproape de podea. Ashley Numărul Doi părea să aibă amețeli și abia dacă s-a clintit. Julia aproape că a reușit, la fel și Femela Alfa, însă toate s-au sprijinit de mâna lui Ann.
— Vă recomand călduros să începeți să exersați imediat.
Folosiți-vă de o bară pentru dans sau de spătarul unui scaun, pentru susținere, și încercați mai întâi să obțineți suficientă flexibilitate încât să ajungeți aproape de podea; apoi încercați cu o singură mână.
Mulțumită că acum pricepuserăm ce eforturi ne așteptau, Ann a continuat.
— Vă rog să deschideți mapa la secțiunea „Însoțitori”.
S-au întors paginile, foșnind liniștit. Unul dintre avantajele reale ale debutului era garanția că în următoarele luni urma să întâlnim o mulțime de tipi arătoși (speram noi) și chiar și eu eram curioasă să aflu cine erau. Am parcurs rapid lista de șaizeci-șaptezeci de nume, am citit Bryson Alexander Perriman și Benjamin Francis Horton și ochii mi s-au încețoșat.
— Acești tineri au vârste cuprinse între douăzeci și douăzeci și cinci de ani, a spus Ann. Unii sunt încă la facultate, însă majoritatea au pătruns deja în lume. Mulți sunt fiii unor familii bine privite și veți găsi printre ei avocați, ofițeri de Marină, antreprenori. Pe fiecare îl recomandă câte ceva. Pentru balurile formale și pentru debut în sine, vă voi găsi eu câte un însoțitor, un alt tânăr pentru fiecare eveniment. Singura excepție privind alegerea însoțitorului este dacă sunteți deja logodite sau dacă vă logodiți în timpul pregătirii, iar în cazul ăsta, firește, logodnicul vostru vă va fi însoțitor. Se întâmplă ca domnii să aibă uneori solicitări speciale, iar eu încerc să le onorez, când sunt sincere și adecvate. Pentru alte petreceri din acest timp puteți aduce un partener ales de voi și este posibil ca tinerii din această listă să vă contacteze pentru a stabili o întâlnire. Dacă va fi așa, puteți fi sigure că i-am recomandat personal pe toți și că se confruntă cu aceleași standarde cărora trebuie să le corespundeți și voi. Ați înțeles?
Încuviințări din toate părțile.
— Bine. Cu minimum o săptămână înainte de fiecare eveniment cu însoțitor, veți fi contactate de către însoțitorul stabilit, care vă va comunica aranjamentele pentru seara respectivă. Vreau să înțelegeți că fiecare în parte și toate împreună reprezentați o tradiție, un ideal și că va trebui să vă purtați conform celor mai înalte standarde ale bunelor maniere. Eșecul în această privință va atrage după sine consecințe rapide și grave. M-am făcut înțeleasă?
Încuviințări rapide.
— Excelent! Sunt convinsă că va fi un Sezon de succes. Vă rog să savurați gustările, să vă cunoașteți, și ne vom revedea în câteva săptămâni.
Ca dirijate prin telepatie, ușile s-au deschis și câțiva chelneri au intrat purtând tăvi cu sendvișuri, pe care le-au aranjat pe masă. Mirosul de mărar care emana din crema de brânză și tartinele cu somon afumat m-au luat prin surprindere și mi-am dat seama că eram flămândă ca un lup. Instinctul și foamea m-au făcut să înșfac și să devorez nenorocitele alea mici. Tocmai mâncam al doilea sendviș, când am auzit o voce din spatele meu.
— Ai o clipă, domnișoară McKnight?
La naiba! Sendvișus interruptus. M-am uitat în spate. Ann Foster mi se adresase. Mi-a făcut semn să mă ridic și s-o urmez, așa că am înghițit îmbucătura și m-am ridicat. Am urmat-o la pas, aruncându-i Juliei o privire. Expresia ei de îngrijorare sinceră m-a făcut să-mi revin, până când am remarcat-o pe Femela Alfa, care zâmbea ca pentru sine. Scârbei ăleia probabil că-i pare rău că ratează grătarul de acasă, m-am gândit. Ann s-a oprit lângă imensele ferestre franceze aflate în partea opusă a încăperii. Panorama era compusă din alei bine întreținute, arbori pecan, fântâni arteziene și bețe pentru steagurile de golf.
Ne aflam suficient de departe încât să nu fim auzite de celelalte, însă eram la vedere. Indiferent ce urma, fiecare fată prezentă avea să asiste.

— Nu am făcut cunoștință așa cum se cuvine, a început ea.
Mă numesc Ann Foster. Mi-a întins mâna, iar eu am strâns-o ferm. Era mai înaltă decât crezusem.
— Megan McKnight.
— Îmi pare bine de cunoștință.
Părea sinceră.
— Și mie, domnișoară Foster.
Mi-am mascat teama în spatele unui zâmbet larg.
— Le cunosc pe mama și pe mătușa ta, firește. Și cunosc istoria familiei tale. Sora dumitale, Julia, pare încântătoare.
S-a oprit și am înțeles amândouă că dorea să sublinieze diferența dintre mine și Julia. Am rămas tăcută și nu am mușcat momeala.
— Domnișoară McKnight, vreau să fiu sinceră. Sunt angajată de Clubul Bluebonnet ca să planific și să organizez debutul vostru. Dețin acest post de mare încredere de mai bine de douăzeci de ani, iar ei se așteaptă să mă asigur că totul se petrece fără niciun incident. Găzduiesc acest „ceai” pentru a întâlni, într-un mediu lipsit de formalitate, pe fiecare tânără aleasă; și o fac nu doar pentru a explica semnificația debutului, dar și pentru că doresc să știu că ea înțelege, acceptă și se declară pregătită pentru încercările care urmează. De o importanță majoră este punctualitatea…
— Îmi pare rău, am intervenit. Antrenamentul la fotbal s-a prelungit.
— Antrenamentul nu este problema mea, domnișoară McKnight. Ce mă privește este întârzierea și — a făcut un gest spre rochia mea ruptă și pătată de sudoare — aspectul fizic neîngrijit, care dovedesc, laolaltă, o lipsă crasă de respect față de mine și față de celelalte tinere prezente.
— Mi-am cerut scuze, am subliniat eu, simțind că îmi ard obrajii. Promit să nu se mai repete și sunt sigură că, dacă mi se va oferi ocazia, pot învăța să fac reverența la fel de bine ca fetele celelalte.
Nările lui Ann au tremurat, iar ea s-a încordat. Arăta mai puțin a balerină și mai mult a tigru siberian, adulmecându-și prânzul. Schimbarea m-a șocat într-atât, încât am făcut un pas spate. Mi-a vorbit glacial:
— Cuvântul reverență, domnișoară McKnight, este sinonim cu politețe, un cuvânt și un concept care îți sunt, în mod clar, străine. La naiba, mi-a zis-o!
— O reverență făcută cum trebuie nu este nici frivolă, nici supusă, ci reprezintă o poziție care inspiră respect. Un alt cuvânt care adună praf pe raftul vocabularului tău.
— Domnișoară Foster, eu…
— În dumneata, domnișoară McKnight, a continuat Ann, nu văd decât un copil egoist, o constantă a zilelor noastre. Nu vrei decât să-ți fie bine ție și folosești intelectul pe care-l posezi numai în cadrul unui sport ieftin. Debutul, domnișoară McKnight, nu este un joc nici pentru mine și nici pentru cei care participă și nu intenționez să depun eforturi pentru a-ți schimba atitudinea de dispreț vădit față de instituțiile pe care le reprezint. Nu prea am speranțe că vei reuși s-o schimbi de una singură. Așadar, cred
că ar fi cel mai bine să te retragi din proprie inițiativă. Am fost atât de surprinsă de această ploaie de lovituri usturătoare și bine țintite, încât probabil că au trecut mai bine de douăzeci de secunde până am reușit să vorbesc iar. A așteptat răbdătoare, în timp ce eu mă clătinam asemenea unui luptător amețit de lovituri, pe cale să cadă la saltea.
— Cred că m-ai judecat greșit, am îngăimat.
— Mă îndoiesc.
Inima îmi bătea puternic în piept, iar obrajii mi se înroșiseră ca sfecla. Să mă retrag? Dar nici nu începusem…

— Nu vreau să mă retrag, am început, precaută. E important pentru părinții mei, iar eu n-am fost niciodată genul care renunță. Voi face orice este necesar să mă dovedesc capabilă.
— Încăpățânarea dumitale, deși admirabilă, nu va fi suficientă, domnișoară McKnight, a spus ea sec. Treaba asta cu „domnișoara McKnight” începea să mă zgârie pe creier.
— E mai mult decât evident că nu poți păși cum se cuvine, a continuat ea, așa că, firește, nici să dansezi nu poți. Și nu mă refer la Zumba.
— Mama ne-a înscris deja la cursuri de dans.
— Aș vrea să fie atât de ușor. Va trebui să înveți să stai dreaptă, să te îmbraci corespunzător, să te porți cu decență și modestie. Ești la kilometri distanță de o Reverență Texană mulțumitoare și, sincer, ținând cont de timpul pe care îl ai la dispoziție și de lista de cerințe, mă îndoiesc că vei fi capabilă s-o stăpânești.
Dintr-odată, nu mă mai simțeam doar jignită, ci și furioasă.
— Ați fi surprinsă, domnișoară Foster, să aflați ce pot să fac într-o perioadă scurtă, am declarat eu, încrezătoare. M-a privit iar, încă în dubii. De ce mă împotriveam? Era șansa mea să dispar din peisaj. I-aș fi putut spune mamei că Ann nu mă crede capabilă și că știe, la fel ca mine, că n-am stofă de debutantă. Dar m-am gândit la tata și la cum mă implorase; chiar dacă nu știam de ce, era clar că avea nevoie să rămân pe poziții.
— Vă rog, doamnă, am spus, îndulcindu-mi tonul și zâmbindu-i cu tot farmecul texan de care eram în stare. Îmi dau seama că n-am început cu dreptul ziua de azi, însă aș aprecia enorm dacă mi-ați permite să vă dovedesc că locul meu este aici.
A cântărit pentru o clipă acel „doamnă” și fraza care îi urmase, nesigură dacă erau batjocoritoare sau sincere.
— Domnișoară McKnight, ai o lună la dispoziție. Uimește-mă.
Apoi mi-a întors spatele și a părăsit Sala Magnolia.

M-am împleticit spre masă. Julia și Abby s-au ridicat.
— Ești palidă, a spus Julia.
— Scârba aia e o dură.
— Așa-i, s-a băgat Ashley Numărul Unu. Acum doi ani, i-a provocat verișoarei mele un atac de panică, așa că s-a retras și a ajuns la spital.
— Păi ce ți-a spus? a întrebat Abby.
— Mi-a cerut să mă retrag.
Un icnet a răsunat la unison.
— Dar am înduplecat-o, pentru moment. Sunt într-un fel de perioadă de probă.
Asta le-a făcut să râdă. Am râs și eu. M-am lăsat să cad pe scaun. Disperată după mâncare solidă, care să-mi calmeze cocktailul toxic de adrenalină și de teamă din stomac, am înghițit o tartină cu somon pe nemestecate. Simțindu-mă mai bine, m-am întins după încă una.
— Nu e prea târziu să te răzgândești, a intervenit Lauren, cu voce melodioasă.
Mi-a zâmbit, cu ochii ei de smarald și zâmbetul de porțelan, însă efectul era mai degrabă înspăimântător decât plăcut.
— Pardon? Ne cunoaștem? am întrebat.
— Megan, ea e Lauren Battle, a spus Abby. Lauren, ea e Megan McKnight.
— Îmi pare foarte bine să te cunosc, a declarat Lauren și s-a ridicat pe jumătate ca să-mi întindă o mână peste masă. M-am ridicat și eu pe jumătate și i-am strâns-o, rezistând tentației de a o strivi până când diamantele imense i-ar fi retezat degetele slăbănoage.
— Nu încerc să fiu răutăcioasă, a spus ea, gesticulând către masa înconjurată de fete, dar e foarte important pentru noi toate. Un lanț rezistă cât cea mai slabă verigă a lui.

— Serios? am spus privind-o pe Julia, apoi m-am uitat iar la Lauren. Atunci, mă voi strădui să nu fiu cea mai slabă verigă.
— Minunat! a răspuns ea. Sincer, nu vreau decât binele grupului.
— Mda, văd.
M-am abținut să-mi dau ochii peste cap.
Mi-a zâmbit și i-am zâmbit și eu. Zâmbetul ei s-a lărgit, al meu la fel, și în curând toată căldura sufletească din încăpere a topit gheața din paharele cu ceai.
Afară, am rămas lângă bicicletă, așteptând împreună cu Julia și cu Abby în timp ce valeții aduceau mașinile. Ashley Numărul Unu și Sydney plecaseră, iar Ashley Numărul Doi și Lauren stăteau „la o parte”, discutând cu voci scăzute, însă suficient de tare ca să auzim și noi.
— A venit pe bicicletă?
Ashley Numărul Doi părea șocată.
— Ce încearcă să demonstreze?
— Cui îi pasă? a întrebat Lauren, privindu-mă. E în perioada de probă. Pariez că zboară înainte de Halloween.
A zâmbit.
— Ador casca ta! mi-a spus Lauren, mult prea tare. Nenorocita de coroniță!
— Ignoră-le, m-a sfătuit Julia.
A apărut mașina lui Ashley Numărul Doi — un Land Rover, ce altceva? I-a dat valetului un singur dolar, iar Lauren a urcat pe bancheta din spate.
— Pa, Julia! Pa, Abby! Pa, Megan! Pe curând! a spus Lauren, făcându-ne cu mâna.
I-am făcut toate cu mâna, cu fals entuziasm.
— OK. Pa, Lauren! Pa, Ashley! am răspuns.

Valeții au închis portierele cu un bufnet.
— Vedea-te-aș în primul gard! am strigat, știind că nu mă
puteau auzi, pentru că geamurile erau închise.
— De-asta te iubesc eu atât de mult, a declarat Abby.
— Megan! m-a muștruluit Julia. Nu spune așa ceva!
— Nu?
— Nu. Fiindcă noi înțelegem că glumești, dar alte persoane nu te cunosc atât de bine.
— Cine-a zis că glumesc?
— Să nu te schimbi niciodată, Megan, a spus Abby. Ne-a venit mașina. Julia a ezitat.
— E bine, nu?
Se referea la faptul că scăpasem ca prin urechile acului.
— Firește, am spus. Acum hai să plecăm de aici.
— Luăm cina la Cafeneaua Express?
— Deja știu ce comand.
Julia a plecat.
— Mă bucur că nu te retragi, mi-a spus Abby. Va fi mult mai amuzant.
— De-aia sunt aici, ca să cobor ștacheta atât de mult, încât tu
și Julia doar să pășiți peste ea. Mașina a ajuns, iar Abby m-a îmbrățișat și a plecat.
Eram ultima care pleca, așa că am pedalat alene, ieșind din Clubul Turtle Creek, apoi am rămas pe trotuar așteptând, gândindu-mă la întâlnirea cu „valetul” și la discuția cu Ann. Pe de-o parte, eram bucuroasă că nu trebuia să-i spun tatei că mi se arătase ușa din prima zi. Pe de altă parte, mi-era teamă de ce mă aștepta. În fond, fusese doar întâlnirea preliminară. Sezonul debutului nici măcar nu începuse.

Fragment oferit de Editura Epica

De-ale Literaturii